A strecurării

M-am strecurat la tine sub limbă

vizitând, ca un vinovat ce mă aflu,

locul în care m-am adăpostit prima dată.

Când eram copil, mă puneam pe spate

și ridicam plapuma cu picoarele

imaginându-mă într-o burtă de balenă precum Gepetto,

sau, alteori, în burta mamei

pe care, apropos, mereu mi-o închipuiam având bolta matlasată.

Se spune că sub limbă trebuie strecurat

tot ce vrem să se dizolve.

Important e să fie pus fărâme.

Doar limba și pământul mormintelor

acoperă fără să învelească.

A sacadării

De la prea intens, sacadat respirat

aerul dintre noi devenea gonflabil,

curba fiecăruia

se răstălmăcea în paralele orizontale

stinse cu două degete umede,

aceleași cu care mama potolea, odinioară, lumânarea.

De la prea intens, sacadat respirat

albul ochilor ni se aburea

până când pupila se desprindea și cădea

pentru ca, mai apoi,

alte tălpi cu alte călcâie să o culeagă fără să o strivească

și, mai ales, fără să o cunoască.

De la prea intens, sacadat respirat

fiecare din noi puteam păși,

unul pe pareza celuilalt,

întocmai cum Fiul Omului a pășit atunci

pe pareza noastră, a tuturor.

A liniștirii

Nu mă sperie că nu simți despicarea,

până la urmă, căldura apare inevitabil  între bardă și carne

iar asta e atât de ocrotitor pentru noi.

Crede-mă, am pus deget acolo, am verificat, e așa cum spun.

L-am înghițit, mai apoi, cu tot cu moliciunea unghiului,

pentru ca la sfârșit să-l ofer gata reîncarnat

ăstora ce scot sânge pentru analize.

Acul se încălzește când penetrează pielea.

Habar n-aveai.

Eu știam dar nu mărturiseam,

poate pentru că m-am obișnuit să rămân mereu neîntrebat.

Nu mă sperie că nu simți când tăcem,

până la urmă, căldura apare inevitabil  între bardă și carne

iar asta e atât de ocrotitor pentru noi.

A somnului

Nu vei afla niciodată care a fost somnul

în care ți-am despicat cu limba mijlocul buzei de sus,

iar mai apoi, cu simetrică atenție, pe cealaltă,

croindu-ți gura după geografia axelor Ox și Oy

ca și cum mi-aș fi propus, ce netot,

să îți eliberez sărutul de orizontală.

Nu vei afla niciodată care a fost somnul

în care te-am târât la mine în orbecăială

înfășurată doar în curbe căzute din asimptotă,

linia aceea ce-și abandonează linia ei interioară,

preum șopârla, coada.

„Linia părăsită de linie devine vie”,

repetam murmurat,

mai cu seamă după ce m-ai obligat

să învăț pe de rost miturile.

Șarpele.

Nu vei afla niciodată care a fost somnul

în care mi-am zdrăngănit asurzitor comoția

în dreptul înghițiturii cu care respirai.

(În basme, el o sărută

iar ea, adormită fiind, învie.)

A dimineții

În fiecare dimineață calc pe trecătorii ce înoată pe sub asfalt.

Îmi scufund gleznele în paltoanele lor, în subțiori sau, uneori, chiar în pomeți.

O fac demn, cu certitudinea binefăcătoare că acela de la suprafață sunt eu,

că pot oricând să mă instalez în cuva sicriului luat de la zvântat

și să vâslesc prin dâre de gesturi odihnite-n tifoane,

sau, poate, prin spirale deghizate-n tobogane.

În fiecare dimineață îmi aleg omoplații între care să-mi fixez talpa,

vertebrele deasupra cărora voi fanda

cocoțat pe câte un înger,

precum pe o placă de longboard

ce se unduie pe sub asfaltul vâscos,

aderent deja de la  prea deshidratat icnet.

În fiecare dimineață descui toate cuștile pe lângă care trec,

fie și neobservat.

Despre autor:

Călin Crainic, licențiat în Filosofie și doctor în Științele comunicării.
Lucrează ca antreprenor de peste 20 de ani în industria de branding și advertising și este cadru didactic asociat la secția Publicitate din cadrul FSPAC, UBB Cluj Napoca.
A publicat poezie în revista Golan și Revista de cultură Familia.