Se uita în jos cum picăturile de apă coborau spre scurgere, apa crescuse în cadă semn că era din nou undeva înfundat. Făcea același lucru în fiecare zi, în fiecare dimineață, de mult nu mai schimbase nimic. Când era tânăr îi plăcuse să-și schimbe obiceiurile des, acum se mulțumise cu o rutină.

Și-a luat o cămașă albastră cu dungi și o cravată galbenă, a simțit că se potrivesc. S-a încălțat la repezeală ca de obicei, de parcă încălțatul ar fi salvat din timp sau de parcă ar fi însemnat ceva că era punctual.

– Bună dimineața, domn colonel! i-a răspuns Mirabela la salutul ceremonios pe care îl făcea de fiecare dată.

A intrat în clădirea mare și a trecut pe lângă primele birouri cu pereți de termopan în care lucrau inginerii de la tehnic, a trecut apoi pe lângă biroul directorului unde ușa mare, opacă, era puțin deschisă. A salutat-o pe secretară, doamna Paraschivescu și aceasta i-a zâmbit complice, a mers spre automatul de cafea și a lăsat să-i pice din mână geanta maronie de piele. „Încotro să mă duc astăzi? La fumători sau la oficiul de la noi?” se gândea.

– Dimineața, domnule Coraș, să nu uitați să mergeți la planificare astăzi, are nevoie de confirmări pe transporturile alea de vineri. Vedeți cu el, discutați acolo.

A dat din cap, demult îl deranja tonul pe care îi vorbeau cei din operațiuni, mai ales un țânc tânăr ca Nistorescu care devenise supervizor la nici patru ani după ce terminase facultatea. A deschis dulăpiorul și a luat o cană verde pe care a pus-o sub jetul de cafea fierbinte, nu mai simțea nimic, de fapt simțea un fel de vină că nu simțea nimic, că nu era crucial acest moment din viața lui. S-a dus la oficiul din biroul lor, ca de fiecare dată.

– Salut, Coraș!, i-a spus zâmbind, cu ochii parcă atârnându-i din orbite colegul său Ionuț Petrescu.

Dimineața a fost foarte ocupată, trebuia să răspundă la telefoanele celor care organizau documentele de vamă și apoi ale celor care organizau camioanele care trebuiau să ajungă de la portul din Rotterdam până la depozitul lor. Și mai era și presiunea fără rost pe care o punea șeful de la plan, cu care își spunea că o să se vadă astăzi.

– Să te duci să te vezi cu șeful de la planificare, te rog, îi zise pe un ton mieros Ionuț Petrescu apoi adăugă: eu am vorbit cu el alaltăieri, e ca la NATO acolo.

Ca un obicei erau amenințările voalate, presiunea că totul e ca la NATO sau ca la război, nimic nu era niciodată așa. Doar bărbați care încercau să se impună în fața altor bărbați. „Suntem ca cimpanzeii câteodată, încercăm să ne dominăm unii pe alții cu vorbe, cu ordine și cu dosare!”, gândea.

Începea să simtă importanța zilei în timp ce cobora scările late dintre etaje. Cu fiecare pas uita tot ce discutase cu șeful de la planificare. S-a convins, încă o dată, că și-a făcut treaba și că de fapt era o presiune fără sens, așa cum e în orice instituție, dar mai ales aici. Mergea încet, gândul nu-i stătea la scări, la pași sau la birou.

– Problema lui e că nu are la cine să se ducă acasă.

– Păi parcă locuia cu maică-sa, spuse Ionuț Petrescu.

– Da, dar nu e cea mai fericită situație, nu?

– Ce? Lasă-l în pace, ce treabă ai tu.

– Să locuiești cu maică-ta și la pensie?

– Îl știm de mulți ani… problema lui e că nu o să-i mai zică nimeni domnule colonel, încheie Petrescu.

S-a întors din colțul holului spre biroul său, a recunoscut vocea șefului lui direct Mandinescu prin ușa crăpată de la micul oficiu. Conversația auzită l-a readus cu picioarele pe pământ, s-a întors spre automatul de cafea și și-a umplut încă odată cana verde. Poate că nici nu trebuia să simtă importanța zilei de azi. Poate că tocmai, azi e făurită ca să uite, să șteargă ultimii mulți ani și să simtă regretul pentru ce nu a făcut. Secretara Paraschivescu i-a întrerupt gândurile:

– Domn colonel, să știți că domnul director vrea să vă vadă astăzi. Acum e plecat, dar să treceți pe la el neapărat. Vă uitați dacă e ușa deschisă sau mă întrebați pe mine.

Înainte de ora cinci i-a sunat telefonul, era un ultim vapor întârziat care ajunsese în Koper, în Slovenia și cel de acolo nu știa dacă avea permisiunea să ajungă noaptea la depozit, i-a confirmat și i-a dat numărul de telefon al colegului Petrescu.

În parcare i-a sunat telefonul din nou, un număr necunoscut, dar a răspuns fără ezitare.

– Domn colonel, haideți că nu am apucat să vă vorbesc astăzi, vă spun multă sănătate și să vă bucurați de timpul liber. Vă spun din partea mea și a întregii fabrici…

În fața casei a început să-și golească mașina, a scos toate hârtiile din torpedou, mănușile de piele, umbrela, o pereche de ghete din porbagaj și două sticle goale. A intrat pe ușă întâmpinat de Angelo care îl privea cu ochi blânzi și buzele strânse de parcă era gata să plângă.

– Dragul meu, gata, e ultima zi. Ai scăpat. De acum încolo doar eu o să-ți zic colonelule!

L-a sărutat ușor pe obraz și l-a ajutat să așeze umbrela, ghetele și servieta, apoi Angelo a plecat spre bucătărie lăsându-l în ușă.

În fiecare zi ajungea în casa lui cu lumină galbenă, cu pereți, draperi și cuverturi în culori calde și se deconecta de zbuciumul zilei. Mai puțin azi. Acum toate păreau triste, de la ochii lui Angelo pe care îi socotea din nu știe ce motiv falși, până la culoarea închisă a parchetului, micile imperfecțiuni ale vopselei de pe pereți, cablurile care șerpuiau pe lângă covor și cele două flori moarte din dreapta și din stânga ușii de la bucătărie care așteptau să fie aruncate. Pe toate astea nu le-ar fi văzut într-o zi normală, l-ar fi văzut doar pe Angelo, lumina difuză și primitoare și ciorba sau pastele pe care acesta le gătea aproape în fiecare zi. Astăzi lumea asta nu era diferită de cea din care tocmai venise și un gând anume îl presa cel mai tare. Acum că a terminat, că nu mai trebuie să ascundă nimic și că i-a ieșit totul așa cum a vrut, că nimeni nu știe că are o relație de treizeci de ani, oare a meritat? Oare ce credeau toți? Asta ar fi vrut să afle de fapt.

– Să știi că s-a înfundat iar cada, trebuie să faci ceva repede!, i-a spus lui Angelo pe un ton poruncitor, inflexibil, același ton care îi făcuse pe toți să-i pună porecla „colonelul” în urmă cu o viață.

Despre autor:

Teodor Dumitrescu – 34 de ani, am mai publicat proză scurtă în revista Ficțiunea, Revista de Povestiri, Liternautica și pe site-ul Liternet. Am trecut prin două școli de scriere creativă (2024-2025): Wannabe a lui Mihai Buzea și cursul lui Marin Mălaicu-Hondrari organizat de Revista de Povestiri. În restul timpului sunt economist și lucrez pentru o companie americană din domeniul industrial ca manager financiar.