Woman in STEM

Calculam eronat distanța dintre mine și eu;

Mă limitam la raportul dintre lacrimi și timp,

Ignorând alte variabile, forța de distanțare și concentrația,

Care erau invers proporționale.

așa am ajuns să cred că eu și cu mine ne suprapunem perfect,

când, de fapt, într-un sistem cartezian,

coordonatele noastre nici nu făceau parte din aceeași mulțime.

Cadre spațio-temporale neidentificate 1

Strada delirului se termină la intersecția cu sfârșitul lumii,

unde toți pietonii se mai plimbă,

dar niciodată câte doi,

nu cumva să țină pe cineva de mână, dacă e să treacă, legați la ochi,

pe partea cealaltă a străzii.

Aici nu există semafoare, limita de viteză e un concept abstract

și niciun indicator nu semnalează același pericol de două ori.

Traficul e unul de vineri după-masa,

dar nimeni nu stă nimănui în cale.

  Cadre spațio-temporale neidentificate 2 

De pereții casei cu ferestre sparte,

în care locuiesc, fără voia mea, și ura și iubirea deopotrivă,

atârnă tablouri ale căror personaje parcă mi-ar vorbi,

dar mă lasă sa le vorbesc și eu,

Așa cum pot, cu o lipsă parțială de coerență,

cu metafore menite să mă expună,

dar nu să mă dezbrace de armură.

E absurd cum într-o casă împărțită de atâția locatari,

unde nimeni nu pleacă fără să vină altcineva,

te poți simți atât de singur.

În casa asta aerul se rarefiază din ce în ce mai mult

și nici nu contează că toate geamurile sunt sparte.

  Cadre spațio-temporale neidentificate 3

 În orașul ăsta fiecare bulevard îți știe povestea vers după vers,

așa cum ai scris-o,

cum ai lăsat-o să alunece în fiecare picătură de cerneală,

pe foile luate drept bucăți de pavaj de către trecătorii grăbiți să scrie proză.

Fiecare idealist a fost chiriaș aici,

fie și pentru o zi,

care pentru cei mai mulți nu se mai diferențiază de eternitate.

Jocurile olimpice 

Printre nenumăratele lumini din tot ceea ce există,

de la un fără de început până la un fără de sfârșit,

nimeni nu vede felinare ce ard pe planeta cimitir,

unde firul de nisip de pe călcâiul lui Uranus se crede viu.

Stăpâniți de Cronos, toți o caută pe Venus

și marele deșert se scurge suflet cu suflet în mâinile lui Hades.

Despre autoare:

Ioana Condrate (n. 2001) am urmat studiile universitare la Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Biologie și Geologie, în perioada 2021–2024. Sunt preocupată de formele de exprimare care îmi permit să rămân autentică, în special scrisul, poezia și fotografia. Mă inspiră natura și detaliile mici ale vieții cotidiene, în care cred că se ascunde adesea frumosul, chiar și atunci când nu este imediat vizibil.

Am publicat articole și recenzii culturale în mediul online, în anul 2018, texte care reflectă interesul meu pentru literatură, memorie și experiența umană. Parcursul meu îmbină formarea academică cu o preocupare constantă pentru observație, reflecție și expresie personală.