Nevroza e o moștenire

nu mai pot mânca rom.

mi se face greață de la miros,

deși toți zic că e de la stomac.

e de la stomacul ăla vechi,

care tremura când bunicul își dădea jos

tricoul alb cu găurele

și zicea că-i cald,

dar eu simțeam gerul cum îmi învinețea amintirea.

zicea și că-s frumoasă.

doar în șoaptă,

doar când eram singuri.

m-a învățat să număr stele

cu degetele încleiate de caramele,

și să tac.

mai ales să tac.

altfel, zicea, o să creadă toți că-s nebună

și mă bagă iarăși la doctorul ăla

care nu mi-a spus niciodată pe nume,

doar „fetițo”.

am scris totul pe o foaie dictando

și-am ars-o în sobă.

miroseam a fum trei zile.

mama zicea că-i de la haine.

tata zicea că exagerez.

n-au întrebat niciodată

ce-am ars.

că doar nu s-a văzut focul,

doar fum.

și fumul e treabă de nevrotici.

acum, când mă uit în oglindă,

îmi lipsește ceva din mijlocul feței.

nu știu dacă e nasul,

sau curajul să-mi văd chipul întreg.

și totuși, ies pe stradă.

zâmbesc controlat,

cumpăr gumă mentolată

și un ziar de ieri,

de la doamna care mă privește

ca pe știrea ce n-a apărut niciodată la televizor.

sunt aici.

nu mai dorm,

dar nici nu mai visez.

îmi port coșmarul ca pe o rochie de casă,

moale, cu buzunare adânci.

într-unul e bunicul,

în altul sunt eu.

ne evităm

de câte ori trecem prin holul memoriei.

și da,

încă e cald în iadul ăsta domestic.

prea cald

ca să mai vreau să fug.

Ars memoria

nu înțeleg ce simt când văd o mamă

punându-i fularul copilului,

fără să-i învinețească gâtul.

ceva în mine scârțâie,

ca ușa veche de la cămară

(unde nu aveam voie să intru,

că mirosea a vin prost și a bărbat flămând.)

îi privesc pe cei care se țin de mână

fără să se strângă până la os.

își spun „te iubesc”

fără să se uite peste umăr.

fără să le fugă vocea ca un animal rănit.

mă uit la ei ca la vitrinele cu prăjituri

din care știu că n-o să gust niciodată,

că-s pentru alt soi de oameni.

cei care știu să mestece tandrețea

fără să se înece.

mă întreb cum aș fi fost

dacă mi-ar fi spus cineva că pot plânge

și totuși să rămân întreagă.

dacă mi-ar fi acoperit genunchii juliți

cu o pătură, nu cu rușine.

dacă tăcerea din casă

n-ar fi fost o bombă cu ceas,

ci doar liniște.

poate n-aș fi învățat să mint

atât de devreme.

poate n-aș fi crezut că palma

e un dialect matern.

dar n-am crescut.

m-am contractat.

am învățat să mă fac mică

până când n-am mai deranjat.

m-am pus în buzunarul celor tăcuți,

între un nasture lipsă

și o poză cu colțul ars.

astăzi, îi văd.

își trimit mesaje,

își leagă șireturile,

își spun glume fără să se teamă.

și e atât de străin

încât mă doare pielea

doar privindu-i.

dacă aș fi avut și eu 1% din ce au ei

poate aș fi știut

să nu confund mila cu iubirea.

poate n-aș fi tăiat florile din ghiveci

doar ca să văd dacă sângerează.

poate m-aș fi iubit

fără să-mi cer scuze.

Despre autoare:

STANCU ALEXIA-GABRIELA (n. 2009; Caracal) este elevă la Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” din Caracal și poetă aflată la începutul drumului său literar. A debutat cu poezie în revista Vitralii Romanațene, publicație culturală din orașul natal, și a publicat, de asemenea, poezii în mediul online, pe platforma Haimanale Literare.

A fost invitată să citească poezie în cadrul evenimentului Lecturi în atelier, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române din Iași, alăturându-se astfel tinerilor autori promițători din literatura contemporană.