–Pot să mă așez?

–Nu știu. Ai două variante.

Am rămas pentru câteva clipe pironit în ușa compartimentului, neștiind cum să reacționez. Oare râdea de mine? Un străin pe care abia îl întâlnisem? Poate fusesem nepoliticos.

–Bună ziua! Îmi cer scuze! E liber locul de lângă dumneavoastră?

–Tu ce crezi? Privește în jur.

L-am privit mai atent, insistent, poate chiar prea insistent. Mă gândeam că ar putea fi vreo cunoștință mai veche și mă recunoaște, iar eu nu.

–Ne cunoaștem?

–Imposibil.

–Atunci de ce îmi răspundeți așa?

–Sunt nevăzător.

–Orb? Am îngăimat.

–Nu. Nevăzător.

Nu purta ochelari, iar ochii lui nu trădau în niciun fel vreun beteșug. Își ridică fața către mine și privirea aceea sfredelitoare mă cutremură. Era neverosimil. Credeam în continuare că glumește. Eram tentat să flutur mâinile în fața lui ca să mă conving că nu minte.

–Îmi cer scuze!

–Nu trebuie. Chiar nu trebuie. Ai loc să te așezi?

–Da, chiar lângă dumneavoastră, dacă nu vă deranjez.

–Câtă vreme nu vorbești, nu mă deranjezi.

De data asta, privirea i se îndreptă către golul din fereastră. Pesemne că distingea cumva, vag, lumina. Câțiva mușchi îi modelară fața într-un amestec de ironie și tristețe.

Deschise o carte scrisă în Braille și cu degetele aproape albe, subțiri și osoase pipăia rândurile înșirate ordonat, dar de neînțeles.

Veșmântul negru îi acoperea tot trupul până deasupra ghetelor perfect lustruite.

–Mergi la Mangalia?

–De unde știți?

Am ridicat ochii și i-am privit fața. Zâmbea larg, șugubăț.

–Acolo merge trenul.

–Aș putea coborî mai înainte.

Nu răspunse și continuă să mângâie punctele negre, aliniate pe paginile îngălbenite, ca niște semne misterioase din străvechime.

În josul fiecărei pagini liniile se încheiau cu semnul crucii. Probabil era o carte de rugăciuni. “Pesemne că e preot. Sau călugăr.”

–Da, sunt călugăr.

–Cum știți că la asta mă gândeam?

Râse cu poftă în timp ce-mi căuta mâna bâjbâind. Mi-o strânse cu putere, bărbătește, încercând parcă să-mi simtă vibrația trupului.

–Ești cam naiv, tinere. Port barbă, sunt îmbrăcat în negru, citesc o carte de rugăciuni și miros a tămâie. Ești orb? Ce-aș putea fi?

Făcu o pauză.

–Călugărul Mitrofan. Tu, cum te numești?

–Voicu.

–Unde faci armata, Voicu? Și nu mă întreba de unde știu că ești militar.

–Cum știți că sunt militar?

Râse iar și asta mă înfurie. Își bătea joc de mine?

–Îți zăngănesc nasturii vestonului, când ai intrat ai lovit bocancii de parcă băteai pas de defilare și îți miroase mantaua a varză la cazan.

Iar mâna îți este vânjoasă, în ciuda tinereții tale.

–La Vaslui. Mai am nouă luni până la liberare. Și nu mă întrebați ce caut la Mangalia.

–Ce cauți la Mangalia? De fapt cred că știu deja. Trebuie să fie la mijloc vreo fetișcană, altfel ce să umble unul ca tine atâta drum?

–Ei, uite că asta n-ați ghicit. Nu e nicio fetișcană. Nu am pe nimeni și nici n-am nevoie.

–Ești sigur?

Același glas ironic, doar că acum voia să pară misterios. Îmi prinse din nou mâna într-a lui și o strânse cu putere.

–Nimic pe lumea asta nu e cu adevărat ceea ce pare. Una vezi, alta simți, cu totul altele se petrec dincolo de aparențe. Hai, spune! Ce te-a îndemnat la un drum așa lung, spre un loc așa de îndepărtat?

–Am primit la unitate un plic. Nu am nicio iubită, de la ai mei primisem o scrisoare cu o zi înainte, prieteni apropiați nu am. La expeditor nu scria niciun nume. Un plic îngălbenit, aproape rupt pe la colțuri, cu adresa: Mangalia, Strada Soarelui, nr.44. O vreme mi-am zis că trebuie să fie o greșeală fiindcă nu cunosc pe nimeni în Mangalia. Târziu am hotărât să deschid plicul și nici atunci nu mi–am schimbat părerea. Pe o foaie, și ea îngălbenită parcă de vreme, un text scris de mână, abia vizibil; o poezie. Un cântec neînțeles, care nu-mi spunea nimic, care nu îmi răscolea niciun gând, nicio emoție.

–Atunci, ce te-a pornit la drum?

–Nu știu sigur. Probabil curiozitatea. O curiozitate mistuitoare care a devenit obsesie. Am ajuns să visez noaptea acea poezie, acel cântec, nici nu știu cum să-i zic. Am început să-mi imaginez acea casă de la numărul 44. Zi și noapte.

Am scos din buzunarul vestonului hârtia, am despăturit-o și i-am pus-o în palme.

–Ah, vă rog să mă iertați, am uitat! Sunteți orb.

–Nu. Sunt nevăzător.

Pipăi cu grijă hârtia apoi o duse la nas, adulmecând.

–Da, asta e… Citește-o, te rog! Citește-o încet, fără grabă, cu glasul domol, ca o rugăciune.

–“Sfinte soare

Sfinte Domn mare,

Eu nu rădic vânt de la pământ,

Ci cercul tău

În capul meu,

Și razele tale

În genele mele.

Sfinte soare

Sfinte Domn mare,

Și patruzecișipatru de răzișoare

Patru ține-le ție,

Patru dă-mi-le mie,

Două să mi le pun în sprâncene

Și două în umerii obrajilor,

La ‘cel fecior ales să par

Cireș de munte înflorit

Cu mărgăritar îngrădit.”

Stătea așa, cu ochii ațintiți spre geam, de mai bine de o jumătate de ceas, pierzându-și privirea departe, peste întinderile ce începeau a se întuneca, peste umbrele ce deveneau, în dansul lor fantomatic, din ce în ce mai negre. Respira greu, adânc și la o vreme își descheie primii nasturi ai vestonului ce părea că-l sufocă în strânsoare.

–Te simți bine? Ești palid și îți tremură mâinile.

–Nu știu ce se întâmplă. Parcă plutesc. Dar tu nu vezi…

–Ți-am spus că nimic nu e ceea ce pare a fi.

Nu mai întrebă nimic și nici nu păru mirat, nici măcar de faptul că acum eram doar noi doi în compartiment. Se ridică în picioare și își lipi fruntea de geam. Era înalt și zvelt, iar uniforma militară îi dădea un aer de bărbat puternic. Puternic și frumos.

–Ce înseamnă toate cuvintele acelea? Nu au nicio noimă.

Se încruntă când mă văzu zâmbind.

–Voicu, există tărâmuri în care legile rațiunii nu înseamnă nimic. În care logica lucrurilor e răsturnată, iar viața există după alte principii. Încearcă să nu cauți rațiune în tot ce vezi și vei începe să înțelegi, mai degrabă să simți.

–Mi se pare mie, trenul încetinește? Oare câte ore mai facem până la Mangalia? Sau zile, sau luni? Nu mai știu. Timpul se scurge așa greu…

–Nu trece mai greu, Voicu. Timpul trece mereu la fel. Noi săltăm din vreme-n vreme, după cum ne e spiritul de călător.

–De unde știi toate astea?

–Sunt student la teologie, la Constanța.

–Ne-am oprit de tot?

–Da, facem un popas. Schimbă-ți hainele, mănâncă ceva și apoi pornim din nou la drum.

–Cu același tren?

–Nu. Luăm altul. Acesta e deja vechi, ruginit de vreme. Îl vor da la topit. Nu mai e de folos, așa, ca tren.

Îmbrăcase un costum negru, o cămașă albă imaculată strânsă la gât cu un papion sclipitor. Se mai împlinise un pic și acum arăta mai impunător, mai masiv. Un bărbat în toată firea.

–S-a făcut dimineață. Am pornit deja?

S-a apropiat de geam și l-a deschis larg, lăsând să intre în compartiment aerul răcoros, proaspăt, al dimineții ce se ivea dinspre răsărit.

–Uite, mai e doar un vagon. Vagonul nostru. Unde sunt toți ceilalți? De altfel, ce-mi pasă? Nu toate cele trebuie să aibă vreo logică. Pesemne că merge fiecare pe drumul lui, cu trenul lui. Mă întreb totuși ce caut eu pe drumul acesta. Da, îmi amintesc. Era mai de demult. Voiam să știu ce e cu adresa aceea din Mangalia. Și ce legătură avea cu acea poezie, cântec; habar n-am ce e cu adevărat.

Tresări și duse mâna la buzunarul sacoului, despăturind hârtia îngălbenită de vreme.

–“Sfinte soare

Sfinte Domn mare,

Eu nu rădic vânt de la pământ,

Ci cercul tău

În capul meu,

Și razele tale

În genele mele.

Sfinte soare

Sfinte Domn mare,

Și patruzecișipatru de răzișoare

Patru ține-le ție,

Patru dă-mi-le mie,

Două să mi le pun în sprâncene

Și două în umerii obrajilor,

La ‘cel fecior ales să par

Cireș de munte înflorit

Cu mărgăritar îngrădit.”

–Doamne, părinte, cât de frumoase cuvinte… Scuze, nu te-am întrebat niciodată cum pot să-ți spun. Părinte Mitrofan, călugăre?

–Spune-mi doar Mitrofan.

–Auzi, Mitrofan? Auzi cât de frumos sună? Îți copleșesc inima, îți tresaltă sufletul, îți umplu ființa ca o voce divină.

–Da, Voicu și vei înțelege în curând că acele cuvinte înseamnă și mai mult decât simți acum.

Trenul se opri din nou și Voicu privi peronul trist cufundat în noapte, cu câțiva călători rătăciți printre peroanele pustii. Tresări și-mi luă mâinile amândouă într-ale lui, implorând.

–E gara Constanța. Trebuie să cobori. Te rog nu mă lăsa singur! După atâta drum, aș fi pierdut, singur. Te rog! Și te rog, nu mai zâmbi așa!

–Nu te las singur, Voicu. Rostul meu în această călătorie nu s-a încheiat.

Alunecă încet pe scaunul de la geam, parcă topindu-se într-un somn adânc, ca de o mare osteneală. Respira greu, obosit. Anii începuseră să-i atârne în desagă. În compartiment se făcuse frig și i-am tras paltonul greu peste puloverul închis până la gât. I-am ridicat picioarele pe scaunul din față și i–am pus peste ghete haina mea.

–Am ajuns?

–Încă nu. Să mai fie vreo două-trei zile.

Trenul abia se mișca. Ziua puteai vedea cum crește iarba pe marginea căii ferate. Noaptea puteai număra stelele din geam.

–Hai, Voicu! Hai să coborâm!

–Am ajuns la Mangalia?

–Da.

–Nu știu ce să zic, Mitrofan. Nu știu dacă mai vreau să continui călătoria.

–Nu înțelegi Voicu? Nu ai înțeles că nu ai de ales? Nu se poate altfel. Călătoria asta trebuie să fie împlinită. Și nu mă întreba de ce, fiindcă nici eu nu știu. E peste puterile mele de a înțelege sau de a simți. Nu e rostul meu să știu.

Nu se împotrivi și se urcă în taxi când acesta trase lângă peron.

–Strada Soarelui, numărul 44.

–Sunteți sigur? Nu cred că mai e vreo casă pe strada Soarelui. S-au dărâmat toate când s-a modernizat cartierul.

–Trebuie să fie. Du-ne acolo!

Șoferul porni, privind iscoditor către noi, ca la niște fantome rătăcite din trecut.

–Aveți dreptate, e o casă dărăpănată acolo între blocuri. Trebuie să coborâți aici fiindcă acolo nu am unde să parchez.

Era o casă veche, părăsită, cu un lacăt pus pe ușa din față. O verandă de lemn străjuia intrarea cu stâlpii putrezi, roși de timp, iar acoperișul din țiglă acoperită de mucegaiuri abia se rezema pe bârnele strâmbe.

Mitrofan s-a oprit în fața treptelor ce urcau în verandă.

–De aici încolo vei merge singur. Eu nu te mai pot ajuta și nici nu aș avea dreptul s-o fac.

Lacătul s-a desprins ușor, la prima atingere, iar ușa s-a deschis aproape singură, ca de un vânt răzleț. Un hol îngust, ca un liman, ducea către salon, unde totul împietrise în timp, unde lucrurile păreau abia așezate, dacă nu ar fi fost acoperite de păianjeni groși și praf. Pe pereți, fotografii înrămate cu chipuri ce-mi păreau familiare, mă făcură să tresar. Nu știam unde mai văzusem acele chipuri, sau dacă chiar le văzusem cu adevărat, însă îmi răscoleau amintiri nedeslușite. Un alt coridor îngust îmi călăuzi pașii către ușa unei odăi ascunse parcă intenționat. Am deschis-o și zeci de păsări s-au repezit, mai speriate ca mine, către ferestrele oarbe, fără sticle. În urma lor un nor de praf greu, înecăcios m-a făcut să-mi acopăr ochii pentru o vreme. În mijlocul odăii, pe un birou de lemn, o fotografie, câteva pagini îngălbenite, un sfeșnic cu o lumânare arsă pe jumătate. În fotografie, chipul Casandrei mă privea, cum nu mai văzusem vreodată o privire. Eram impreună în fața liceului, în clasa a unsprezecea. Îmi amintesc exact fiindcă imediat după acea zi, Casandra a plecat de la liceul nostru și nu am mai văzut-o niciodată. Fusesem prieteni și plecarea ei a durut. A durut profund, apăsat, ca o moarte. În ultimele clipe m-a rugat să o caut. O vreme mi-am dorit să uit și cred că în mare măsură reușisem.

Pe hârtiile îngălbenite și prăfuite de pe masă i-am recunoscut scrisul.

“Te-am așteptat în tot acest timp. Știam sigur că ai să mă cauți, dar acum nu mai contează. A durat prea mult. Ai venit, dar mult prea târziu.

Casandra.”

Am întors pagina, cu grijă, să nu se risipească în frânturi.

“Sfinte soare

Sfinte Domn mare,

Eu nu rădic vânt de la pământ,

Ci cercul tău

În capul meu,

Și razele tale

În genele mele.

Sfinte soare

Sfinte Domn mare,

Și patruzecișipatru de răzișoare

Patru ține-le ție,

Patru dă-mi-le mie,

Două să mi le pun în sprâncene

Și două în umerii obrajilor,

La ‘cel fecior ales să par

Cireș de munte înflorit

Cu mărgăritar îngrădit.”

Când m-am trezit, leagănul pe care îmi petrecusem noaptea scârțîia, iar prin tavanul spart, soarele dimineții îș împrăștia razele prin colbul ce plutea încă prin aerul odăii. Erau patru raze.

Despre autor:

Cristi Hîncu (n. 21 03 1968, Huși, jud. Vaslui) scriitor debutant în literatura fantastică cu volumele “Sancta Diana” și “Dacian”, romane care îmbină explorarea magicului și mitologicului în contact direct sau tangențial cu teme universale, ca, fațetele gemene ale aceleiași iubiri universale, Eros, Agape și Filia, epifanii simbolice, ritualuri de trecere și inițieri întru esența Marilor Misterii Antice.

Proza sa plonjează adânc în sufletele și mentalul personajelor, de altfel misterioase și răscolitoare, clădite adeseori pe planuri diferite de existență. Universuri paralele, episoade onirice, permanent balans existențial, contraste mai grave sau mai discrete, căi de devenire și împlinire spirituală.

Studiază și invocă cu exaltare tradițiile poporului roman, obiceiurile și ritualurile legate de trecere,  dragoste, moarte și înviere, sărbători creștine și pre-creștine, rădăcinile mitologiei autentice.