— Eu nu cred niciodată cât arată ceasul… Şi nu am nevoie de scară ca să urc până la soare.

Aşa i-am spus.

Apoi, am făcut un gest spre nicăieri, fără să fiu sigur că e din voinţa mea şi, iată, acum am al treilea ochi, aşa cum au femeile.

El a trasat cu mâna o sfoară pe care oamenii dresaţi din curtea şcolii fac echilibristică şi acrobaţii. De capătul ei a rămas suspendată definitiv ziua aceasta care, cum veţi vedea în următoarele rânduri, va fi cu adevărat specială.

Era sărbătoare ca-ntr-o zi de campanie electorală, iar noi uitasem toate zilele anterioare. Ne aflam captivi în filmul mut al târguşorului nostru medieval, Arhaicuneşti, unde oamenii vorbesc foarte puţin, aproape deloc, unde fiecare clipă durează o eternitate, unde ne adunăm doar când vrem să ne măsurăm durerile, adică unde, de obicei, nu se întâmplă nimic.

La început, orăşelul nostru nu avea niciun nume. Noi nu eram pe vreo hartă.

Presimţeam, însă, cu toţii, ce viitor plăcut ni se plănuieşte. Ne imaginam deja trăind în bordeie ecologice şi cum toate rudele noastre necunoscute se vor întoarce din periplul în jurul lumii fermecate. Garda oraşului îi va primi în straie de paradă. Soldaţii vor trage 21 de salve din pistoalele lor cu apă de ploaie. Camioanele îndesate vor plimba moştenirile acestora într-o promenadă continuă. Noi ne vom uita miraţi şi fericiţi la noi înşine.

În dimineaţa acesta, în spatele şcolii, copiii se jucau tăcut, dar, când m-au văzut, au scos limbile ca nişte flăcări. Purtam o haină albastră şi pantofi de aceeaşi culoare, iar ochii mi se albăstriseră. La fel şi strada, pereţii clădirilor şi trunchiurile copacilor. Până şi culorile semaforului erau toate albastre. Mergeam puţin cocoşat pe străzile colorate, pentru că duceam luna în braţe, o pată aurie ca o miere ce se tot întindea, ambiţioasă, să ocupe întreg cerul. Sau, dacă vreţi, ca un gălbenuş spart de un fulger.

Atunci a coborât din astru bărbatul acela atât de frumos, primitiv de frumos, ducând în mână un ceas uriaş. Fiecare bătaie a ceasului bătrân cădea peste noi ca o cenuşă. Capetele ne erau acoperite de un nor pufos pe sub care umblam ca nişte trupuri neterminate.

— E bărbatul care ţine socoteala timpului, mi-a şoptit cineva pe care nu îl vedeam.

Ne adunasem toţi în jurul său şi stăteam tăcuţi şi nemişcaţi ca nişte statui prăfuite, ruginite. De când a venit el, a plouat întruna. Abia mai târziu aveam să aflu motivul melodramatic cum că ploaia se formase doar din stropii de lacrimi din ochii noştri.

În acei ani, moartea ezita să mai intre la noi în comunitate. Când a sunat clopotul catedralei, am ştiut că de acum totul va fi altfel. Nu ştiam dacă şi bronzul lui îşi schimbase culoarea, dar nu îi mai recunoşteam sunetul. În seara aceea, primarul, cu pielea lui neagră, mai strălucitoare ca niciodată, şi-a făcut un nod strâns şi s-a asfixiat, atârnat de bârna care sprijinea ceasul vechi din centru. L-au lăsat mult timp să atârne acolo, ca o pendulă. Se răsucea în gol, bătut de vânt, de parcă ochii lui continuau să dea roată, să vadă ce se întâmplă în comunitate. Nu era singurul care îţi pierduse minţile. Dinspre biserică venea mirosul învelit în vânt al celui găsit spânzurat în amvon, atârnând ca o rufă pusă la uscat, cu părul roşu fluturând precum un drapel. Acesta, oricum, venea din casa  unde toţi  înnebuniseră pe rând. În schimb, unele femei au rămas brusc însărcinate, câteva chiar fără să aibă soţ. Singurul loc despre care nu ştiam nimic era cel de dincolo de zidurile inaccesibile, unde locuia Lordul, pe strada cea mai de sus, căci străzile erau un soi de trepte între diversele straturi sociale ale comunităţii.

Spaima devora tăcută liniştea. Am avut, atunci, primul atac de panică. Trăiam mai mult în vis decât treaz. Îmi era atât de teamă să trăiesc într-un vis! Toate imaginile îmi spărgeau ochii şi intrau prin acele porţi umede în mine, iar acolo explodau. Nici nu ştiţi cât de frică îmi era! Lumea părea să se sfârşească, contaminată de virusul invizibil. Strângeam pumnii până când unghiile se înfigeau în carne, de parcă mă pregăteam să lupt cu toate nenorocirile acestei existenţe. Undeva, în lume, câţiva munţi se prăbuşeau. Am fugit de toate aceste viziuni pe strada pustie, dar la un moment dat nu mai alergam eu, ci strada o luase la fugă, îngrozită. Iarba de pe mine creştea tot mai înaltă. Curând a ajuns cât copacii, apoi atât de sus încât se făcuse întuneric total în lumea noastră.

Când s-a înnoptat, bărbatul a ajuns la poarta mea. A apăsat butonul soneriei şi am simţit cum sunetul strident se propagă prin fire, apoi prin pereţi, tot mai puternic, până când se opreşte, ca o explozie, în inima întunericului, în inima mea. Avea un corp fără umbră. Îl priveam prin întunericul deplin şi vederea nu mi se termina nicăieri. Nu-i vedeam faţa, dar aveam senzaţia că este mai degrabă o păpuşă. Întunericul a devenit atât de intens, de dens, încât uneori îl auzeam pe străin trosnind, crăpând, de parcă în timpul ăsta se congela, se acoperea cu un strat de gheaţă. Simţeam pereţii cum se încovoaie cu toată forţa lumii, iar lumina nu mai avea putere să pătrundă. Nu aş fi putut să aprind becul, pentru că îmi era teamă că o să orbesc. Amândoi stăteam nemişcaţi în beznă ca două flăcări îngropate în pământ. Părea că am înghiţit nişte lanterne şi acum luminam doar pe interior. Nu am vrut să-l primesc, dar pereţii s-au dat singuri într-o parte, invitându-l înăuntru. În loc de salut, şi-a deschis braţele ca nişte aripi. Îl auzeam fără ca el să rostească vorbe. Chiar şi nebuna oraşului îl îngâna ca un ecou. Îi simţeam vocea în inconştient, dar după aceea ea s-a multiplicat, vorbea cu o mie de guri, apoi cu tot mai multe, toate se transformaseră în gheare ce sfâşiau aerul. În noaptea aceea viii erau adormiţi şi morţii umblau nestingheriţi. Siluete, contururi nedefinite, treceau în viteză pe lângă noi, ba chiar unele prin trupul meu, intrând şi ieşind din mine fără încetare. Din când în când, amândoi ne izbeam involuntar capul de zid, ca un titanic tras de un elastic către aisberg. Încercam să ne menţinem echilibrul stând pe loc pentru că nu mai aveam picioare, doar mâinile se agitau în aer, căutându-ne, până ni s-au lungit la pământ, transformându-ne în patrupede.

După lungi momente de aşteptare, de incertitudine, în sfârşit, mi-a spus:

— Tu eşti Silvan de Amiranda?

— Da, mărite domn.

— Am venit să-ţi vorbesc despre Celălalt Oraş.

— Ştiu! Acolo totul este verde şi oamenii circulă pe sus. Dar nu cu picioarele în tavan. Un loc unde roboţii sunt mai miloşi decât oamenii.

— Nuuu! Eu pot să te duc în oraşul visat de tine, unul doar al tău, unde să fii liber, să faci ce îţi doreşti.

— Cum e posibil?

Între timp am simţit nevoia să mă spăl pe mâini, jenat de senzaţia că l-am atins, dar apa se transformase într-un nisip fierbinte.

— Lumea ta virtuală a devenit acum cea reală. De ce preferi să stai în acest orăşel dezolant şi părăsit? Am creat o lume nouă pentru fiecare dintre voi, dar cel mai important e că vei putea folosi aceea parte a creierului interzisă până acum.

— Nu ştiu. Nu mai pot fi, probabil, eu însumi. Aici, în locul acesta minuscul, facem lucrurile altfel. Apoi, fiecare avem secrete pe care nu vrem să le recunoaştem şi nici nu ţinem neapărat să intrăm unii în mintea celorlalţi.

— Lumea ta e atât de mică! Cât oraşul ăsta, de fapt, cât camera asta. Intimitatea ta nu foloseşte la nimic. De ce nu vrei să fie ca la începutul lumii în fiecare zi, să fii mai viu ca niciodată?

— Nu mă condamna! Mi-am dat seama cât de multe ştiu despre ceilalţi şi cât de puţine despre mine! Am încercat să fiu o pasăre, am ieşit din casă fără ochi. Am păşit pe stradă şi pomii dansau pentru mine, iar eu simţeam furnicături între coapse.

— Ştiu că o urmăreai în fiecare zi pe acea femeie misterioasă. Va trebui să îţi vorbesc despre regulile vieţii şi despre cele ale morţii. În plus, reţine că fiecare decizie a ta îţi va multiplica viitorul.

— Da, o căutam zilnic şi în gândul meu aproape că mă căsătorisem cu ea, i-am răspuns tăcut.

— Dar te-ai întrebat vreodată de ce există săraci, de ce există orbi, orfani, schilozi, nebuni? De ce există durere? Sunt acestea dovezile pe care le căutai?

— Nu ştiu. Sunt prea neştiutor! Aş vrea să nu mă mai afecteze durerile lumii, dar uneori le simt mai tare decât pe ale mele. Sunt recunoscător, totuşi, acestor ani care m-au acceptat. Sunt răsfăţat că am existat, am mai recunoscut. Mă întreb doar cine mă va înlocui. Totuşi, aş vrea să salvez ceva, să iau cu mine o amintire. Acest tablou, de exemplu, l-am implorat dintr-o pornire necontrolată.

— Nu e posibil! Nu poţi salva nimic. Pentru că lumea asta e doar o minciună.

— Nu te cred! Tu cine eşti?

— Eu sunt singurul care nu are nevoie să existe. Sunt poetul care hrăneşte ceasornicele.

El a fost unicul meu musafir, în toată viaţa de până acum. În locul lui a rămas un peisaj pe perete, o nişă mare cât o fereastră prin care privesc uneori zilele din urmă. Pe masă a lăsat o carte. Am pus mâna pe pielea ei fierbinte şi dinăuntru am simţit cum bate o inimă. După vizita lui am învăţat pentru prima oară să apreciez viaţa. Am cerut un semn, iar a doua zi am făcut pojar. Atunci am vrut cu adevărat să fug.  Să fug de mine.

Aşa cum am spus, aici timpul este veşnic. În ziua când a plecat străinul, simţeam că am peste 100 de ani. Hainele erau tot mai mari pe mine, cămaşa îmi atârna deja pe asfalt. În oraşul nostru rural, cerul nu avea niciodată stele. Iarna aceea a durat 3 ani. Mă săturasem de atâta frig. Mă încălzeam doar cu amintiri. În copilărie, aveam impresia că în acel sat al bunicilor se derula un singur anotimp, vara, pentru că numai vara ajungeam acolo, în vacanţa mare. Ştiam că vine toamna când aerul se umplea de mireasma tutunului uscat, aşa cum primăvara venea odată cu mirosul de dulceaţă de trandafiri, care fierbea pe plita bunicii. Bunicul îmi povestea că aroma puternică a tutunului creştea din esenţa lutului amestecat cu cenuşa imperiului destrămat de demult în acele locuri. Copil fiind, admiram la nesfârşit apa care curgea prin satul bunicilor şi mă întrebam uimit de unde vine ea întruna, din ce sursă infinită? Pe malul pârâiaşului aşteptam să vină un vaporaş, dar el nu ajungea niciodată. În timpul ăsta, micile lui valuri ascuţeau trunchiurile sălciilor şi cimentul malurilor. Din vremea când eram mic, nu reuşesc să-mi amintesc păsările mari, de parcă ele nu ar fi existat, nu ar fi trăit în acea lume. Ţin minte doar caii. Unii dintre ei aveau aripi.

Da, avea dreptate vizitatorul, astăzi trăiesc într-o cuşcă, fără să îmi dau seama. Am un corp imens! Simt oraşul ca pe un crater fără scăpare. Un singur drum străbate ţinutul şi mă îndeamnă la mers, dar ştiu că nu duce nicăieri. Şi deşi nu trece nimeni pe acolo, aştept câteodată să vină un vehicul să dea peste mine, să mă facă să mă simt viu, nu un banal trup de metal ruginit. Nopţile sunt tot mai lungi, dorm tot mai mult. Dorm în acelaşi pat, dar mereu în altă viaţă. Visez întotdeauna aceeaşi pată de vin uitată pe masă ca un semn al depresiei. Uneori, repet câte un cuvânt toată ziua, obsesiv. De exemplu, într-o zi am răspuns la toate întrebările spunând: antenă. Repetam atât de mult acel cuvânt, încât credeam că eu l-am născocit. Apoi, am început să mă joc cu adevărat de-a cuvintele. Numeam fiecare obiect cu un alt nume, ştiut doar de mine, şi mă bucuram conspirativ de această joacă. Spuneam, de exemplu, armă în loc de glumă. A doua zi uitam toate aceste schimbări, în definitiv, nişte nimicuri nesavurate îndeajuns niciodată, dar cu atât mai incitante cu cât redescopeream mereu jocul meu neobişnuit. Cuvintele reinventate deveneau cioburi sclipicioase, mi se lipeau de trup şi eu mă mândream cu ele. Mă tot străduiesc să-mi dau seama când am dobândit conştiinţa de sine şi când am descoperit că lumea nu e atât de mică cât cea în care mă mişcam eu. Că pot să ies din cutia în care trăiesc. Ştiu, oraşul se descompune lent în jurul meu, fără să-mi dau seama. Omenirea întreagă se aşterne peste spaţiul construit din graffiti, din cocoloaşe de vinil topit. Cineva zidise, între timp, geamurile şi uşile casei mele. În loc de ferestre am acum afişe. Astfel, când am chef, dintr-un colţ privesc balcoanele cu gargui de la Notre Dame, iar din celălalt colţ, cel din sud, arunc o privire către plaja fierbinte de la Copacabana. În centru, deasupra tuturor, tronează o oglindă care nu arată nimic. Umbra obosită nu mă mai urmează, deşi o învăţasem să danseze cu mine. Eşuase, agăţată într-un cui.

— Hei! mi-a strigat masca din stradă. E un actor. L-am văzut coborând din ecran.

— Alungaţi-l! E un farsor! Ne-a păcălit! se auzeau voci din toate părţile.

Nimeni nu-l iubea pe presupusul actor, aşa că nimănui nu-i păsa de soarta lui, de unde venise sau unde a dispărut atât de brusc. De o oră stau şi mă uit la ceasul rămas încustrat în perete. Simt că o fac împotriva voinţei mele. Am rămas hipnotizat de balansul pendulei. Am adormit fără să-mi dau seama, contaminat de sute de întrebări. Ca de obicei, doar am avut impresia că dorm. Visele m-au criogenat într-o poveste plină de întâmplări fascinante, în care puteam să mut clădirile cu privirea, într-un râu de săgeţi ce trece prin oraşul fantomă pătat doar de ultima rochie roşie a femeii necunoscute. Totuşi, când m-am trezit din nesomnul de o veşnicie, mă aflam în alt loc, în alt pat. Camera arăta altfel. Am ieşit şi nu am recunoscut nici strada, iar copacii care umbreau aleile lungi nu mai existau. Nu mai era nimeni. Toţi plecaseră, deşi vuietul lor continuu se mai auzea încă. Zorii mă pândeau curioşi de după nori. Vântul rece se lipea de pielea mea fierbinte.

— Este Celălalt Oraş, cu siguranţă! am strigat, disperat. Acum mă aflu de cealaltă parte a lucrurilor!

Copilul din mine a aprins lumina, iar soarele a pus imediat un tiv portocaliu pe marginea acoperişurilor. Într-o secundă, toate anotimpurile se perindă prin faţa mea. Pădurea verde păleşte, se îngălbeneşte, brusc ia foc, cuprinsă de un roşu intens, ca apoi să cadă peste ea o pulbere albă, fină, acoperind-o. Îmi este şi cald şi frig în acelaşi timp. Deodată, remarc agonia mâinilor. Gloanţele lichide mă şficuie pe fiecare parte a palmelor.

— Sunt bine, sunt bine! îmi tot repet, ca să mă liniştesc.

— Am mmm… Am mmmai făcut asta, ştiu.

Privesc când în mine, când în afara mea.

Încerc să pun tatuaje peste rănile fostului meu oraş din gânduri, Arhaicuneşti. Flash-uri, flash-uri. Imaginile se derulează cu o viteză ameţitoare. Lumea pare dezlănţuită, scăpată din lanţuri.

M-am oprit, bănuitor, lângă o oglindă şi m-am privit.

Într-adevăr. Eu eram actorul… Şi nici măcar nu eram bărbat. Eram femeie. Eram o femeie-soldat. Iar în mână aveam o carte. Cea lăsată de vizitatorul neobişnuit. O carte de poezii. Cu o dedicaţie:

— Tu stai acum în centrul lumii!

Semnat, Silvan de Amiranda.

Despre autor:

IONUȚ CALOTĀ este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și al Uniunii Aforiştilor din România. Are o primă perioadă activă, ca poet, în adolescență, finalizând chiar un manuscris cu titlul Manufactură de gesturi, dar demoralizat de moartea lui Nichita, în timpul armatei obligatorii în care se simte ca într-o puşcărie în care a intrat nevinovat, se retrage din viaţa literară şi alege chitara şi scena rock. Revine ca adult şi scrie o serie de volume de poezie, publicate ca urmare a câte unui premiu literar. În librăriile online se găsește volumul premiat în 2021 de către Editura Universitară, cu titlul Oraşul tatuat, precum și romanul Divinopolis, care a câştigat un concurs de manuscrise în anul 2023. În 2024, a lansat, la Muzeul Comunismului din Bucureşti, volumul Cu secera şi ciocanul la gât. În 2025, a lansat la Bookfest volumul Cel care hrănește ceasornicele, onorat cu Premiul Nicolae Labiș, iar la Gaudeamus volumul bilingv, româno-francez, Hotel pentru păpuși. A fost tradus şi publicat în antologii de poezie din Franţa, Germania, Portugalia, Spania, China, Libia şi India. Pe lângă nenumăratele premii pentru poezie şi proză, se adaugă şi Premiul I la Festivalul de aforisme, în 2022, premiul I la Concursul SF & Fantasy, în 2023, precum şi Marele Premiu la Concursul „Ion Băieșu”, 2025, pentru proză umoristică. Este organizator de activităţi literar-artistice. A fost invitat la numeroase festivaluri, tabere şi evenimente de poezie din ţară şi din străinătate. A fost publicat în zeci de reviste literare și colecții colective. Din 2019, lansează şi conduce revista literară Monitorul de Poezie. Din 2021, deschide în Bucureşti singura librărie fizică doar cu cărţi de poezie. A mai scris: recenzii de carte, texte pentru cântece, piese de teatru, editoriale şi a tradus din poezia universală. A fost membru în juriile multor concursuri literare. În 2025, a fost numit director onorific al Festivalului Nichita organizat de Casa română de cultură din Getafe-Madrid.