“Cum ar fi putut să-şi revină o femeie care fusese părăsită de soţul ei, care făcuse un copil în păcat cu un european ce o părăsise la rândul lui, care trăia cu alt european mai bătrân şi, pe deasupra, se apucase de băut?” Numele femeii este Rehana Zakariya, iar romanul “Abandon” al scriitorului Abdulrazak Gurnah (n. 1948/premiul Nobel în anul 2021) este povestea vieţii Rehanei şi a urmaşilor ei.

Într-o dimineaţă, în anul 1899, undeva pe coasta de est a Africii, mergând spre biserică, Hassanali îl găseşte pe Martin Pearce (numele îl va afla mai târziu) prăbuşit, rănit. Are loc întâlnirea cu “străinul” – xenos – mzungu (în limba localnicilor – rătăcitor). Este o probă pentru fiecare dintre noi: cum reacţionăm la întâlnirea cu Străinul? O “datorie morală faţă de bărbatul epuizat” presupunea îngrijire şi ospitalitate. Dar cuvântul “străin” are aceeaşi etimologie cu “straniu”, tot aşa cum “ospitalitate” şi “ostilitate” sunt înrudite etimologic. Străinul este straniu, un potenţial pericol, iar de aici tendinţele contrarii care se conturează: acord ajutor străinului în dificultate, care poate deveni apoi o ameninţare, sau mă protejez, îmi protejez familia, riscând să am pe conştiinţă viaţa unui unui om, un bine pe care l-aş fi putut face, însă nu l-am făcut. Cu teamă şi îngrijorare, cu toate protestele şi bombănelile surorii sale Rehana, Hassanali trece proba umanismului: îl aduce pe Martin Pearce acasă, oferindu-i bunătate şi îngrijire. Cei ai casei îi spun “fratele nostru”.

Care este forma ospitalităţii absolute? Problema a fost abordată de Jacques Derrida în cartea sa “Despre ospitalitate”: “[…] ospitalitatea absolută pretinde ca eu să-mi deschid casa şi să dau […] celuilalt absolut necunoscut, anonim, să-i dau loc (s.a.), să-l las să vină, să sosească şi să aibă loc în locul pe care i-l ofer, fără a-i cere nici reciprocitate (intrarea într-un pact) şi chiar fără a-l întreba cum îl cheamă.” (p. 29) Hassanali se apropie prin gestul său de ospitalitatea absolută, aşa cum a definit-o Jacques Derrida.

Străini sunt şi cei din administraţia colonială. Deşi au pretenţia că aparţin lumii civilizate, felul lor de a vorbi şi de a se comporta faţă de localnici, modul în care gândesc despre aceştia îi plasează la limita de jos a condiţiei umane. Pentru cei din administraţia colonială, autohtonii sunt “negrotei”, ei trebuie să fie supuşi şi să muncească, dar acest lucru nu poate fi obţinut decât prin constrângere şi manipulare, iar în caz de forţă majoră “va trebui să ucidem ca să obţinem asta.” Acesta este străinul – ameninţare, cel care “zdruncină dogmatismul […] logosului patern”, contestă “autoritatea şefului, a tatălui, a capului familiei, a stăpânului casei” (J. Derrida, p. 9). Cum mă comport faţă de străinul care vine la mine şi doreşte să se instituie drept stăpân? Știm că la contactul cu civilizaţia modernă popoarele cucerite suferă o pierdere a sensului vieţii, iar organizarea socială se poate dezintegra (C.G. Jung). Dar mai există o soluţie: să încerc să mă opun şi să-mi apăr “acasa” mea. Acest lucru se întâmplă în finalul cărţii: poporul african luptă pentru independenţă.

Străin este şi Rashid care merge să studieze la Londra (povestea lui este plasată în jurul anului 1963), cunoscând astfel “otrava care impregnează experienţa fugii şi a dezrădăcinării”. Nu îşi găseşte locul în metropolă, prietenii săi sunt tot studenţi străini, din partea colegilor englezi simte iritare şi antipatie. Face cunoştinţă cu teoriile despre inferioritatea locuitorilor continentului african, se simte exclus. Din păcate, întoarcerea în Zanzibarul natal este imposibilă, lupta de acolo pentru independenţă şi destrămarea sistemului colonial va conduce la o perioadă de violenţe şi masacre. Rămâne “un străin în ţara nimănui”.

Nu străină, ci înstrăinată este Rehana. Se simte fată bătrână la douăzeci şi ceva de ani, este ranchiunoasă, deprimată, bombăne mai mereu, viaţa îi este un “talmeş-balmeş”. Prin iubirea pentru Martin Pearce, Rehana încalcă toate tabuurile comunităţii căreia îi aparţine: de rasă/etnie, religioase, sociale, sexuale. Dar ştie cum va fi privită şi îşi asumă opţiunile. Iubirea este mai puternică. Ceea ce probabil nu ştie: modul în care o “judecă” societatea şi sentimentul său de înstrăinare vor plana şi asupra nepoatei sale Jamila.

Jamila este şi ea o “înstrăinată”, o femeie mai degrabă “exotică” , ce nu se regăseşte într-o societate tradiţională. Faptul că “bunica sa era o desfrânată care a trăit în păcat cu un englez” o va urmări permanent şi, conjugat cu frumuseţea ei, va face din Jamila “subiectul unor bârfe obscene”.

Problema “străinului” este numai un aspect din care poate fi privit romanul scriitorului tanzanian (originar din Zanzibar, trăieşte în Marea Britanie) Abdulrazak Gurnah “Abandon”; el conţine însă multe alte poveşti despre dragoste şi suferinţă, justificând motivaţia juriului Nobel: “abordarea fără compromisuri şi plină de compasiune a efectelor colonialismului şi a destinului refugiaţilor suspendaţi între culturi şi continente”.

Bibliografie

Gurnah, Abdulrazak: “Abandon”, Ed. Litera, Bucureşti, 2022

Derrida, Jacques: “Despre ospitalitate”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

Jung, Carl G: “Abordarea inconştientului”, în “Omul şi simbolurile sale”, Ed. Trei, Bucureşti, 2017 

Despre autoare:

Monica Mitea

Monica Mitea

M-am născut în anul 1971 la Giurgiu. Am absolvit Liceul “Ion Maiorescu” din localitate (matematică-
fizică,1989). Am urmat studiile Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere (română-germană). Din anul

1994 şi până în prezent sunt profesoară de limba germană la Colegiul Naţional “Ion Maiorescu” –
Giurgiu.

Publicaţii:

Mitea, Monica: “Deutsch – 25 Themen”, Ed. Cronos, Giurgiu, 2005
Mitea, Monica: “Grammatik in Texten”, Ed. Cronos, Giurgiu, 2007
Chiva-Mitea, Monica: “Câteva aspecte ale limbii de lemn”, Ed. Cronos, Giurgiu, 2008

Mitea, Monica Adina Lorelay: “Rainer Maria Rilke – Briefe an einen jungen Dichter”, în “Mein
Lieblingsbuch”, Hueber Verlag, 2010
Articole în reviste (de ex. “Tribuna învăţământului”, “Educaţie şi noi orizonturi” ş.a.)