Eram un puști cu strabism, mare ca o franzelă, cu ghiozdan în spate, mare cât o franzelă. Purtam o helancă albastră, groasă, cu gât negru și cu 78 mare pe piept, scris cu alb. Pantaloni verzi ca măslinele, groși și ei, cu cizme maro cu bot de rață-elegante. Geacă albastră, groasă, de fâș, care arăta de parcă am furat-o de la un tip care participa la revoluția din ’89. Aaa! Și capul: gogoșar roșu,tuns bob, cu ochelari mici încadrați de o ramă aurie. Stăteam la o cotitură de drum de la marginea orașului. Făceam cu mâna mașinilor să oprească. Treceau vitejește ca gloanțele pe lângă urechile soldaților de pe front. Le simțea ca pe o palmă, ca pe un refuz. Unii se mai făceau că virează la stânga de pe șoseaua principală, îndreptându-se spre satul meu. Atunci săream din nou cu aceiași mână care flutură un okay ca pe Facebook, ca mai apoi să rămână goală undeva în aer, rămânând singură, văzându-i cum îmi trec prin fața ochilor. Râdeau, i-am văzut cum râd, așa cu gura căscată și cu tărtăcuța aplecată peste volan de parcă i-ar fi apucat o durere îngrozitoare de stomac. Jignit, m-am simțit jignit și îmi era cald. Era perioadă aia din an când dimineața e iarnă, la amiază e vară până la ora 6, iar după aceea e iarnă din nou. Indiferent, eu eram copil, așa că bună-mea sau mami mă îmbrăca în așa fel încât să nu-mi fie frig și ca să poată să râdă copii de la oraș de mine. Făceau câte o remarcă de ziceai că îs copiii lui Cătălin Botezatu. ,, Yuk! Helancă cu geacă de trening”. Oraș, atunci așa îl vedeam, ditai metropola, centrul cultural, Micul Paris. Urbe provincială cu două cofetării și un singur parc. Metropolă cu blocuri de maxim 4 etaje. Gri și șters, mirosind a bălegar și a magazine second-hand. Atâta doar că s-au desființat clasele V-VIII, că altfel nu veneam, nu că aș fi avut vreun cuvânt de spus, da zic așa pentru că sunt sigur că nu aș fi venit altfel. Duminică, atunci era orașul ăsta plin, când era piață. Veneau oameni de prin toate satele să-și cumpere haine de pe jos și adidași de la țigani șmecheri care nu vor să-ți-i dea numai cu 70 de lei, chiar dacă tu ai numai 30. Începusem să mă satur de cizmele astea rățușcă, așa cum m-am cam săturat de proștii ăștia care râd de mine și de felul cum mă uit, cum mă îmbrac….Nu am niciun prieten aici, nu vrea nimeni să vorbească cu mine. De bătut nu mai zic pentru că nu vrea nimeni să încerce să mă mai bată, era să-l arunc pe unu pe geam afară. Degeaba sunt mai înalți decât mine, au oasele ca bureții. I-am pus mâna pe umeri și imediat mi-am dat seama că a fost hrănit cu lapte praf. ,, Nu te mai bate, mârțoaga, că te omor!”, i-am zis. Îmi vine foarte greu să jignesc, de fiecare dată când o fac îmi amintesc de cum mă simțeam eu când eram jignit, nimeni nu merită să simtă sentimentul ăla. Trebuie să faci și de astea, să areți ură, că altfel vor să te bată mereu. Caracterul contează, nu reușitele. Reușitele sunt momente, pe astea le uită lumea, pe tine nu te uită cum ești. La mine în sat sunt băiatul  ăla care toți vor să se joace cu el, la oraș sunt puștiul ăla urât din spatele clasei, fără prieteni, care a plâns că a luat un patru la matematică și care a bătut un copil cu propriul lui pantof în timp ce râdea și celălalt plângea cu sughițuri zicând,, te zic la doamna dirigintă, nu mai da, te rog nu mai da că mă doare! Iartă-mă, te rog iartă-mă”. M-am simțit bine, vrei să-ți zic ? Plin de mine, așa cum te simți când râzi cu prietenii tăi. De câteva nopți tot mă gândesc la asta. Sunt ca și Bruno( un ogar mai mare și mai bătrân decât mine) pe care tati-l leagă lângă șură pentru că altfel ar mușc toți oamenii care ne intră în curte. Mă întreb lui ce i-au făcut oamenii. Să știți că am plâns când a murit, era prietenul meu.

  Se face ora șase și pare că un suc de piersici umple cerul ăsta mov. Mov și rece ca frigul ce mă înconjoară. Îmi simt degetele de la picioare reci, de parcă rățuștele astea de le am în picioare mestecă cuburi de gheață. Până și ciorile zboară pe partea portocalie a cerului.

Aș fi putut fi acasă de mult dacă veneam cu busul, dar ultimul microbuz e la ora patru. Drept să-ți spun nici cu microbuzul nu-mi prea place, din cauza băieților mai mari, la modul mult mai mari, băieți de liceu cărora orașul le-a intrat în sânge. Îi vezi cu parul colorat și/sau făcut țepi, cu tricouri mulate. Pe ei nu-i pot bate deși aș vrea. Mereu îmi lovesc spătarul scaunului sau îmi dau palme peste față, ori îmi fură ochelari și și-i pun pe ochi bătându-și joc de mine cu o măscăreală infantilă. Li se părea foarte amuzant când treceam pe lângă o biserică sau o răstignire și îmi făceam semnul crucii. Așa am fost crescut. La oraș nu se fac de astea. Îmi făceam cruce, așa, mai pe ascuns ca să nu mă vadă.

Dacia Solenza albă se oprește, pescuită de brațul meu undiță. În sfârșit, un Nemo, un unu care vrea să mă ia. Voi ăstea care nu faceți autostopul să știți că sentimentul e asemănător cu cel pe care-l ai când mănânci o ciorbă cladă într-o zi de iarnă, e la fel ca atunci când după o zi de săniuș vii acasă și-ti uști botoșeii de lână la gura sobei. E mană cerească.

— He, hei,….( mi-a zis pe nume) am știut că ești tu, dar am crezut că mi se pare. Ha, ha! Mi-am zis ce-o face el aici la ora asta? O fi fugind de acasă la vreo gagică, ha?

Vorbește foarte tare, ai impresia că vă aflați la distanțe mari unu de celălalt, vocea lui creează reverberații, se aude ca un glas de preot într-o biserică goală. ,,Corpul tău e un templu”, a lui e o catedrală. Lat în umeri înalt, cu urechi de conopidă și cap de bulldog. Atributele astea le-a dobândit în urma unei tumultoase și plină de aventură viață de luptător de performanță. Seara la bar, în nopțile de vară când tati mă ia pe mine și pe frate-miu să ne cinstească cu un suc și chipsuri cu barbeque după o zi plină de muncă pe câmp sau în livadă, atunci îl aud pe domnul Dragoș povestindu-și tinereța glorioasă, spunând despre cum un vecin își bătea nevasta iar ea a venit la el, ca la o autoritate, să-i ceară ajutorul, sau cum a ajutat pe răposatul badea Gheorghiță să-și recupereze casa după ce niște nesimțiți l-au îmbătat și l-au pus să semneze un contract care spune că își vinde casa nesimțiților ălora pentru 1 leu. Dragoș zice că afacerea era de mult premeditată, era și fica moșului implicată, zicea că era un contract avizat de notari și tot tacâmul, fapt pentru care ziua următoare autoritățile au venit și ia ajutat pe noii proprietari să-l evacueze pe bătrân. Mna, să fac povestea mai scurtă i-a bătut pe nemernici până le-a sunat apa în cap și le-a zis ,, fiți oameni „. Îs multe povești spuse de gura lui. Cea mai rea a fost aia care a spus-o în sufragerie la noi iarna trecută, după ce a băut tot atâtea pahare câte lemne a tăiat. Nu era nimic glorios în poveste, erau lacrimi și o funie făcută cravată. Parcă și acum îl văd cu obrajii lui roșii spălați de lacrimi, cu părul lui scurt tuns copilărește, cu ochii lui mari, negri ca două pietre într-un râu tulbure. Arăta jalnic și fără putere, mic precum colegul ăla pe care-l am avut în clasa a III.a care a plâns după ce doamna învățătoare i-a făcut cravată cu o ață albă de cusut unui dinte care i se mișca, legând-o de un căpăt al clanței, așteptând să intr un elev chemat de clopoțel. Era frică și lipsă…

 Nu mi s-a părut niciodată că avem viața în mâinile noastre, e în mâinile Domnului. Nenorocirile sunt doar niște momente care ne trezesc din somnul ăsta lung și paralizant pe care-l experimentăm zi de zi. Când suntem treji, abia atunci suntem oameni: altruiști, sinceri, iubitori. Dragoș spunea cu ochii în lacrimi ,, ascultați-vă părinții că Doamne mult bine vă vor”, colegul a zis: ,, Mi frică!”, iar ăla pe care l-am bătut cu pantoful și-a cerut iertare. Poți să fii mai om de atât?

— Ia zi, stai de mult aici? Taică-tu unde-i, nu l-ai sunat să vină după tine?

— Nu stau de mult, abia am ajuns. Tati lucrează de noapte.

  Ora șapte suflă un aer mortuar peste lume, o răcoare gri albăstruie ce te face să te gândești la o picătură de-a lui Monet sau Grigorescu.

— Tu ești tare tăcut, nu ești vorbăreț ca frate-tu.

— Da, mie nu prea îmi place să vorbesc.

Despre autor:

Covaci Dan Demirgian Ștefanian

Studii

-Liceul Teologic Ortodox ,,Nicolae Steinhardt’’ Satu Mare;

-XII Clase finalizate; Diplomă de bacalaureat ,promoția 2019

-Facultatea de Istorie și Filosofie UBB Cluj

Activitate literară

• Premiul I la concursul,, Primăvara Albastră”, secțiunea proză
•  Nuvelă publicată în antologia colectivă a Editurii Orhideea