M-am așezat în mijlocul camerei și am trasat cu cretă albă un cerc în jurul meu, care mă cuprindea fix în centru. Purtam o fustă lungă, până în pământ. Nu îmi plăcea ca atunci când mă așezam să mi se vadă picioarele, mereu am crezut că am genunchii pătrați. Îmi pusesem o bluză în dungi multicolore, mult mai lungă în mâneci decât măsura mea. Pe conturul alb trasat, cu creta, am așezat niște pahare de sticlă, transparente, la o distanță moderată unul de altul.

Aveam o problemă de rezolvat. Mă cufundam mereu într-o reverie și într-un dor de ceva ce ar fi putut fi, dar nu a mai fost. Paharele le vedeam ca posibile soluții la problema mea. Am făcut cunoștință cu primul pahar. Era plin de apă și pe măsură ce beam din el, se umplea la loc, ba chiar dădea pe afară. Apa avea un gust zaharisit, și voiam din ce în ce mai mult să beau. Îmi plăcea acel pahar, dacă mă uitam prin el îmi vedeam reflexia deformată, aveam ochii mai mari, părul mai lung, cu cărare pe mijloc. Mi se vedeau și pistruii. „Așa arătam anul trecut”, am spus conștiinței mele. Voiam să fug să o prind pe Anamaria cea de anul trecut. Avea ea ceva care mă fascina! Poate puterea și curajul ei de a-și prezenta o lucrare în fața unui public, deși avea un efect de vorbire? Sau străduința ei de a găsi stimulare în singurătate?

În timp ce fugeam spre ea ca să o prind, auzeam un ecou de plânsete. Erau plânsetele ei… Dar de ce plângea? Îmi doream să fiu ca ea, avea tot ce-și dorea. S-a oprit din alergat și a căzut pe jos în genunchi. A început să se zvârcolească de durere și se sufoca; ca și când în gâtul ei stătea blocat un bolovan. Plângea atât de tare, încât nasul i se făcuse roșu, iar în ochi aproape că nu mai avea urmă de sclipire

— Îmi pare rău că ți-am lăsat hainele pe jos, nu am reușit să le decolorez nici a mia oară de pata abandonului cu care trăiai…

Nu se adresa mie, parcă vorbea singură și nu se uita la mine. Se uita în sus, căutând o explicație cu privirea. Se freca cu palmele la ochi și începea să se sufoce în suspine.

— Am fost doar o mașină de spălat…, a continuat ea. Trebuia să spăl și să usuc o inimă inundată de hemoragii, mereu cu pete care nu ies nici cu detergent de suflete. De ce a îndesat toate cărămizile încăpățânării, violenței și răutății lui în mine să le spăl, dacă știa că nu le pot duce și va face geamul rotund să se spargă?

Deja începea să nu-mi mai placă apa dulce din primul pahar pe care l-am încercat. Uitasem cât de catatonică am fost în acele momente, în care mă simțeam ca pe o jucărie de pluș târâtă prin pământ, condamnată să rămână nespălată și maronie pentru tot restul vieții. Mă luase o stare de furie necontrolată și îmi smulgeam părul din cap… Cum puteam să ies din lumea acelui pahar? Iluzia că era mai bine pe vremea aceea a fost o minciună grosolană și vulgară! Am aruncat paharul spre Anamaria care încă plângea, voiam să dispară. Sunetul spargerii în bucăți a paharului fuziona cu țipetele de durere a entității prezente acolo. Ce sentiment ciudat este acela al nostalgiei… Primul pahar, nu mai era în cerc. Se pare că nu acela era soluția. Mai aveam alte două pahare. Îmi era frică să-l încerc pe următorul, dacă era mai rău decât primul?

Al doilea pahar era pe jumătate plin. Îmi era ușor să-l beau pe tot dintr-o înghițitură! Se pare că nu se compara deloc cu cel dintâi. Brusc, eram într-un cub foarte înalt. În jur era destul de întunecat. O siluetă luminoasă și caldă se plimba pe lângă mine, precum un spirit. Ardea, abia de mă puteam apropia de ea. Mi-a întins mâna, dar nu am vrut să o ating. Dacă mă ardeam și urma să am toată viața pielea încrețită?

Am refuzat-o, moment în care a început să plouă în acel cub înalt și auzeam cum silueta țipa la mine și mă certa aspru, ca și când am făcut ceva ce nu se alinia cu planurile ei, sau de parcă am jignit-o. Avea atunci ochii negri și mai avea puțin și se transforma în femeia aceea cu coasa, de care se feresc toți. Avea un glas răsunător și răzvrătit. Deja trebuia să înot în marea creată de ploaie înăuntru, iar entitatea fioroasă nu se oprea.

— E numai vina ta! a început aceasta, deja crescându-i spini cât sulița de groși și ascuțiți. Tu nu înțelegi cum este să trăiești pe marginea unei prăpăstii, să cazi în ea și după să stai din nou pe marginea ei și să fii doar o etichetă?!

Mă certa aspru. Ce naiv din partea mea să cred că al doilea pahar ar fi fost mai bun… Trebuia doar să accept că urma să mă înec. Cubul urma să se umple. Era să fiu lovită de un val de trei ori mai mare decât entitatea demonică, dar lângă mine plutea o mașină de spălat. Trebuia doar să o deschid și să intru în ea, altfel trebuia să mor. Cât de alb-negru mi se părea totul, ori muream, ori trăiam într-un cilindru orizontal. Am tras de ușa care stătea la suprafață a mașinii. Nu avea deloc apă în ea. Și m-am închis înăuntru. Poate pentru că, pentru tot restul vieții urma să port acea denumire…

Ce binecuvântare să simți totul la maximum și să devorezi orice emoție pe care ești capabil să o simți. Pentru că eu puteam face asta, puteam să simt! Nu-mi plăceau etichetele, dar atunci era necesar, pentru că nu m-aș fi cunoscut pe mine însămi și aș fi stat într-o enigmă, ca și când mereu ar fi fost ceva greșit cu mine.

Mașina aceea de spălat în care stăteam ghemuită ca un fetus nu a pornit, nu aveam pete pe care voiam să le spăl. Avea geamul fumuriu. Simțeam că mă aflam în cădere, pentru că lângă mine era paharul din care băusem. De unde a mai apărut și el?! Nu aveam de ce să-l sparg în bucăți. Trebuia să-l iau cu mine… Mașina de spălat s-a deschis și m-am întors în același cerc. Mai aveam doar un pahar așezat lângă mine, celălalt a rămas în mașină. Am acceptat că a venit înapoi cu mine.

În sinea mea ezitam dacă voiam să văd și dacă voiam să simt unica și singura soluție la problema mea. Până la urmă, a fi la granița dintre două lumi nu e atât de nebunesc. Dacă două pahare au fost atât de distrugătoare, ultimul era cu siguranță la fel.

Îmi era foarte sete. Buzele îmi erau uscate, iar gâtul mă înțepa și mă ustura. Singura sursă de apă era acel ultimul pahar, care arăta cu totul diferit. Era pictat pe dinafară în culori pastelate. Înăuntru avea apă proaspătă cu felii de lămâie. Fix băutura mea preferată! Nu am rezistat tentației și am luat câteva înghițituri mari.

Am închis ochii și am respirat adânc. Simțeam cum mă cufundam într-un scaun moale ca fotoliul bunicii și auzeam oameni care își căutau locul rezervat în trenul de mare viteză al vieții. Dintr-o boxă s-a auzit vocea robotizată ce anunța ultimul apel la urcarea în vagon. Urma să plec.  

Eram obligată să las totul în spate. Pentru că nu mai puteam cumpăra și așeza flori la mormântul persoanei care am fost odată. Țineam doliu pentru ceva ce nu mai exista în mine de multă vreme, mâncasem colivă luni în șir… Iar în căsuța mică a memoriei mele, mașina de spălat era demult setată pe program normal și spăla cele trei pahare până la luciu. Nu o mai puteam deschide niciodată.

Despre autoare:

Mă numesc Rodu Anamaria, în prezent studentă la Jurnalism și vin la dumneavoastră pentru prima dată, pentru a încerca să public o proză scurtă. Înglobează parcursul descoperirii unei afecțiuni psihice și acceptarea acesteia. Nu este prima mea încercare de publicare, întrucât mai colaborez cu o revistă și sunt autoare de carte.