George Cornilă scrie cu o voce care pare să vină din adâncurile unui Amsterdam subteran, literal și figurat. Romanul său „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse” este narațiunea lui Joey, un detaliu esențial care transformă povestea dintr-o simplă relatare într-o meditație existențială. Joey este un om care se consideră „împăcat cu viața sa”, care a renunțat la „drame augmentate și filosofări existențiale”, dar care descoperă, pe parcursul unei singure nopți fatidice, că pacificarea sa a fost doar o iluzie, o formă de autoamăgire.

Ceea ce mă fascinează la vocea acestui narator este oscilația sa morală. El nu este un erou în sens clasic, ci un om obișnuit prins într-o rețea de circumstanțe care îl depășesc. Cornilă reușește să construiască o voce narativă care oscilează între detașare cinică și implicare emoțională profundă. Când Joey spune că „Cu timpul, te înveți cu orice și totul devine banal. Sau cel puțin așa voiam să cred”, simțim că vorbește un om care și-a construit un meanism de apărare împotriva realității crude a lumii în care trăiește. Dar noaptea aceea, noaptea în care vede din nou ochii căprui ai Fionei, îi sparge toate apărările.

Stilul narativ al lui Cornilă este cinematic în esența sa. Frazele sunt construite cu precizie cinematografică, cu o atenție la detaliu care evocă atmosfera deasă, aproape tangibilă a Amsterdamului nocturn. „Ultimele raze de soare se amestecau în murdăria ternă a canalului Kloveniersburgwal” – această imagine de deschidere stabilește imediat tonul relevând un oraș în care frumusețea și degradarea coexistă, în care lumina și întunericul se întrepătrund. Vocea naratorului este cea a unui observator atent, a unui om care a văzut prea mult pentru a mai fi naiv, dar care nu a văzut încă destul pentru a deveni cu totul cinic.

Autorul construiește personajele sale nu prin descrieri exhaustive, ci prin gesturi, acțiuni și, mai ales, prin poveștile lor. Fiecare personaj principal vine cu o istorie completă, cu un bagaj de durere și regrete care îl face profund uman. Aceasta este una dintre marile realizări ale romanului, și anume, capacitatea scriitorului de a crea personaje care nu sunt simple figurine într-o poveste noir, ci ființe vii, cu traume reale, cu speranțe zdrobite și cu o căutare disperată de răscumpărare. De exemplu, Swann este poate cel mai tragic dintre toți. Bărbatul care a suferit de Sindromul Klinefelter, care nu a cunoscut dragoste părintească, care a fost umilit și bătut în copilărie… Toate acestea l-au transformat într-un om care trăiește „doar din inerție și dintr-un instinct încăpățânat de supraviețuire”. Autorul îl prezintă cu o compasiune brutală, fără a-l romantiza, dar și fără a-l judeca. Swann este produsul unei lumi fără milă, un om care s-a hotărât „să nu întreprindă nimic pentru a amâna sfârșitul”. Dar chiar și în această dezolare, Swann găsește un scop în ajutarea lui Joey în căutarea Fionei. Este un gest de prietenie, dar și o ultimă încercare de a da sens unei vieți pe care o consideră risipită.

Povestea lui Swann este întreruptă de fragmente dintr-o istorie de familie dramatică, începând cu bunicul său Matthijs, soldat în Al Doilea Război Mondial. Cornilă inserează aici o tehnică narrativă complexă, aceea de istorii în istorie, povești care se răsfrâng unele în altele ca într-o sală de oglinzi. Fragmentele despre Matthijs, despre scrisori trimise de pe front, despre bucătarul Ulf care folosea pâine mucegăită ca penicilină improvizată, despre René, copilul-mesager care aducea zvonuri despre experimente naziste și despre Sfântul Graal. Toate acestea creează un strat temporal adăugat, o dimensiune istorică care amplifică tragedia personală a lui Swann. El nu este doar un om distrus de propriile circumstanțe, ci moștenitorul unei întregi serii de tragedii familiale.

Alt personaj, Jurjen Rasmussen este cel mai complex dintre toți. Un fost drogat, un fost delincvent, un om marcat de moartea fratelui său mai mic, Joris. Cornilă îi dedică lui Rasmussen un capitol întreg în care explorează transformarea sa de la un tânăr violent și irațional la un om care încearcă să-și răscumpere greșelile trecutului. Scena în care Joris își ia viața cu arma furată din camera fratelui său este de o intensitate emoțională devastatoare. Ultimele cuvinte ale lui Joris – „Și acum simt gustul țigării pe care m-ai pus s-o mănânc de față cu Gisela” – sunt un reproș care va bântui pentru totdeauna conștiința lui Rasmussen.

Scriitorul nu judecă acest personaj, ci îl prezintă în toată complexitatea sa. Rasmussen este violent, dar și protector. Este iresponsabil, dar și capabil de sacrificiu. Scena în care își ia bătaie cumplită de la motocicliști pentru a-și proteja fratele este emblematică pentru dualitatea caracterului său. Iar când află că Krisje, soția sa, este gravidă, Rasmussen încearcă cu disperare să devină un om mai bun, să scape de viciile care l-au distrus pe fratele său. Este o tentativă de reașezare morală care, în lumea lui Cornilă, pare aproape imposibilă, dar nu complet inutilă.

Fiona este personajul cel mai elusiv, cel mai fragmentat. O vedem prin ochii naratorului, dar și prin povestirile altora, ale Erikăi, ale lui Alioșa, ale lumii subterane a Amsterdamului. Ea este, simultan, victimă și supraviețuitoare, o femeie prinsă într-un sistem brutal de exploatare, dar care nu și-a pierdut cu totul speranța. Numele ei real este Sunrise, un nume care sugerează lumină, renaștere, speranță și un contrast puternic cu întunericul în care trăiește. Cornilă o tratează cu o delicatețe remarcabilă, refuzând să o transforme într-un simplu obiect al dorințelor masculine sau într-un simbol abstract al degradării. Ea este o persoană reală, cu un copil, cu frică, cu visuri spulberate de a deveni balerină sau actriță.

Relația dintre narator și Fiona este construită pe fragmente, pe clipă, pe o conexiune care pare simultană superficială și profundă. După doar câteva nopți împreună, Joey se surprinde „întrebându-mă dacă aș fi fost în stare să trec peste toate, să plecăm undeva împreună, toți trei. Poate chiar să-i mai fac și eu un copil”. Este o fantasmă de viitor normală într-o lume anormală, o speranță fragilă care pare condamnată de la început, dar care motivează întreaga acțiune a romanului.

Autorul construiește un roman despre vinovăție și despre imposibilitatea de a scăpa de propriul trecut. Fiecare personaj poartă cu sine o povară morală, un lanț de decizii greșite și circumstanțe nefericite care îi definesc și îi condamnă. Swann este prins în ciclul auto-distrugerii, Rasmussen în cel al violenței și al vinovăției pentru moartea fratelui său, Fiona în sistemul brutal al traficului de persoane, iar Joesy însuși în propria sa pasivitate, în credința lui că poate trăi detașat de realitatea din jurul său.

Tema centrală a romanului este ideea că nu poți scăpa de trecut, indiferent cât de mult încerci. Rasmussen își jură să devină un om mai bun după moartea lui Joris, dar descoperim că această promisiune a fost doar parțial îndeplinită – „nu s-a mai atins decât rar de droguri tari, deși a continuat să fumeze joint-uri, și s-a străduit să devină un om bun, de multe ori eșuând”. Cornilă nu oferă răscumpărări facile. Personajele sale luptă cu demonii personali, câștigă câteva bătălii, dar nu războiul.

Amsterdam-ul lui Cornilă este un oraș labirintic, stratificat, cu mai multe niveluri de realitate. La suprafață, avem De Wallen cu felinarele roșii, cu turiștii gălăgioși, cu iluzia libertății și a plăcerilor fără consecințe. Mai jos, în catacombele orașului, descoperim Underworld, un spațiu infernal unde exploatarea umană atinge forme extreme. Cornilă descrie aceste catacombe ca „o necropolă a mizeriei umane, a sufletelor condamnate, plină de turment, disperare, frică, delir, durere și uitare”. Pasajul lor prin aceste spații subterane este, în mod evident, o coborâre în infern, o călătorie în adâncurile degradării umane. Dar ceea ce face Cornilă special este că refuză să moralizeze simplist. El nu prezintă Amsterdam-ul ca un oraș al păcatului pe care să-l condamne de la înălțimea unei poziții morale superioare. În schimb, el îl arată ca un loc în care oamenii supraviețuiesc cum pot, în care sistemele de putere – reprezentate de Mirković, Hayden, rușii – exploatează slăbiciunea și disperarea altora. Violența din roman nu este niciodată gratuită, ci întotdeauna contextualizată, explicată prin istorii personale și structuri sociale.

Există și o meditație profundă despre masculinitate în acest roman. Toți bărbații din povestea lui Cornilă (Swann, Rasmussen, Joey) sunt marcați de un anumit eșec al masculinității tradiționale. Swann nu poate avea copii din cauza sindromului său. Rasmussen nu l-a putut proteja pe fratele său mai mic. Joey nu poate proteja femeia pe care o iubește. Cornilă explorează moduri alternative de a fi bărbat, de a fi uman, în care vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ci o formă de adevăr.

Dincolo de poveste și personaje, „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse” este și o declarație estetică, o demonstrație a modului în care George Cornilă înțelege ficțiunea. Stilul său combină realismul crud al romanului noir cu o sensibilitate literară care îl ridică deasupra genului. Descrierile sale sunt precise și evocatoare, niciodată ornamentale fără scop. Când descrie „luna sângerie” care răsare peste Amsterdam, când vorbește despre „particulele de praf” care plutesc în aerul încărcat, simțim că acestea nu sunt simple descrieri, ci modalități de a crea atmosferă, de a amplifica starea emoțională a narațiunii.

Autorul are o capacitate remarcabilă de a integra referințe culturale și istorice fără ca acestea să pară forțate. Menționarea „Salomeei” lui Oscar Wilde, a lui Vermeer, a lui Baruch Spinoza, a experimentelor naziste și a Sfântului Graal – toate acestea creează un țesut cultural dens care amplifică semnificațiile romanului. Nu este erudție de paradă, ci o formă de a ancora ficțiunea în realitate, de a sugera că poveștile noastre personale sunt întotdeauna conectate la povești mai mari, istorice și culturale.

Există în scriitura lui Cornilă o anumită melancolie, o acceptare a faptului că lumea este un loc fundamental tragic. Personajele sale nu sunt eroi care triumfă, ci supraviețuitori care rezistă. Finalul romanului nu oferă rezoluții definitive; nu știm dacă vor reuși să o salveze pe Fiona, nu știm dacă există vreo posibilitate de viață normală pentru niciunul dintre ei. Cornilă lasă lucrurile deschise, ambigue, reflectând astfel complexitatea realității. Glasul interior al scriitorului este cel al unui observator compasiv, dar fără iluzii. El înțelege că oamenii sunt capabili de violență teribilă, dar și de sacrificiu extraordinar. Înțelege că sistemele sociale pot distruge vieți, dar că ființele umane găsesc modalități de a rezista, de a se ajuta unele pe altele, chiar și în cele mai întunecate circumstanțe. Această viziune nuanțată face din „ Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse” mai mult decât un simplu thriller, transformând romanul într-o meditație asupra condiției umane.

Cornilă folosește o tehnică narativă fragmentată care reflectă dezintegrarea psihologică a personajelor și complexitatea lumii pe care o descrie. Povestea principală este întreruptă constant de istorii secundare care par inițial tangențiale, dar care se dovedesc esențiale pentru înțelegerea motivațiilor personajelor. Capitolul dedicat lui Swann, de exemplu, ne duce înapoi în timp, la istorii din Al Doilea Război Mondial, la bunicul Matthijs care luptă în tranșee, la soldatul René care aduce zvonuri despre ritualurile naziste. Această extindere temporală creează o genealogie a traumei – trauma lui Swann nu este doar personală, ci moștenită, transmisă prin generații. Cornilă sugerează astfel că violența și suferința sunt perpetue, că se transmit de la o generație la alta, că fiecare victimă devine potențial violator, fiecare ucigaș are propria poveste de victimizare.

Tehnica de a introduce personajele printr-un nume și apoi de a le explora trecutul prin flash-back-uri extinse dă romanului o profunzime psihologică remarcabilă. Nu suntem prezentați cu personaje gata formate, ci asistăm la construirea lor treptată, la dezvăluirea straturilor lor de experiență și traumă. Este o metodă care cere răbdare din partea cititorului, dar care se dovedește extrem de eficientă în crearea de empatie.

Dincolo de povestea sa despre prostituție, crimă organizată și salvare imposibilă, cartea povestește despre imposibilitatea de a trăi autentic într-o lume mercantilă, despre cum sistemele economice și sociale transformă oamenii în mărfuri. Fiona și celelalte fete din Underworld sunt marcate cu tatuaje, ca vitele, transformate în proprietate. Dar Cornilă sugerează că această mercantilizare nu este limitată la traficul sexual, ci ea penetrează toate aspectele vieții moderne. Joey însuși trăiește într-o formă de auto-mercantilizare emoțională, refuzând să se conecteze profund cu cineva, tratându-și sentimentele ca pe niște bunuri de care poate dispune rațional. Doar întâlnirea cu Fiona îi sparge această carapace, îl forțează să recunoască că există lucruri, precum iubirea, compasiunea sau solidaritatea, care nu pot fi reduse la tranzacții simple.

Romanul este și despre Amsterdam ca spațiu mitologic, ca oraș al libertății și al decăderii, al toleranței și al exploatării. Cornilă nu idealizează acest oraș, dar nici nu-l demonizează. El îl prezintă în toată ambiguitatea sa – un loc în care libertatea individuală coexistă cu forme extreme de control social, în care aparenta toleranță ascunde structuri profunde de inegalitate și violență. Există aici și o meditație asupra timpului și memoriei. Fiecare personaj este prins între trecut și prezent, între ceea ce a fost și ceea ce ar putea fi. Rasmussen nu poate scăpa de umbra fratelui său mort. Swann nu poate scăpa de copilăria sa brutală. Fiona nu poate scăpa de relația sa cu Mirković. Cornilă sugerează că suntem cu toții prizonieri ai propriilor istorii, că libertatea este o iluzie, dar că poate, doar poate, prin solidaritate, prin ajutor reciproc, putem crea spații mici de rezistență împotriva determinismului existențial.

„Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse” este un roman despre căutarea demnității în condiții care par să o facă imposibilă. Personajele lui Cornilă – Swann cu viața sa distrusă, Rasmussen cu vinovăția sa perpetuă, Fiona cu exploatarea ei continuă, Joey cu detașarea sa fragilă –  încearcă să găsească modalități de a rămâne umane într-o lume care pare să fi renunțat la umanitate.

Răscumpărarea, în viziunea lui Cornilă, nu vine prin transformări miraculoase sau prin revelații religioase, ci prin gesturi mici de solidaritate, prin alegerea de a ajuta pe altcineva chiar când pare inutil, chiar când costurile personale sunt enorme. Rasmussen, Swann și Joey nu pornesc într-o misiune de salvare pentru că au șanse mari de succes, ci pentru că alternativa (indiferența, pasivitatea) le-ar fi nimicit ce mai rămâne din umanitatea lor.

Ceea ce rămâne după lectura acestui roman este nu atât povestea sa de suprafață, deși aceasta este captivantă, cât atmosfera sa densă, personajele sale complexe și refuzul său de a oferi răspunsuri simple la întrebări complicate. Cornilă nu ne spune că lumea poate fi salvată, nu ne oferă speranță facilă. Dar nici nu ne lasă în disperare totală. El sugerează că, chiar și în miezul nopții, chiar și în cartierul felinarelor stinse, există gesturi de rezistență, momente de conexiune umană autentică, speranțe fragile dar reale.

Este un roman matur, scris cu precizie și compasiune, care confirmă că George Cornilă este un prozator de substanță, capabil să creeze ficțiune care funcționează simultan ca divertisment și ca literatură serioasă. „Miezul nopții” nu este doar un thriller bun, ci este o meditație asupra condiției umane în contemporaneitate, o explorare a modurilor în care violența structurală ne modelează viețile, dar și a modurilor în care rezistăm, supraviețuim și, uneori, chiar reușim să ne salvăm unul pe altul.

Pentru un cititor care caută mai mult decât distracție superficială, pentru cineva interesat de complexitatea psihologică, de construcție narativă sofisticată și de explorare morală nuanțată, acest roman oferă o experiență literară bogată și memorabilă. Cornilă demonstrează că literatura de gen poate fi și literatură serioasă, că poți spune povești captivante fără a compromite profunzimea sau complexitatea. Este o realizare rară și valoroasă în peisajul literar românesc contemporan.

Despre autoare:

Doina Roman a debutat în 2014 cu romanul „Pragul”, urmat la scurt timp de „Pragul 2 – Umbra martor” și „Pragul 3 – Ultimul trimis Oserp”, toate cele trei volume apărând la Editura Tracus Arte. În 2017 a publicat la Editura Paralela 45 al patrulea roman al său, intitulat „Prea mulți zei pentru un deșert”, despre care Cosmin Perța spunea că „este o carte care […] va influența istoria SF&F românească”. Recent a fost lansat al cincilea roman al Doinei Roman, „Fata cea mică a timpului”, o revenire la Editura Tracus Arte.