Romanul Sfârșitul șoaptelor: Decembrie 1989 de Ruta Sepetys a ajuns în mâinile mele ca recomandare a doamnei conf. univ. dr. Irina Toma, o persoană care, pentru mine, este mult mai mult decât un profesor. Este un mentor și un om drag, în a cărui sensibilitate intelectuală și emoțională am avut mereu încredere deplină. Tocmai de aceea, atunci când mi-a recomandat acest roman, am știut că nu va fi o lectură întâmplătoare. Aveam convingerea că recomandarea dumneaei nu avea cum să fie în van. Cu toate acestea, nu m-am așteptat nicio clipă ca această carte să mă zdruncine atât de tare, să deschidă răni vechi, sufletești, transmise din generație în generație.

1Protestatarii blochează un drum aproape de centrul Timișoarei pe 16 decembrie 1989 (Sursa: Radio Europa Liberă, Amos Chapple)

            La început, am abordat lectura romanului cu acea deschidere serioasă pe care o ai față de o recomandare venită din partea cuiva în care ai toată încrederea. Mă așteptam la un roman puternic, bine documentat, poate dur. Nu m-am așteptat însă la o experiență care să mă lase complet fără apărare. La final, am realizat că țineam în mână una dintre cele mai dureroase și sincere reprezentări literare ale României comuniste pe care le-am citit vreodată. Nu doar pentru că vorbește despre istorie, ci pentru că vorbește despre oameni, despre copii, despre frică, foame și supraviețuire, exact acele lucruri pe care le-am auzit toată copilăria mea în poveștile bunicilor și părinților mei, spuse calm, fără revoltă, dar cu o greutate care nu m-a părăsit niciodată.

            Acțiunea romanului este plasată în România anului 1989, într-un moment de maximă tensiune istorică, anume ultimele luni ale dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Protagonistul, Cristian Florescu, este un adolescent de șaptesprezece ani, pasionat de viață, de muzică și de ideea vagă, dar puternică, a libertății. Viața lui este una aparent obișnuită pentru acea perioadă, deja marcată de lipsuri, de frig și de frică, până în momentul în care este abordat de Securitate și constrâns să devină informator. De aici existența lui se fracturează. Cristian nu mai este doar un copil. El devine o piesă într-un mecanism care funcționează exclusiv prin teroare.

Și așa a început totul.

Eu eram Cristian Florescu. Nume de cod „OSCAR”.

Un spion de șaptesprezece ani.

Un informator. [1]

            Ruta Sepetys construiește povestea cu o finețe aproape crudă. Nimic nu este exagerat, nimic nu este melodramatic. Tocmai această reținere face ca romanul să fie atât de devastator. Cristian nu este un erou clasic și nici un martir. Este un adolescent speriat, prins într-o capcană morală imposibilă, forțat să aleagă între un rău mai mic și unul mai mare. Trădarea nu este o alegere liberă, ci o condiție a supraviețuirii. Și poate tocmai aici se află una dintre cele mai mari forțe ale romanului. Ne obligă să renunțăm la simplele judecăți umane. „Vinovăția e un animal de pradă. Se furișează, se târăște, te încolțește și-ți sare la gât. Și apoi așteaptă.”[2]

            Atmosfera României comuniste este redată cu o precizie care apasă pieptul ca o menghină. Frica nu este un sentiment izolat, ci o stare permanentă. Omenii vorbesc în șoaptă, evită privirile. se tem de vecini, de colegi, de prieteni. Securitatea este omniprezentă. Privește din umbră și prin ochii informatorilor. Este o forță invizibilă care modelează comportamente și distruge vieți.

2 Coadă la ulei, București, 1986, Scott Edelman – Source of the picture: http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/romania/ro03_07e.jpg

            Pentru cititorii care nu cunosc istoria României, romanul funcționează ca o introducere emoțională într-o realitate greu de imaginat. Pentru cei care au crescut cu povești despre acea perioadă, cartea devine aproape insuportabil de personală. Raționalizarea alimentelor, lipsa căldurii, întreruperile de curent, cozile interminabile pentru câteva bucăți de mâncare, toate acestea nu sunt simple detalii, simple elemente decorative, ci grotesca realitate a regimului Ceaușescu. Copilăria nu era un loc al siguranței și al inocenței, ci un exercițiu continuu de adaptare.

            Cele mai sfâșietoare momente din carte sunt, paradoxal, cele mai simple. Am plâns citind această carte și, deși mi-am promis că nu o voi face iar, plâng și acum scriind această recenzie. Într-o lume normală, o banană este un fruct banal. Chiar acum, la mine în fructieră, zace o banană ușor înnegrită. În România lui Ceaușescu, banana devine un obiect aproape mitic. Modul în care personajele vorbesc despre ea spune mai mult despre cruzimea regimului decât orice discurs politic.

— O banană, am răspuns fără ezitare. Ai mâncat vreodată?

— Da, a chițăit ea, încercând să-și înăbușe un râgâit și un chicotit de plăcere după gura de Cola.

— Ai mei mi-au spus că, atunci când eram mic, am avut banane. Dar eu nu-mi amintesc. Când aveam treisprezece ani, o fată a venit cu o banană la școală. I-am simțit mirosul din celălalt capăt al clasei. După aceea, i-am rugat pe ai mei să-mi facă rost și mie de o banană. (…) Nu a putut să facă rost de o banană. Dar a făcut rost de la bișnițari de un șampon din Germania…, care mirosea a banană. (…) Șamponul ăla mirosea atât de bine – glasul meu a coborât până la șoaptă – încât am luat un gât de șampon când nimeni nu se uita, doar ca să spun că am gustat o banană. [3]

            Tot pentru ei, pentru oamenii acestor vremuri, Coca-Cola nu este doar o băutură, ci un simbol al unei lumi interzise, al libertății occidentale, al normalității refuzate. „Mi-a întins cutia de Cola. Am luat o înghițitură. Sfârâia și exploda. O adevărată revoluție pe limba mea. Nu aveam cuvinte pentru a o descrie.”[4]

            Citind aceste scene, m-am gândit inevitabil la părinții mei. Tatăl meu, un om a cărui copilărie nu s-a asemănat nici câtuși de puțin cu a mea, mi-a povestit cum copiii erau atât de săraci în timpul conducerii lui Ceaușescu încât își coseau încălțămintea cu sârmă, doar ca să îi poată purta la școală. Tot acei copii, purtau hainele fraților mai mari, rămase mici, pentru că pe vremea aceea moda, brand-ul și preferințele nici măcar nu făceau parte din vocabular. Refolosirea hainelor de mai multe generații nu era un gest excepțional, ci unul obișnuit. Încălțămintea nu se înlocuia, se improviza.

            Dar momentul care m-a distrus complet emoțional a fost scena morții Bunului. „Bunu. Bunicul meu, profesorul meu, inspirația mea. Eroul meu. Cum aveam să trăiesc fără el?”[5] După ce am citit acel capitol, lacrimile nu s-au mai oprit. Nu a fost un plâns scurt sau discret, ci unul care a durat aproape ore, de parcă toată durerea adunată în paginile cărții ar fi ieșit la suprafață. Pentru că, inevitabil, n-am putut să nu mă gândesc la bunicul meu, care, la splendida vârstă de 80 de ani, reprezintă axul în jurul căruia gravitează întreg universul meu. Astfel că, moartea Bunului nu este doar moartea unui personaj, este moartea unei generații întregi care a încercat să protejeze copiii de un sistem imposibil de învins. Bunul reprezintă acea formă de bunătate tăcută, de rezistență prin dragoste, prin grijă, prin sacrificiu. Felul în care a murit, nedrept și crud, m-a distrus complet.

            Lacrimile mele nu erau doar pentru un personaj fictiv, ci pentru toți cei care au murit în tăcere, fără să vadă libertatea, fără să fie plânși public. Imaginea bocancilor prinși cu sârmă din relatările tatălui meu s-a suprapus peste banana din roman și peste moartea Bunului. Toate aceste elemente spun aceeași poveste. Spun povestea unei copilării și umanități mutilate de un sistem care a furat nu doar dreptul la resurse, ci și dreptul la siguranță emoțională. Sfârșitul șoaptelor m-a făcut să înțeleg că sărăcia acelei perioade nu a fost doar materială, ci și afectivă.

            Un alt aspect extrem de puternic al romanului este felul în care autoarea tratează vinovăția. Cristian trădează, dar trădarea lui este produsul fricii și al dorinței de a-și vindeca bunicul. Ruta Sepetys nu îl absolvă complet de vină, dar nici nu îl condamnă. Ne forțează, în schimb, să ne întrebăm ce am fi făcut noi. Unde se termină supraviețuirea și unde începe complicitatea?

            Revoluția din Decembrie 1989 nu este prezentată ca un moment glorios, ci ca unul haotic, confuz și sângeros. Libertatea nu vine de la Cotroceni pe covorul roșu sub aclamațiile a milioane de oameni. Vine cu pierderi, cu traume, cu goluri care nu vor mai putea fi niciodată umplute. Această onestitate a faptelor face romanul cu atât mai valoros.

            Pentru mine acest roman a fost atât o lecție de istorie cât și o palmă dură peste obrazul nemulțumirii și al uitării contemporane. Cu toate că eram deja conștientă de acest lucru, Sfârșitul șoaptelor mi-a deschis și mai mult ochii  să văd cât de norocoasă este viața mea. M-a făcut să-mi dau seama că trebuie să mă bucur de libertate, dacă nu pentru mine, cel puțin pentru cei aproape 1166 de oameni care și-au dat viața acum 37 de ani pentru ca noi să fim liberi astăzi.

            Mă înclin în fața bunicilor, părinților mei și tuturor celor care, în ciuda dificultăților vremii, și-au trăit viața din plin și s-au mulțumit cu puținul pe care îl aveau, lucru care pentru generațiile actuale, pare imposibil.

            Poze anii 1974-1985 din arhiva familiei mele:

---

[1] Ruta Sepetys, Sfârșitul Șoaptelor: Decembrie 1989, (Editura Epica, București, 2022), p. 26.

[2] Ibidem, p. 28.

[3]  Ruta Sepetys, op. cit, p. 57.

[4] Ibidem, p. 56

[5] Ibidem, p. 177

Despre autoare:

Sorana Maria Ilie (n. 2002, Buzău) este scriitoare de literatură contemporană (poezie, proză), student-filolog la Facultatea de Litere și Științe din Ploiești, editor și redactor de carte, colaborând în 2020 cu revista POV21, atât în calitate de editor cât și de jurnalist, cu autori precum Raluca Iacob (autoarea romanului „Păcate Arse”), Oana Nicoleta Boabeș (coordonatorul blog-ului „Petale de cerneală”).

A debutat în revista școlară „Metronom” din cadrul Colegiului Pedagogic „Spiru Haret” din Buzău în 2018 cu poezii și fragmente de proză scurtă. În 2022 a publicat primul volum de poezie, în limba engleză, „When the night stops falling” ( Amazon.co.uk, 2022), în prezent lucrând la un al doilea volum ce va completa seria și a unui volum despre impactul overthinking-ului asupra noastră. A colaborat cu reviste precum Proezia și eCreator, unde a publica poezii și fragmente de proză.