Mă aşteptam ca, din clipă în clipă, să sară, să se ducă la duş, să se îmbrace grăbită şi să fugă pe uşă. În schimb, Fiona şi-a ridicat bărbia de pe spatele meu şi s-a întins lângă mine. Mă privea cu ochi mari, blânzi, era parcă o alta, ca şi cum răsăritul soarelui ar fi anihilat tot ceea ce păruse malițios, vulgar, pervers, agresiv în ea. În lumina dimineţii, părea delicată, ingenuă, aproape pură. Mi-a zâmbit. Îşi despletise părul auriu şi şuviţele îi veneau de o parte şi de alta a tâmplelor. M-am întins după portofel, întrebând-o cât plătea pentru acea cameră. Mi-a zis, atingându-mă ușor pe mână, să nu-mi fac griji, întrucât era un favor din partea proprietarului hotelului, care era o veche cunoştinţă. Mi-a observat ceasul şi m-a întrebat de unde îl aveam. I-am spus pe scurt istoria sa, iar ea mi-a oferit în schimb un zâmbet trist. A tăcut câteva minute, privind întinderea albastră încadrată de ferestre. 

            – În prima noapte, dacă-ți mai amintești, ţi-am spus că poate altădată îţi voi povesti câte ceva despre mine. Astăzi poate fi acea „altădată ”. Dacă nu ai alte planuri, desigur. 

Era duminică. Nu mă puteam gândi la niciun lucru pe care aş fi vrut să-l fac mai mult decât să rămân în acea cameră. Mi-am mai aprins o ţigară şi am încurajat-o să înceapă.

            După doar douăzeci de ani de independenţă, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov şi a semnării Protocolului adiţional secret, prin care Uniunea Sovietică şi Germania nazistă hotărau în ce sfere de influenţă aveau să se situeze ţările aflate între ele, şi după o blocadă militară totală instaurată pe când ochii întregii lumi erau aţintiţi asupra căderii Parisului în faţa armatei naziste, U.R.S.S. a ocupat întreg teritoriul Estoniei, transformând apoi ţara într-o republică sovietică.

            După alte câteva zeci de ani, rusificarea culturală, pierderea limbii şi a identităţii naţionale deveniseră o adevărată ameninţare pentru societatea estoniană, supusă unor procese de de-naţionalizare şi de oprimare socio-politică şi etnică. Părinţii care doreau o educaţie pentru copiii lor nu aveau altă alternativă decât să-i trimită la grădiniţe şi şcoli cu predare în limba rusă.

            Profitând de prăbuşirea generală a regimului comunist, Estonia a reușit să evite violenţa şi vărsarea de sânge în timpul crucialului an 1991, urmând să obţină retragerea forţelor armate ruseşti de pe teritoriul său trei ani mai târziu. Legea cetăţeniei promulgată în acei ani acorda acest statut doar persoanelor care trăiau în Republica Estonă în perioada interbelică şi descendenţilor acestora. Toţi ceilalţi rezidenţi trebuiau să fie mai întâi naturalizaţi, pentru aceasta fiind obligatorie, printre altele, vorbirea fluentă a limbii estone, fapt care s-a dovedit o reală problemă pentru majoritatea etnicilor ruşi, mai mult de un sfert din populaţie. Cei care nu au putut sau nu au dorit să înveţe limba, au rămas într-un statut incert de non-cetăţeni.

            Într-o astfel de familie, într-un sat noroios din apropiere de Tallinn, se născuse ea, Fiona Dmitrevna Voronina, prima din cinci copii. Tatăl ei, Dmitri Sergeievici Voronin, agricultor, om aspru, masiv ca un taur, încercat de viaţă, îşi dorise un fiu. Și-l dorise atât de mult încât apelase chiar şi la vrăjitoarea din sat pentru farmece. Când Fiona a venit pe lume, Dmitri și-a blestemat zilele, a aruncat cu scaunele prin mica lor casă din chirpici şi a stat beat vreo patru zile. Avea o fiică pentru că se iubise cu soţia lui cu câteva zile înainte de ovulaţie, din cauza poziţiei practicate, din cauza faptului că aceasta îndrăgea dulciurile sau pentru că aşa voise soarta, nu putea să ştie. Până la urmă, cu greu, a acceptat starea de fapt şi, la puţin timp, a început deja să facă demersurile conjugale pentru următorul copil. Anii care au urmat i-au adus patru băieţi, dolofani şi sănătoşi. Dmitri Sergeievici era încântat. Pe primul l-a botezat Dmitri, ca pe el, pe al doilea Sergei, ca pe tatăl lui, iar pe ceilalţi doi, Sașa şi Iuri, după numele unor străbuni. Deşi în ceea ce privea sentimentele paterne, Fiona era ultima pe lista preferinţelor sale, a tratat-o la fel ca pe ceilalți, fără a ţine însă cont că, fiind fată, nevoile și dorințele ei erau cu totul altele decât cele ale fraţilor ei.

           Dmitri Sergeievici, pentru care prăbuşirea regimului comunist fusese o adevărată dramă, refuzase să înveţe limba estonă şi să aplice pentru cetăţenie, înfuriat de deciziile guvernului de la Tallinn, acuzându-i de politică revanşardă şi perorând că Estonia ar fi trebuit să fie recunoscătoare pentru că se plecase asupra ei mângâierea civilizatoare a măreţei frăţii care era Uniunea Sovietică. Interzisese soţiei şi copiilor să înveţe limba ţării în care trăiau şi începuse, încă de atunci, să strângă bani pentru a se întoarce în Rusia-mamă. Cea care îi dăruise cinci copii, Natașa Aleksandrovna, o femeie frumoasă, cu chip luminos şi ochi vii, purta înăuntrul ei o mare ură față de patria lor de origine, un sentiment pe care n-ar fi îndrăznit niciodată să i-l mărturisească bărbatului ei.

            Pe când tatăl ei era doar un copil, ultimul născut din opt fraţi, bunicul, deşi era etnic rus, fusese înregimentat cu forţa într-unul dintre batalioanele muncitoreşti care mascau o deportare de facto în Siberia, pentru că nu îşi făcuse aşa-numita datorie de a vota pentru integrarea Estoniei în U.R.S.S. Ani de zile, cei de acasă îl așteptaseră, înfiorându-se la veştile despre zecile de mii de bărbaţi răpuşi de frig, de foamete, de boli şi de munca epuizantă. Acesta însă nu se mai întorsese. Alţi membri ai familiei fuseseră printre alte zeci de mii de tineri recrutaţi cu forţa de Armata Roşie, după ce Germania declanşase Operaţiunea Barbarossa[1]. Cei care se împotriviseră sau cei despre care umblau zvonuri că nu ar fi împărtăşit valorile sovietice, laolaltă cu politicieni şi ofiţeri, fuseseră numiţi conspiratori, arestaţi şi întemniţaţi în închisori şi lagăre aflate la capătul lumii.

            Alte două mii de oameni, printre care şi un unchi al ei, fuseseră executaţi, împuşcaţi în ceafă şi lăsaţi să se prăbuşească cu faţa în noroiul care începuse deja să se înroşească. Natașa Aleksandrovna era mândră că unii dintre strămoşii ei se număraseră printre Fraţii Pădurii[2] şi că nu acceptaseră asuprirea, că luptaseră pentru libertate cu preţul vieţii şi împinseseră, cu ajutorul armatei germane, trupele sovietice dincolo de râul Pärnu şi eliberaseră Narva. Făcuseră însă o greşeală comună la multe popoare oprimate şi anume aceea de a-i considera pe eliberatori, în cazul de faţă, Germania nazistă, drept nişte salvatori care doreau binele ţării lor şi aveau să îi sprijine în câştigarea independenţei. Își dăduseră seama însă, în scurt timp, că aceştia nu reprezentau decât o altă forţă asupritoare, care îşi vedea doar propriile interese geopolitice şi care aveau să incorporeze Estonia în provincia germană Ostland.

            Natașa se mai gândea uneori la cei care îşi lăsaseră oasele prin păduri, precum şi la vieţile celor care avuseseră curajul să fugă în Finlanda sau în Suedia, unde se trăia „mult mai bine” şi, mai ales, fără teamă, sau chiar mai departe, în Marea Britanie, cum făcuse fratele ei, Vlasi, ori în Statele Unite, ca vărul Fiodor. Familia extinsă li se întindea pe distanțe uriașe. Soldaţi, partizani, militanţi, profesori, negustori sau ţărani, fiecare avusese rostul său, pentru care pierise sau supraviețuise. Obişnuia să mai aprindă duminica lumânări la biserica ortodoxă din sat, pentru odihna sufletelor lor, fapte care stârneau vorbe de ocară din partea lui Dmitri Sergeievici, care nu credea în nicio forţă supremă, aşa cum nu mai crezuse nici tătâne-său, mai ales după moartea lui Stalin. 

            Noile vremuri lăsaseră sângele să se usuce, cedând locul unei perioade în care alegerile parlamentare erau măsluite, guvernele-marionetă dădeau legi şi tribunalele dădeau sentinţe care zdruncinaseră întreaga societate, lovind cu închiderea afacerilor locale, distrugerea şi vandalizarea caselor, a monumentelor şi a cimitirelor estoniene. Ecouri ale acestor evenimente ajungeau şi în micul sat Minalikkëme, unde oamenii simpli încercau să îşi continue viaţa milenară, fără a putea însă ignora tumultul în care erau aruncaţi de bărbați puternici care luau decizii ce schimbau destine şi care trăiau parcă undeva departe, într-un tărâm izolat de puterea lor de înţelegere.

            Ferindu-se de lumea exterioară, tatăl Natașei crescuse retras, ţinându-şi pentru sine ideile, un fel de a fi care se transmisese copiilor săi. Deși preluase multe dintre sechelele tatălui ei, acceptase căsătoria cu Dmitri Sergeievici, în ciuda fanatismului de care dădea acesta dovadă, mai ales după câteva pahare de votcă. Uneori îi venea să-i spună în față tot ce avea adânc înrădăcinat în ea, acoperit undeva într-un cotlon de suflet, însă niciodată n-o făcuse. Şi-ar fi dorit să fi participat la Revoluţia Cântată şi să-şi fi unit mâinile cu ai ei confraţi în Lanţul Libertăţii[3], însă se mulţumise doar să asculte pe ascuns, la difuzor, ştirile unei Europe libere şi să se bucure în sinea ei.

            Îşi amintea uneori dulce-amara zi în care Dmitri Sergeievici venise s-o ceară tatălui ei. Era înalt, lat în umeri, cu mâinile mari, ca două lopeţi, cu părul negru căzând peste fruntea lată, deasupra ochilor aprigi şi pătrunzători, avea o mustaţă neagră deasă şi un miros primăvăratic, de pământ jilav. Era un flăcău râvnit în sat pentru că avea casă, construită de el, avea pământ, care îi rămăsese lui din vremea colectivizărilor sovietice, avea animale şi o virilitate neanderthaliană, care promitea copii mulţi şi puternici. Deşi mai dădea pe gât câte un păhărel pentru a-şi menţine forța, acesta nu era dintre cei care munceau cu ziua pentru o sticlă de votcă – de care satul era plin –, nici dintre cei care veneau duminica pe la porţile oamenilor cerând de pomană şi spunând că ar fi fost bucuroşi să muncească în schimb, doar că era zi de sărbătoare şi se temeau de Bunul Dumnezeu. Şi-l amintea cum se spăla dimineaţa, zgomotos, mare şi păros, dintr-un ciubăr cu apă rece din fântână, aşa cum se obişnuise în armată, fornăind ca un cal, de cum crăpa buturugi noduroase dintr-o singură lovitură de topor şi de cum ridica în căruţă de unul singur butoaie de câte zece vedre. Dmitri Sergeievici era, cu toate hibele sale, un om muncitor, care cunoștea tainele ogoarelor, ale grajdurilor, ale pădurilor şi ale râurilor.

            Natașa Aleksandrovna, care învăţase de mică să gătească, să ţeasă şi să aibă grijă de ogradă, nu visase niciodată la mai mult. Își dorise totuși o fiică, pe care să o aibă aproape şi pe care să o înveţe îndeletnicirile şi deprinderile femeieşti, şi se bucurase nespus în sinea ei la naşterea Fionei. Când copila era mică, îi cânta cu vocea ei blândă cântece de leagăn şi dainos rusificate, îi recita din traducerea poemului Kalevipoeg[4]şi îi spunea basme despre crânguri vrăjite, despre păsări măiastre, despre fecioare ale norilor şi ale apelor şi fluiere fermecate care alungau duhurile rele, precum şi despre povestea de iubire dintre răsărit şi apus. De multe ori, fraţii fetei, deşi mai mici, o speriau, spunându-i variante înspăimântătoare ale poveştilor nevinovate pe care le auziseră de la mama lor.

            Într-o iarnă demnă de Ragnarök[5], în care munți de zăpadă îngropaseră micul sat, rupându-l de lume, în preajma Crăciunului, Jöulud, când focul trosnea în sobele de teracotă, casele miroseau a măr copt şi a turte cu nuci, mesele erau pline cu cotlete de porc, piftie, cârnaţi, sângerete, caşcaval afumat şi varză acră, iar cămările de borcane de gem, de zacuscă şi de murături, gerul şi viscolul împinseseră lupii din pădurile învecinate până la marginea satului. Foamea le dăduse chiar curajul de a intra prin staule. Urletele lor se auzeau noaptea, răsunând cu ecou prin văile mărginașe, îngheţând sângele copiilor. Văzându-i ca o ameninţare pentru oile sale, Dmitri Sergeievici și-a luat vechea puşcă Mosin-Nagant, a curăţat-o, a pus pe el paltonul îmblănit şi căciula rusească, și-a legat de raniţă o potcoavă de cal, pentru noroc, a luat o halcă de carne crudă într-un sac şi a plecat spre ieşirea din sat, târând după el pe toți cei cinci copii, pe care îi înarmase cu topoare, securi, cuţite şi furci.

            – Dacă lupii ne vânează în haită, tot în haită o să-i vânăm și noi, le-a spus.

            Fiona, care avea atunci vreo paisprezece ani, era înspăimântată şi nu înţelegea de ce era forţată să îşi însoțească tatăl şi fraţii în cumplita misiune. Mergea în urma lor tremurând, cu nasul roşu, cu obrajii îmbujoraţi, înconjuraţi de blana albă a unei căciuli prea mari, expirând aburi calzi din adâncurile micului ei trup şi, când aceştia, mergând mai repede, se îndepărtau, fugea după ei de teamă să nu rămână în urmă și să fie mâncată de fiare.

---

[1] Numele de cod dat invadării Uniunii Sovietice de către Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iniţiată la 22 iunie 1941; cea mai mare invazie militară din istorie.

[2]Metsavennad (estonă), partizani estoni, letoni şi lituanieni care au purtat un război de gherilă împotriva stăpânirii sovietice în timpul şi după Al Doilea Război Mondial; grupuri asemănătoare de rezistenţă anti-comunistă au fost formate şi în Polonia, Ucraina, România, Bulgaria, Croaţia. 

[3] Demonstraţie paşnică pentru independenţă, în care două milioane de oameni au format un lanţ uman lung de 600 km, de-a lungul celor trei State Baltice la 23 august 1989; Lanţul Baltic, Balti kett (estonă).

[4] Poemul epic naţional eston, bazat pe tradiţia orală, scris de Friedrich Reinhold Kreutzwald (1803-1882). 

[5] Amurgul zeilor; în mitologia scandinavă, război în care mor zeităţi majore, declanșând un şir de calamități care au ca finalitate distrugerea lumii şi renaşterea acesteia. 

Despre autor:

George Cornilă (n. 1986) este un scriitor român, având studii în Științe Politice și Publicitate. De-a lungul carierei a lucrat ca copywriter, jurnalist, secretar general de redacție și redactor-șef, în prezent fiind editor coordonator la Curtea Veche Publishing și editor la Matca Literară.

În calitate de scriitor, a apărut în numeroase antologii sau publicații culturale, însă nu s-a oprit doar la ele, ci a experimentat numeroase stiluri și curente, publicând și volume de sine stătătoare, printre care: Diluvium (ficțiune istorică), Expurgo (science-fiction), Arlequine și Entropic (realism magic), Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (roman postmodernist) sau Cu dinții strânși (ficțiune transgresivă).

Pentru scrierile sale a primit numeroase premii literare și a fost nominalizat la multe altele. Iar începând cu anul 2022 a luat parte la atelierul Creative Writing Sundays, în calitate de antrenor.