Pentru părinții și pentru toți oamenii mari (oare care a fost deșteptul care i-a învățat pe copii, prima oară, să le spună adulților, oameni mari? …) apartamentele erau temple, edificii sacre, instituții în care era mereu curent, și în care trebuia să porți mereu vată-n urechi, chiar dacă toată ziua, toată viața chiar, geamurile erau închise. Nu prea era lumea cu aerisitul și din astea. Se temeau toți că-i trage la urechi. Așa-i spuneau. Toți purtau vată în urechi, aproape că devenise o modă, la un moment dat. Erai un nimeni, dacă nu ai aveai vată în măcar una dintre urechi.

Apartamentul era centru lumii.

Erai legat de încăperile alea aproape anatomic, familia și apartamentul erau una. Sentimentul importanței rolului pe care îl juca apartamentul în viața familiei se trasmitea de la părinți la copii. Devenea parte din tine, și tu parte din el, cumva. Te legai la picioare și la inimă, o relație pe viață. Mai trebuia doar să-ți iasă venele prin degetele de la picioare și să se afunde în podea, prin parchet, în betoane, și structura de fier-beton, coborând până în fundație, și simbioza era completă, că altfel, la nivel spiritual, partea care nu se vede din relație, era deja împământată, ca să zic așa (de obicei bătrânii foloseau expresia asta, ca să zic așa, și o foloseau mereu pe un ton calm, parcă vorbind în surdină, încercând parcă, de fiecare dată, să exprime ceva serios, poate despre viață, sau chiar despre moarte, la vârsta aia, vorbeau mult despre moarte, pe unii îi speria, pe alții nu, și vorbeau despre propria lor moarte, mai ales tinerilor dornici să asculte, cu destul de mare libertate, ca să zic așa).

Atâta erau de legați oamenii de apartamentele lor că atunci când ieșeau pe stradă, luau ceva din apartament, ceva ca un suvenir cumpărat într-o locație exotică, unde ai fost în vacanță, ceva care să-ți amintească de acel loc. Aveau nevoie de o reamintire că apartamentul îi așteaptă la întoarcere.  

Viața fiecăruia, începea și se termina în apartament, bune, rele, de râs sau de plâns, de viață și de moarte, apartamentul le conținea pe toate, ca o voce care vorbi cu diferite tonalități, care poate râde sau cânta, care poate șoptii sau urla. Apartamentul era povestea fiecărei familii. Apartamentul era un narator. În sfârșit, vorba părinților de pe atunci: “atunci când vorbesc cu tine, parcă vorbesc cu pereții” avea sens.

De aia, când fugea câte unu de acasă, ca și mine, fugeam de povestea acelui apartament, de pereții ăia care vorbeau în continuu și știau totul despre tine, de geamurile alea care nu încetau să se holbeze la tine, spre interior.

Fugeam pentru că nu aveau cum să schimbăm povestea. Apartamentul depăna povestea familiei fără încetare, ca o voce ce-ți locuiește pe umăr și pune în cuvinte tot ce vezi și faci.

Acele încăperi erau uneori capitole, uneori propoziții, alteori doar cuvinte, pentru că uneori povestea era lungă, iar alteori povestea era scurtă, ca o poezie din aia japoneză.

Camerele erau refugii, locuri unde să te ascunzi de poveste, sau erau inima poveștii și-ți era așa dragă că nu mai voiai să ieși. Astfel, când întrai în bloc, pe Gladiolelor, intrai ca într-o bibliotecă, fiecare apartament, din fiecare bloc, era o poveste.

Despre autor:

Marius Pădurean

2023 – Runner-up la Seán Ó Faoláin International Short Story Competition pentru nuvela scurtă PAPIO (varinta în engleză) și publicat în SOUTHWORD Journal, nr.46
(https://munsterlit.ie/bookshop/southword-46/)
2024 – Câștigător Premiul 1 la Concursul Internațional de Proză Scurtă Rețeaua Literară cu nuvela scurtă PAPIO (varianta în română) (https://cepec-romania.org/concursul-reteaua-literara/)
2024 – Publicarea romanului de debut – PAPIO – în noiembrie, la editura TracusArte, și lansat la Târgul de Carte Gaudeamus, în decembrie 2024.
2025 – Revista FAMILIA publică povestirea LACRIMA LU OVIDIU. Două proiecte în lucru: al doilea roman, intitulat FUGA LU OVIDIU, și un scenariu de film pe baza romanului PAPIO.