”Lawrence al Arabiei” (1888-1935). Eroul care a fugit de glorie, ascunzându-se de lume.

Robert C. Tökölyi

Motto:
Înțelepciunea și-a zidit casa, și-a tăiat cei șapte stâlpi.
Proverbe, 9:1
Disprețul față de patima mea pentru distincții mă făcea să refuz orice onoruri mi se ofereau.
T.E. Lawrence, Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii

Întors, de curând, în Anglia, din Orientul Mijlociu, colonelul Thomas Edward Lawrence era implicat activ în procesul de stabilire a noilor granițe în această regiune, un demers ce, cu doar câțiva ani în urmă, părea fantezist. În timpul consultărilor pe care le avea cu demnitarii și generalii britanici, a fost convocat, la 30 octombrie 1918, de urgență, la Palatul Buckingham, regele George al V-lea solicitând să fie prezent. Pornind cu gândul că regele dorea să fie informat cu privire la discuțiile pe tema granițelor, tânărul de 30 de ani a fost introdus într-o sală de bal și înfățișat cuplului regal care era însoțit de mai mulți demnitari și curteni, în ținute de gală. În fața podiumului înălțat al regelui fusese amplasat un taburet tapițat, iar în dreapta regelui, șambelanul curții ținea în brațe o pernă de catifea, pe care erau înșiruite câteva medalii. După ce i-a fost prezentat în mod oficial, regele i-ar fi spus, zâmbind: „Am câteva daruri pentru dumneata.”
Colonelul Lawrence, care era specialist în istoria medievală, și-a dat seama repede ce urma să se petreacă, observând și scăunelul de învestitură, pe care ar fi trebuit să îngenuncheze, iar regele să îndeplinească o ceremonie veche prin care să îi confere o eșarfă, medalii, în timp ce tânărul era atins cu sabia pe umăr și se intona un jurământ, toate acestea urmând să-l transforme, pe cel îngenuncheat, în Cavaler Comandor al Ordinului Imperiului Britanic. Onoarea ce i se făcea era deosebită: în primul rând, special pentru el, a fost organizată o ceremonie privată, iar în al doilea rând, era prezentă și regina, care, de altfel, încerca să se sustragă de la astfel de evenimente.
Totul era organizat ca la carte și nu existau dubii cu privire la buna desfășurare a lucrurilor. Doar că Lawrence nu a îngenuncheat, iar când ceremonia începuse deja, l-a informat scurt și politicos pe rege că refuză onoarea. S-a creat un moment de confuzie, regele, stânjenit, a așezat medalia pe perna de catifea a șambelanului, iar colonelul Lawrence s-a întors cu spatele și a părăsit încăperea, sub privirile furioase ale reginei și cele uluite ale martorilor prezenți.
„Când un lucru mi se afla la îndemână, nu-l mai doream; încântarea se afla în dorință. Tot ceea ce mintea mea putea dori în chip serios era, prin urmare, posibil de obținut, precum se întâmpla cu toate ambițiile oamenilor sănătoși, iar când o dorință câștiga teren mă străduiam până nu aveam decât să întind mâna ca s-o apuc. Atunci îi întorceam spatele, mulțumit că avusesem putința să am acel lucru. Căutam numai să mă asigur și nu mă sinchiseam deloc să dau altora prilejul s-o știe”, astfel avea să explice Lawrence, ulterior, această atitudine.

***

Doi ani, Lawrence, acest individ plăpând după aspect dar cu un spirit atât de nobil cum numai în vechile povești cu cavaleri putem întâlni, a fost consultant al arabilor, om de legătură între ei și englezi, comandant militar al unor trupe neregulate. După ce a lâncezit doi ani la Cairo, în serviciul de contrainformații al armatei, departe de orice eveniment politic și militar major, propunerea de a merge în mijlocul arabilor pentru a analiza situația „la firul ierbii”, a fost primită cu entuziasm de toată lumea. Pe de-o parte, Lawrence, se bucura să scape din hotelul Savoy și din mijlocul birocrației celei mai evidente și apăsătoare, punând astfel capăt unei munci care i se părea inutilă, în condițiile în care, oricum, toate propunerile sale cele mai bune, legate de operațiuni militare etc, au fost ignorate. Pe de altă parte, superiorii și colegii lui jubilau la gândul că puteau astfel să scape de acest personaj ciudat și interesant, în același timp. Nu era foarte simpatizat de colegi iar șefii lui direcți îl antipatizau din tot sufletul pentru că, deși era considerat cel mai deștept, refuza să se comporte ca un militar, nu respecta ierarhia, era ironic și avea un talent nemăsurat de a-i enerva pe toți. Lawrence nu era militarul de carieră pe care ei îl doreau, nici măcar nu fusese acceptat în armată, fiind căzut la recrutare pentru că era prea scund și cu un aspect bolnăvicios. El se alăturase echipei din armată prin intermediul unui prieten, și așa a fost el încadrat în serviciul de informații al armatei și trimis la Cairo. În principiu, munca lui de acolo era cea a unui funcționar mărunt, care trebuia să întocmească rapoarte privind diferite chestiuni politice și militare din Orientul Mijlociu, să prezinte propuneri superiorilor etc. Dar, pentru că nu era militar de carieră și manifesta o atitudine superioară față de colegii și șefii săi militari, pe care îi considera ignoranți și inferiori din punct de vedere profesional și intelectual, ajunsese să enerveze pe toată lumea, până acolo încât le corecta greșelile de ortografie sau chiar ideile exprimate în diferite acte oficiale. Astfel că, trimiterea lui în Arabia în luna octombrie 1916, a constituit motiv de bucurie, colegii și superiorii lui bucurându-se să scape de acest personaj atât de incomod.
Pe scurt, în momentul în care Lawrence a fost trimis în Arabia, situația Orientului Mijlociu se înfățișa astfel: după ce Imperiul Otoman a intrat în război, de partea Germaniei, Anglia, știindu-l un stat slab, spera la o victorie rapidă, care întârzia să apară, Turcia dovedindu-se un oponent redutabil. Atunci, englezii au decis deschiderea unui front secundar arab, care să slăbească puterea otomanilor. Ei sprijiniseră și în trecut diferite răscoale ale arabilor dar acestea fuseseră de mici dimensiuni și nu au provocat ceva notabil. Pe plan local, acum, puterea era disputată de doi lideri: emirul din Mecca, Hussein și Ibn Saud, liderul wahabiților. Cei doi se războiau pentru supremație iar Turcia intervenea în acest conflict pentru a-i slăbi și pentru a-și proteja interesele. Între cei doi lideri arabi, Anglia a ales să-l sprijine pe Hussein, în ciuda faptului că era o persoană cu un caracter dificil, lacom, orgolios și foarte șiret, pentru că el, spre deosebire de celălalt, era coborâtor direct din profetul Mahomed și sperau că, în jurul lui, vor reuși crearea unității arabe.
Începuturile acestei alianțe au fost timide și stângace. Englezii, deși nu înțelegeau foarte bine situația și specificul locului, pompau foarte mulți bani pentru ca Hussein să se înarmeze și să strângă în jurul său toate triburile arabe. Împreună cu fiii săi, Feisal, Ali și Abdullah, a reușit să-i alunge pe turci din Mecca, să cucerească o serie de cetăți-orașe și să fie înscăunat rege al Hejazului, la 30 iunie 1916. Dar, în ciuda acestor reușite de început, revolta arabă nu avea consistență, Hussein nu prea se silea la mai mult, iar englezii nu înțelegeau ce se întâmplă la fața locului, fapt pentru care au ales să-l trimită acolo pe T.E. Lawrence, cu misiunea de a cerceta, a observa și evalua precum și de a transmite superiorilor lui care era omul „mesianic” care ar fi putut da un suflu nou mișcării arabe. Cine s-ar fi gândit în acel moment că omul acela era chiar Lawrence? Ulterior avea să scrie: „am fost trimis la acești arabi ca un străin, incapabil să depene gândurile lor sau să adere la credințele lor, dar însărcinat cu datoria de a-i conduce înainte și a le dezvolta la maximum orice mișcare profitabilă Angliei și războiului ei. Dacă aș fi fost în stare să nu mă apropii de caracterul lor, aș fi putut poate să mi-l ascund pe-al meu și să trec printre ei fără nicio complicație evidentă, fie ea discordie sau critică, ci doar cu o influență greu de observat.”

Sharif_Husayn
Regele Hussein

Ibn-Saud-kingdom-Saudi-Saudi-Arabia-country

Ibn Saud

220px-1307109799_king-faisal-i-of-iraq-kopiya

Prințul Feisal

În contact cu arabii, Lawrence a stabilit întâlniri cu toți emirii pentru a alege pe cel mai potrivit pentru a conduce revoluția arabă care viza dobândirea independenței și unificarea Arabiei. În urma discuțiilor, Lawrence a stabilit că cel mai potrivit pentru a uni triburile și a deveni un simbol al mișcării era prințul Feisal, cel mai inteligent dintre fiii lui Hussein, dar și cel mai diplomat și temperat ca fire. Caracterizarea pe care a făcut-o acestui prinț, la 30 octombrie 1916 înfățișa portretul unui lider adevărat: „Faysal este iute la mânie, mândru și nervos, uneori nerațional și sare cu ușurință de la una la alta. Are mai mult magnetism personal și vitalitate decât frații săi, dar mai puțină prudență. În mod evident, foarte deștept, poate nu prea scrupulos… dacă nu ar fi primit o educație aleasă, ar fi putut ajunge un ofițer de cazarmă. Un idol popular și ambițios, plin de vise dar și de capacitatea de a le împlini.” Totuși, ulterior revoltei, în cartea sa de memorii dedicate acestei perioade, Lawrence avea să scrie despre prințul arab că „Feisal era un spirit viteaz, slab și neștiutor, încercând să îndeplinească lucruri pentru care nu era potrivit decât un geniu, un profet sau un mare criminal. Eu îl serveam din milă, un motiv care ne înjosea pe amândoi.”
A vizitat fiecare trib în parte, a încercat să le mobilizeze pentru a adera la un deziderat comun, a stabilit planuri de coordonare a mai multor revolte arabe astfel încât acestea să se unească și să se pună sub conducerea unui singur lider, în persoana lui Feisal. Fin psiholog și bun cunoscător al omului, Lawrence a vrut, în timpul petrecut alături de arabi, să-i facă pe aceștia singurii responsabili de procesul de unitate și independență pentru care luptau, încercând prin aceasta să-i facă să înțeleagă că numai de ei depindeau aceste lucruri, și că nu erau datori să se supună nimănui, din afară: „nu încercați să faceți prea mult cu mâna voastră” le-a spus, ulterior, Lawrence ofițerilor britanici, „mai bine să facă arabii treaba tolerabil decât să o faceți voi perfect. Acesta este felul lor, iar voi trebuie să îi ajutați, nu să cuceriți în locul lor. De fapt, de asemenea, date fiind condițiile foarte ciudate din Arabia, munca voastră concretă nu va fi, poate, chiar atât de bună pe cât credeți voi.” Totuși, realizarea acestui deziderat politic și național nu era simplu, în condițiile în care arabii erau, în esență, temperamentali, orgolioși, dezbinați, acest ultim aspect putând fi observat chiar în relațiile de familie ale liderilor, regele Hussein fiind gelos pe fiul său, Feisal, pentru rolul de prim rang pe care a ajuns să-l joace în cadrul mișcării.
Dându-și seama că specificul locului nu permitea desfășurarea unui război de tip clasic, Lawrence, devenit între timp strategul și tacticianul de prim-rang al armatei arabe, a realizat că un război care să fi provocat multe victime era inutil, că viețile arabilor și, până la urmă, chiar ale inamicilor acestora, turcii otomani, nu trebuiau risipite, astfel optând pentru lupte de gherile care trebuiau să provoace alungarea inamicului, reducerea la neputință și păgubirea acestuia în punctele nevralgice: materiale, căi ferate, trenuri, provizii.

Sfătuindu-i întotdeauna cu bune intenții, fiind în permanență sincer și loial și, de multe ori, primul în luptă, gata să se sacrifice pentru cauza altora, arabii l-au îndrăgit și au acceptat să fie conduși de cel pe care ei îl numeau Lurens Bey. I-a cucerit definitiv cu disciplina de care dădea dovadă, fiind capabil să mărșăluiască prin deșert zile întregi, fără apă, fără somn, fără oprire, doar pentru a le aduce lor, arabilor, victoria.

07a02f47ba323563162c16678de55e6f

e651981d5fe76118149934503b077c79

91337546a1dce723383d9a657f88eb8a

A atacat linia ferată a Medinei, orașul profetului Mohamed dând o lovitură cruntă aprovizionării garnizoanei otomane de acolo, a cucerit cetatea Wejh, care a oprit înaintarea inamicilor spre Mecca și, printr-o mișcarea militară spectaculoasă, greu de înțeles chiar și azi de experții perioadei, Lawrence a pornit o expediție împotriva cetății Akaba, pe care a reușit să o cucerească fără pierderi, înșelând inamicul. Această ispravă desfășurată în vara anului 1917 și cuprinsă în toate manualele de strategie militară, a pus capăt războiului de unificare a Arabiei, din acest moment arabii conlucrând cu englezii la cucerirea Siriei, Damascul fiind punctul terminus al războiului din Orientul Mijlociu. După cucerirea cetății Akaba, pe care Lawrence a transformat-o ulterior într-o bază militară inatacabilă, trupele arabe ale lui Feisal s-au pus sub comanda generalului britanic Allenby, șeful operațiunilor militare din Orientul Apropiat. Acesta a cucerit Ierusalimul, forțele arabe au ajuns până la Marea Moartă și, când totul părea că se desfășoară bine și fără asperități, în tabăra arabă au izbucnit alte probleme și greutăți, cărora Lawrence a încercat să le facă față dar, simțindu-se depășit, a cerut să fie retras din mișcarea arabă, solicitare care i-a fost refuzată de către superiori. Aliații au ticluit un plan măreț: cucerirea Iordanului, ocuparea Maanului și întreruperea oricărei căi de comunicare a turcilor cu garnizoana lor din Medina. Planul a eșuat, într-o primă fază, pentru că generalul Allenby a rămas fără oameni, o parte a armatei sale fiind chemată în Europa, pe frontul vestic. Abia în toamna anului 1918, pe finalul războiului mondial, Allenby a primit, din nou, întăriri și, combinând acțiunile militare cu șiretlic oriental și diplomatic, forțele aliate au reușit să avanseze spre Damasc, distrugând căile de comunicație. Obiectivul a fost atins spre sfârșitul lunii septembrie 1918, Lawrence fiind însărcinat să organizeze orașul, căzut în haos.
Dar, dacă victoriile sale militare au uimit o lume întreagă, calitățile umane dovedite de Lawrence în răstimpul petrecut printre arabi, au fost cele care l-au transformat într-o legendă vie. În primul rând, respectul pe care îl manifesta față de dorințele de autodeterminare ale arabilor fapt pentru care a căutat să se apropie cât mai mult de inima lor, învățându-le tradițiile, capriciile, modul de gândire și acțiune și pe care, în cei doi ani petrecuți alături de ei, le-a folosit în favoarea lor, rezolvând diferite divergențe dintre triburi, lideri, etc. Apoi, „Lurens Bey” și-a atras dragostea și respectul arabilor pentru modul dezinteresat în care lucra în favoarea lor, cu toate dezavantajele mentalităților, îndoielilor și suspiciunilor lor. Lawrence nu și-a părăsit tovarășii de luptă, și-a riscat propria-i viață pentru a-i salva pe unii, refuzând să lase pe cineva în urmă. După bătălii, întotdeauna, Lawrence era cel care avea grijă ca toți răniții să primească ajutor iar dacă existau soldați rămași în urmă, pătrundea în teritoriu inamic pentru găsirea și salvarea lor. A știut cum să se identifice cu cauza arabilor inducând ideea că era unul de-ai lor și nu un străin venit să le comande, din exterior. A purtat costume tradiționale, a mâncat și a dormit alături de ei, a suferit de sete asemeni lor la traversarea deșertului, a călătorit alături de ei, potrivit tradiției lor, pe cămile. Ulterior, în memoriile sale, Lawrence, legat de acest aspect, vorbea despre un soi de prefăcătorie la care ar fi recurs: „străduința de a trăi acești ani în costumul arabilor și de a le imita din rădăcini mentalitatea lor m-a liberat de eul meu englezesc și mi-a îngăduit să privesc Occidentul și convențiile lui cu ochi noi, care mi l-au nimicit. Totuși, nu am putut în chip sincer să intru în pielea de arab, totul fiind doar o prefacere sau afectație. Este atât de ușor să faci din oricare om un necredincios, dar ce greu este să-l convertești la o altă credință! Am năruit o formă, dar nu am dobândit-o pe cealaltă. Rezultatul obținut nu a fost decât simțământul unei intense singurătăți în viață și disprețul nu pentru ceilalți oameni, ci pentru ceea ce facem cu toții. O astfel de detașare îi este hărăzită adesea fiecărui om epuizat de-un prelungit efort fizic sau de izolare. Corpul său se mișcă mecanic, în timp ce spiritul său rațional îl părăsește și îl scrutează de dinafară, mirându-se de cele ce-a făcut lepădătura rămasă și de ce. Câteodată aceste euri se cufundă în vid și atunci este foarte aproape nebunia, cum cred că-i aproape și de omul care a putut vedea simultan lucruri prin vălurile a două obiceiuri, a două educații, a două lumi.”

csm_12_TEL_7191fc89e0

71d3be381903028cd7a66e04e9e88246

Acest individ timid și introvertit, cu o statură aproape nebărbătească de mică s-a dovedit a fi plin de curaj și eroism, calități dovedite de foarte multe ori, atât pe câmpul de bătălie, cât și la organizarea sabotajelor sau a raidurilor când era primul, în fruntea tuturor. Avea un moral foarte bun și nu ceda niciodată în fața eșecurilor. Iar în fața succesului s-a dovedit de o modestie care i-a impresionat pe arabi. De multe ori el s-a retras după un atac reușit, lăsându-i pe arabi să savureze gustul victoriei și dându-le astfel încredere. Avea totuși grijă ca entuziasmul indus de triumf să nu le întunece gândirea. În situații de risc a fost întotdeauna primul dar, de fiecare dată, fiecare pas era foarte bine gândit și anticipat.
În timpul petrecut în mijlocul arabilor, Lawrence nu a stat niciodată indiferent în fața problemelor acestora și a manifestat cea mai aleasă grijă pentru viața lor și chiar a inamicilor lor, încât unii au considerat că războiul promovat de el a fost mai omenos decât în alte părți. Nu a încurajat crimele nejustificate, nu a semănat moartea printre dușmani, preferând, de fiecare dată, înfrângerea lor prin alte metode: distrugeri materiale, tehnice, intimidări și șiretlicuri. A existat totuși, un moment în care Lawrence a acționat împotriva tuturor principiilor lui, către sfârșitul campaniei, în toamna anului 1918, când a permis măcelărirea trupelor otomane înfrânte în apropiere de Damasc. Dar și acest moment este oarecum justificabil, întrucât Lawrence nu a permis acest lucru din plăcere sau răzbunare, ci doar ca pedeapsă pentru relele săvârșite de trupele otomane care au devastat satele arabe tranzitate, ucigând și violând populația civilă, lipsită de apărare.
Epopeea lui a luat sfârșit atunci, la Damasc. Dramele trăite aici l-au determinat să se retragă definitiv. După cum avea să mărturisească ani mai târziu, la finalul memoriilor sale, „Damascul nu se arătase a fi o teacă pentru sabia mea, când am debarcat în Arabia; dar capturarea lui îmi dezvălui istovirea imboldurilor de căpetenie ale activității mele. Motivul cel mai puternic fusese tot timpul unul personal, nemenționat aici, dar prezent, cred, în mine, în fiecare ceas al acestor doi ani. Dureri tari și bucurii puteau să se înalțe asemenea unor turnuri printre zilele mele; dar, revenind înapoi, ca aerul, acest îndemn tainic se forma din nou, pentru a-mi deveni elementul statornic al vieții, până aproape de sfârșit. Înainte de a ajunge la Damasc, însă, îndemnul pierise. A doua ca putere îmi fusese dorința combativă de a câștiga războiul, legat fiind de convingerea că fără ajutorul arab Anglia nu putea plăti prețul pentru biruirea sectorului turcesc. Când a căzut Damascul, războiul răsăritean – probabil întreg războiul – se apropia de sfârșit. Apoi, am fost îndemnat de curiozitate. „Super Flumina Babylonis” citită în copilărie, îmi lăsase dorul de a mai simți odată nodul unei mișcări naționale. Am luat Damascul și m-am cutremurat. Încă trei zile de impunere a voinței mele, ar fi făcut să rodească în mine rădăcina autorității. Mai rămânea ambiția istorică, nesubstanțială ca motiv în sine. Visasem, la City School din Oxford, să dau în decursul vieții mele o formă noii Asii, chemare ce timpul o arunca inexorabil peste umerii noștri… Fantezii, astfel vor părea toate acestea celor care sunt în stare să numească începutul meu o sforțare obișnuită.”

***

image

Moartea i-a fost violentă. Pasionat de viteză și motocicletă, Lawrence a deținut, în anii ’20-`30 mai multe motociclete Brough, foarte puternice și îi plăcea să se expună unui ”pericol voluntar”, conducând cu viteză excesivă, de foarte multe ori. Era pasionat și de zbor, însă nu atât de tare încât să obțină și o licență de pilotaj. Mai degrabă de partea mecanică era atras, contribuind la perfecționarea unor nave de salvare de mare viteză. În orice caz, în anul 1935, Lawrence s-a retras din orice activitate, s-a „pensionat”, dar perspectiva unei vieți anoste îl îngrozea, sentiment pe care l-a și mărturisit unui prieten: „în prezent, sentimentul este de totală stupoare. Îmi imaginez că frunzele se simt probabil la fel, după ce au căzut din copacul lor și până mor. Să sperăm că nu aceasta va fi starea mea în permanență.” Două săptămâni mai târziu, la 19 mai, era mort. În 1929 își cumpărase o casă micuță în zona rurală a Dorsetului, Clouds Hill, situată la o distanță foarte mică de baza militară de la Bovington Camp, unde lucrase. În dimineața respectivă, s-a deplasat până la bază pentru a trimite o telegramă. La întoarcere, foarte aproape de casă, a încercat să evite doi băieți care se deplasau cu bicicletele, dar pentru că avea viteză foarte mare, l-a acroșat pe unul dintre aceștia iar Lawrence a pierdut controlul motocicletei și s-a răsturnat, lovindu-se cu capul de asfalt și suferind răni grave la creier. Dus de urgență la spitalul din Bovington Camp, Lawrence a intrat în comă și a decedat în dimineața zilei de 19 mai 1935, la vârsta de 46 de ani.

TEL Funeral
Înmormântarea a fost organizată ca unui oficial al statului iar personalități politice, diplomatice și militare au fost prezente, regele însuși trimițând familiei un mesaj de rămas bun: „numele fratelui dumitale va dăinui în istorie, iar Regele cu gratitudine recunoaște deosebitele servicii aduse de el în slujba țării sale și consideră tragic felul în care a sfârșit o viață încă plină de promisiuni.” Printre cei care i-au purtat sicriul pe umeri s-au numărat vechii săi prieteni și colaboratori, Ronald Storrs și Stewart Newcombe iar Churchill a ținut un discurs în care a mărturisit că-l considera pe decedat drept „unul dintre cei mai mari oameni din timpul nostru. Nu văd egalul lui altundeva. Teamă mi-e, că oricât de mult vom avea nevoie, niciodată nu vom mai vedea un altul ca el pe lume.” Mulțumi de oameni i-au fost aproape până la sfârșit, deși Lawrence a încercat să fugă de ele în permanență.

Churchill_T.E._Lawrence_funeral      1200px-Grave_of_T.E._Lawrence_at_St._Nicholas'_Church_Graveyard

Recunoștința de care avea parte în ziua înmormântării sale contrasta puternic cu felul în care Lawrence își trăise ultimii 13 ani din viață. Dintre toți actorii politici-militari sau dintre cei implicați în spionaj și în evenimentele din orientul Mijlociu, Lawrence a fost cel mai decis să se rupă de această regiune, hotărâre pe care a transmis-o unui prieten, încă din 1921: „arabii sunt ca o pagină pe care eu am întors-o definitiv, iar orice urmare este mizerabilă.” Câțiva ani mai târziu, în 1924, scria unui alt prieten „la naiba cu felul lui Lawrence de a vedea lucrurile. A fost un nemernic pe care l-am ucis.” Orice amintire plăcută din timpul petrecut cu arabii a dispărut, lăsând loc doar acelora care aveau să-l marcheze, pe vecie: „în notele mele, cruzimea mai curând decât frumusețea și-a găsit locul. Eu îmi amintesc mai mult de agonie, de suferinți, de greșeli….. Pe mâinile noastre era întotdeauna sânge; acesta ne era rostul. A răni și a ucide ne păreau suferinți efemere, atât de scurtă și de dureroasă ni se arăta viața. Din pricina durerii de a trăi așa de autoritar, durerea de a pedepsi trebuia și ea să fie fără cruțare. Trăiam cu ziua și muream cu ea. Când era pricină sau dorință de a pedepsi ne scriam lecțiile cu pușca sau biciul de-a dreptul pe carnea nenorocită a condamnaților fără drept de apel.”
Renunțând la toate funcțiile și beneficiile dobândite în anii săi petrecuți în armata britanică, în 1922, Lawrence a întocmit o cerere adresată comandantului Forțelor Regale Aeriene pentru a i se permite să intre în corpul de aviație militară ca simplu soldat de rând, sub o identitate falsă, John Hume Ross. Prima sa tentativă de a dispărea a fost un eșec. În scurt timp ziarele au aflat identitatea sa adevărată ceea ce l-a determinat să părăsească aviația și să se înroleze la corpul de tancuri sub numele de Thomas Edward Shaw, în 1923, iar în 1925 s-a transferat din nou la aviație. Cu excepția unui an, 1928, când a fost trimis în India la o bază militară, Lawrence a îndeplinit funcții neînsemnate în cadrul aviației militare dar avut posibilitatea să contribuie și la proiectarea unor noi generații de ambarcațiuni de salvarea militare de mare viteză.

RAF-209x300      7118efc14d041ce42437a8415b9853b5

c3cdae1b66ac1e49589074848b6b63a4

large_000000

mw91535

55760420c4af9ced71cbd015436acfae

TE-Lawrence-The-Mint-The-Vintagent-SS100-Brough-Superior-767x1024

Feature-TE-Lawrence-The-Mint-The-Vintagent-SS100-plainsÎn timpul liber, coresponda cu puținii prieteni care i-au mai rămas fideli în ciuda distanței pe care el o impunea. Spre exemplu încerca din răsputeri să nu fie vizitat sau să nu efectueze vizite de curtoazie, invocând motive diverse, iar atunci când vechi colaboratori din Arabia, precum regele Feisal cereau să-și întâlnească prietenul, Lawrence își făcea simțită prezența numai în urma unor presiuni din partea superiorilor săi, abordând o atitudine rece și veșnic indispusă, comunicarea cu regele sau alți colaboratori fiind greoaie ca atunci când oamenii nu mai au nimic a-și spune. De fapt, în corespondența cu confidenții săi, recunoștea și mărturisea că „M-am schimbat, iar acel Lawrence care obișnuia să iasă în lume și să fie prietenos și familiar cu acest gen de oameni, a murit. E chiar mai rău decât dacă ar fi mort. E un străin pe care l-am cunoscut cândva.” După ce și-a cumpărat căsuța din Clouds Hill, o preocupare constantă, în timpul liber, era să citească și să parcurgă meleagurile rurale britanice pe motocicleta sa iubită.
În toți acești ani în care a trăit incognito, Lawrence a scris, dar și lucrările sale poartă amprenta dorinței sale de a nu fi recunoscut, de a nu ieși la iveală din ascunzișul în care s-a retras și a rămâne anonim, fapt pentru care a făcut în așa fel încât să nu profite niciodată de pe urma cărților lui, iar eventualele încasări obținute au fost donate unor cauze filantropice. În timpul vieții sale postbelice, Thomas Edward Lawrence a scris două lucrări memorialistice: Seven Pillars of Wisdom (Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii) și The Mint (Matricea). Niciuna nu a apărut integral în timpul vieții sale, fiind publicată doar o variantă prescurtată a memoriilor sale din timpul Revoltei Arabe. Istoria acestei cărți are o poveste aparte, aflată în deplină concordanță cu viața și modul de acțiune a autorului ei, acest personaj straniu care fugea în permanență de lume.
În 1919, când părea că s-a întors la vechile sale pasiuni, istoria și arheologia, conducerea All Souls College din Oxford i-a cerut lui Lawrence să-și scrie memoriile din timpul războiului. După circa doi ani, prima variantă a manuscrisului era gata. Dar, de Crăciun, în anul 1921, Lawrence se afla în gara Reading, având manuscrisul în geanta sa, pe care a așezat-o pe o bancă, până când el a cumpărat de la un chioșc, ziare. La întoarcere a constatat că geanta i-a fost furată iar manuscrisul nu a mai fost recuperat vreodată. După un timp, a început să scrie o a doua variantă a cărții, bazându-se mai mult pe memorie și pe notițele care îi mai rămăseseră de la primul manuscris. Acest text, mai mare decât primul, a fost dus la bun sfârșit, în 1922. Dar Lawrence, l-a aruncat în foc, fără a argumenta vreodată gestul său. A treia variantă a fost scrisă în paralel cu cea de-a doua, în diferite locații, la Londra, Jeddah și Amman și a fost finalizată în cursul anului 1922, textul având o mărime între primul și al doilea. Această a treia variantă a fost tipărită în opt exemplare, numai pentru prieteni și foști colaboratori din timpul revoltei arabe, dar când vestea că Lawrence și-a scris memoriile a ajuns în presă, a fost îndemnat să le publice într-un tiraj mai mare. Contractând un împrumut de 13 500 de lire, Lawrence a acceptat un tiraj de 100 de exemplare dar, din punct de vedere financiar, evenimentul a fost un dezastru, nefiind acoperit costul creditului. Atunci, pentru a face față creditorilor, Lawrence a acceptat compromisul publicării unei variante prescurtate a memoriilor sale, intitulată, Revoltă în Deșert, care s-a bucurat de un succes atât de mare încât putea deveni un om foarte bogat, dar el, a donat toate câștigurile din drepturile de autor unei societăți de caritate din cadrul Forțelor Aeriene și niciodată, în cursul vieții nu a mai acceptat să publice o altă ediție a cărții sale integrale Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii, de acest lucru ocupându-se fratele său mai mic, postum. Deși în public, Lawrence își denigra lucrarea considerând-o un fleac și părând să nu-i acorde mare importanță, în privat spera ca lucrarea sa de memorialistică să devină una dintre cele mai bune cărți ale literaturii engleze. Așteptările sale personale nu s-au concretizat niciodată deoarece cartea în sine este greoaie și nu a fost foarte atractivă pentru cititori.

516RiQfcR+L

cei_sapte_stalpi_ai_intelepciunii_t_e_lawrence_1

The_Mint_by_352087_Ac_ROSS_(TE_Lawrence)_Dust-JacketO altă carte cu tentă memorialistică a fost „The Mint” despre care Lawrence a lăsat cu limbă de moarte, în testamentul său, să nu fie publicată decât după moartea sa, văzând astfel lumina tiparului abia în 1955. Cartea descrie perioada petrecută în aviație și experiențele soldatului Ross într-o unitate militară alături de camarazi foști șomeri, criminali sau infractori de drept comun, care încercau, prin intrarea în armată să-și șteargă urmele trecutului sau să-și facă o viață mai bună. Viața soldatului Ross nu a fost una lipsită de peripeții, dintre care unele chiar neplăcute, fiind umilit atât de colegi cât și de superiorii care nu-i cunoșteau adevărata identitate, luat în derâdere de toată lumea pentru asemănarea pe care o constatau, din presă, cu personajul istoric „Lawrence al Arabiei”, considerându-l pe soldatul Ross un tont, incapabil de astfel de fapte mărețe. Abia ultima parte a cărții sale are o notă mai pozitivă, în care Lawrence descrie perioada în care a lucrat și ca aviator și s-a bucurat de libertate absolută, în văzduh, deasupra tuturor.
Dincolo de lucrările sale memorialistice, timp de patru ani, Lawrence a lucrat la o traducere a operei lui Homer, în 1932 fiind publicată în Statele Unite, varianta sa a Odiseii lui Homer, considerată de el ca fiind primul roman al Europei. În Anglia, traducerea sa a apărut postum.

***

În viața oamenilor speciali, destinați să realizeze lucruri mărețe, apar, deseori, diverse șanse, oportunități, care le schimbă destinul, îndreptându-i spre calea potrivită, pregătită special pentru ei. Așa s-a întâmplat și cu Thomas Eduard Lawrence care părea făcut să devină profesor universitar. Dar, chiar atunci, când începuse să se preocupe de un subiect anost ca olăria medievală, a apărut în viața lui, în toamna anului 1910, o șansă unică, care îl va îndepărta de cariera academică, pentru a-l apropia de măreție. Directorul muzeului din Oxford, David Hogarth, urma să plece în nordul Siriei pentru a supraveghea inaugurarea unui șantier arheologic pe situl cetății antice Karkemiș. În momentul în care a aflat de această idee, Lawrence a abandonat proiectul din Franța referitor la continuarea studiilor sale postuniversitare și s-a alăturat echipei lui Hogarth. Obținând un loc în expediția arheologică, Lawrence a ajuns la Karkemiș în februarie 1911 și, pentru că era arheolog începător, a primit ca sarcini principale să fotografieze, să facă schițe ale lucrărilor și să le inventarieze. Totuși, în scurt timp, atribuțiile sale s-au lărgit, ajungând să fie asimilate celor ale unui șef de șantier, toți, inclusiv el, văzând că rolul i se potrivea foarte bine, fiind un lider înnăscut. Dincolo de treburile organizatorice, cei care lucrau la situl arheologic, europeni și localnici, au descoperit la Lawrence o latură umanistă pe care alți europeni nu o aveau. A învățat repede araba, pe care o vorbea fluent și discuta permanent cu muncitorii din echipele lui de lucru, îi vizita acasă, vorbea cu ei despre cultură, folclor, concepții politice, le învățase numele copiilor, ale altor rude, se comporta frumos iar ei îl răsplăteau cu foarte mult respect și loialitate. De asemenea, se dădea exemplu prin felul în care muncea: era capabil să lucreze ore întregi în caniculă, să călărească sau să meargă pe jos zile întregi fără să se plângă, crizele de dizenterie și malarie erau suportate cu stoicism și resemnare. Convins de rolul distrugător al influențelor străine, în special occidentale, Lawrence a început să se identifice tot mai mult cu localnicii și istoria locului și a încetat să se mai comporte ca un britanic. De fapt, chiar și David Hogarth a observat că, aici, Lawrence a încetat să mai fie cărturarul de acasă, noua și adevărata lui pasiune fiind studierea oamenilor și a locurilor în care se afla. Peste ani, chiar Lawrence avea să scrie: „am cutreierat Orientul semitic timp de mai mulți ani înainte de război, învățând obiceiurile sătenilor, ale oamenilor din triburi și ale celor din orașele Siriei și Mesopotamiei. Sărăcia m-a silit să mă amestec cu cei din clasele de jos, rareori întâlnite și cunoscute de călătorii europeni, în chipul acesta experiențele mele primind neobișnuite perspective, ce m-au învrednicit să înțeleg și să pot gândi în felul mulțimii neștiutoare, ca și în felul celor mai luminați, ale căror prețioase opinii aveau însemnătate nu atât pentru momentul prezent cât pentru a doua zi.”
În toamna anului 1913, Lawrence și colegul său, Woolley au descoperit templul principal al sitului arheologic, o descoperire spectaculoasă care i-a încântat peste măsură. Lawrence se simțea atât de bine acolo la Karkemiș încât, efectiv, îl deranja ideea că, la un moment dat va trebui să plece de acolo: „am ajuns să îndrăgesc foarte mult acest loc și oamenii de aici și întregul mod de trai e pe placul meu. Șantierul de la Karkemiș va mai dura încă patru sau cinci ani și teamă mi-e că, după aceea, voi porni probabil să caut un alt lucru frumos și altul mereu.”

2014_1117_Turkey_lead

BN-GU963_bkrvla_G_20150205112402

r017

i365-tOrice vis frumos are și un sfârșit, Lawrence și colegii săi de la Karkemiș aflând că finanțările pentru situl arheologic au încetat și că, din primăvara anului 1914, acesta va fi închis. Chiar când închideau perimetrul, Lawrence și colegul său Woolley au primit o nouă ofertă de nerefuzat, care, pentru Lawrence, fără să știe, însemna încă un pas înspre împlinirea destinului său. Sub auspiciile Fundației pentru Explorarea Palestinei, un grup de experți de la Royal Engineers urma să demareze o investigație arheologică în pustiul Sin, la extremitatea sudică a Palestinei. Oferta a fost imediat acceptată de cei doi iar la 9 ianuarie au ajuns la Beersheba unde erau așteptați de Stewart Newcombe, cel care conducea lucrările din deșertul Sin. Veteran de război, cu o imensă putere de muncă, Newcombe executa măsurări topografice și cartografia teritorii din Orientul Mijlociu, în favoarea Angliei. Tabăra pe care o conducea în deșertul Sin era doar o acoperire pentru o misiune militară, iar prezența celor doi arheologi trebuia să inducă în eroare autoritățile otomane, în timp ce 5 echipe de cartografi militari lucrau fără încetare la o misiune secretă. Lawrence a intuit despre ce e vorba chiar de la început și a intrat în rol bucuros că poate să ajute, uimindu-și, din nou, superiorii și colegii cu puterea imensă de muncă și totalul dezinteres față de condițiile de trai. De fapt, inteligența și capacitatea de muncă l-au apropiat de Stewart Newcombe, care a găsit în Lawrence un prieten deosebit și un spirit geamăn, ceea ce l-a determinat să-l aleagă și pentru efectuarea unor misiuni mai deosebite. Astfel, în februarie 1914, Newcombe a început să fie preocupat de localitatea Akaba, considerată un punct strategic, aflat la întretăierea Sinaiului cu Palestina și Arabia. Dintre toți cei cu care lucra, l-a ales pe Lawrence cu care rezona cel mai bine și care era cel mai abil în rezolvarea unor chestiuni delicate, având un talent înnăscut pentru astfel de lucruri. Primiți cu răceală de guvernatorul locului care le-a interzis britanicilor să topografieze și să cartografieze zona, atitudinea glacială nu a făcut decât să-l mobilizeze și mai mult pe Lawrence, care a recurs la diferite tertipuri pentru a face exact lucrurile care îi erau interzise, informațiile acumulate fiindu-i de un real folos, mai târziu, când, în 1917, a cucerit zona, printr-o manevră militară studiată și azi în manualele de strategie.
Eforturile arheologilor din deșertul Sin de a identifica urme ale exodului evreilor din vechiul testament s-au soldat cu eșec, astfel că, în martie 1914, Lawrence s-a întors în Siria unde David Hogarth l-a anunțat că lucrările la situl arheologic de la Karkemiș vor continua întrucât au fost identificate noi surse de finanțare. Bucuros de veste, Lawrence spera să poată întocmi raportul despre cercetările în pustia Sin în timpul unei vacanțe în Anglia și apoi să se deplaseze la Karkemiș pentru a reîncepe lucrările. Toate planurile sale s-au schimbat în momentul în care Newcombe l-a contactat cu o altă propunere care, din nou, îl va apropia de împlinirea destinului său. Newcombe își încheiase munca în sudul Palestinei și a făcut o scurtă oprire la Karkemiș. În fapt, el desfășura muncă de spionaj, observând progresele făcute de turci și germani la faimoasa cale ferată care unea întreg Orientul Mijlociu dar ce îl interesa în mod deosebit erau tunelurile săpate în Munții Taurus și Amanus. În scrisoarea pe care a trimis-o lui Lawrence în iunie 1914, îl întreba pe acesta și pe colegul său Woolley, dacă puteau să își organizeze ruta de plecare spre Anglia, prin Imperiul Otoman astfel încât să observe și ei progresul diferitelor obiective otomane, direct, de la fața locului. Entuziasmat peste măsură de rolul de detectiv în serviciul armatei britanice, Lawrence a acceptat misiunea și chiar a identificat în munții mai sus amintiți un punct slab al Imperiului Otoman, nevalorificat niciodată de britanici.

***

Lawrence avea 26 de ani când izbucnise războiul mondial, 28 de ani când a fost trimis în Arabia și 30 de ani când războiul s-a încheiat și s-a reîntors în Anglia, încununat de glorie ca „Lawrence al Arabiei”. La 26 de ani visa să înfăptuiască ceva atât de măreț încât să devină general și să fie înnobilat. Patru ani mai târziu, la 30 de ani, în 1918, era colonel, dar a renunțat la titlul nobiliar, deși i-a fost oferit. Lawrence a fost un personaj neobișnuit, iar obârșia și viața lui de până atunci alimentau acest element straniu al firii sale și nu lăsau să se înțeleagă că va deveni unul dintre cele mai controversate personaje istorice ale secolului al XX-lea.

s-House-of-Thomas-Chapman-South-Hill-Delvin-County-Westmeath-Ireland
Thomas Eduard Lawrence provenea dintr-o familie care ascundea un secret „scandalos” pentru acele timpuri iar pentru a nu-l afla nimeni, părinții lui se tot mutau din loc în loc, trăind ca niște fugari. Numele de familie folosit, era unul de împrumut, pentru că numele real tatălui său nu era nicidecum Lawrence, ci Thomas Robert Tighe Chapman și cândva, într-o altă viață, fusese membru marcant al aristocrației irlandeze. birthplace-Woodlands-Tremadoc-WalesDupă ce a studiat la Eton, în calitate de fiu cel mare, a preluat administrarea moșiei familiei sale de baroneți, situată în comitatul Westmeath. S-a căsătorit cu descendenta unei alte familii nobile din ținut și împreună au avut patru fete. După moda timpului, educația fetelor era făcută de guvernante iar familia Chapman a angajat-o pe Sarah Junner. Pentru că felul de a fi al guvernantei contrasta cu cel al stăpânei, devenită între timp o femeie răutăcioasă și răzbunătoare, la scurt timp, între cei doi a izbucnit focul dragostei care s-a consumat în secret deplin, iar când soția înșelată a aflat povestea, Sarah Junner avea deja un copil cu Chapman și era din nou gravidă. Atunci, pentru a nu păta onoarea familiei, aristocratului i s-a pus în vedere să aleagă între cele două familii, iar sir Thomas Robert Tighe Chapman, deloc în concordanță cu moda timpului, a ales guvernanta, în detrimentul familiei oficiale și al bunăstării social-economice pe care i-ar fi asigurat-o moșia și titlul de baronet. Sarah Junner, din Scoția, era și ea un copil din flori, mama ei fiind slujitoarea unui om înstărit, cu numele de familie Lawrence. Pe parcursul vieții sale, Sarah Junner a folosit de mai multe ori numele de familie Lawrence și însuși baronetul după ce și-a părăsit familia, a folosit acest nume, trăind toată viața ca niște fugari. Astfel, cei doi, fără să se căsătorească vreodată în mod oficial, pentru că soția înșelată nu i-a acordat soțului divorțul, au părăsit Irlanda și, pe la mijlocul anului 1888, s-au stabilit în Țara Galilor, într-un sat numit Tremadoc, unde, pentru a-și ascunde urmele, au adoptat numele Lawrence iar la 16 august 1888 s-a născut cel de-al doilea fiu, botezat Thomas Edward Lawrence.
Trăind foarte modest și mereu cu frica că vor fi recunoscuți, părinții lui Thomas au părăsit, în scurt timp, Tremadoc, mutându-se într-un sat și mai izolat din Scoția, apoi pe Insula man iar de acolo într-un sat francez, după care, s-au relocat în sudul Angliei. De fiecare dată, familia s-a stabilit la marginea localităților iar contactul cu alte persoane a fost limitat la necesități. În cele din urmă, în anul 1896, au luat decizia, traumatizantă pentru adulți dar foarte bună pentru copiii, care deja ajunseseră să fie patru, plus unul pe drum, de a se muta la Oxford, un oraș mare, în care exista riscul ca baronetul să fie recunoscut, dat fiind trecutul său academic.

Sarah-Lawrence-1910    TE-1894a

l019    te-1901-city-of-oxford-high-school-for-boys-a    TE-1900-Four-Oldest-Brothers-a

Thomas Edward Lawrence, alintat în familie „Ned” a urmat cursurile liceale la Oxford remarcându-se prin inteligența sa, fiind considerat un elev sclipitor. Totuși avea probleme de integrare, era prea liniștit, nu-i plăceau activitățile de echipă, fiind captivat de activități solitare, preferând compania fraților săi sau a unui grup restrâns de prieteni. Era pasionat de lectură, îi plăcea foarte mult să se plimbe cu bicicleta și avea o plăcere foarte ciudată, remarcată și de unii dintre profesorii săi, de a-și testa în permanență limitele personale, dar nu în mod concurențial, față de alți băieți, ci pentru a se cunoaște mai bine: verifica cât de repede și cât de departe putea merge cu bicicleta, cât de mult putea rezista fără mâncare, apă sau somn etc. Cercetătorii care i-au analizat viața sunt de părere că această preocupare și-ar putea avea rădăcinile în mediul familial, dominat de spiritul riguros impus de mamă. Sarah Lawrence a devenit, cu timpul tot mai aplecată spre disciplină, din ce în ce mai religioasă și înclinată spre pedepse corporale, manifestate prin bătăi prelungite cu cureaua și biciul, iar victima preferată era Ned. Acesta se ambiționa să nu plângă și nu cerea îndurare niciodată, ceea ce o determina pe mama lui să imagineze noi tipuri de torturi în speranța că acestea îi vor înfrânge fiului său voința și încăpățânarea.
Timiditatea lui s-a accentuat după vârsta de 15 ani, când, brusc, a încetat să mai crească, ajungând să fie depășit în înălțime de toți frații lui, statura lui măruntă, situată undeva între 1,60 și 1,65 m, complexându-l teribil, fapt care a accentuat preocuparea lui pentru activități solitare. A început să fie interesat de castele medievale, în special de cele ale cavalerilor și de arheologie, fapt pentru care făcea excursii lungi și dese prin satele învecinate, unde cerceta siturile bisericilor foarte vechi iar relicvele descoperite erau apoi donate Muzeului Ashmolean din Oxford. Vizitele sale la muzeu erau atât de dese încât personalul de acolo aproape că l-a înfiat, devenind un obișnuit al instituției, un furnizor constant și avizat de relicve dar și un prieten pentru unii dintre cei de acolo.
Pasiunea sa pentru trecut a devenit atât de mare, încât, în vara anului 1906 a efectuat o excursie cu bicicleta în Normandia, vizitând castele și catedralele medievale de acolo, iar în vara anului 1908, după ce a finalizat primul an de facultate la Jesus College de la Universitatea Oxford, unde studia istoria, o excursie gândită de el, cu un circuit de aproximativ 4000 km, pe bicicletă, în jurul Franței, pentru a vizita principalele obiective medievale și situri arheologice de acolo. S-a cazat în cele mai ieftine stabilimente, parcurgea aproape zilnic, pe bicicletă, peste 50 km, făcea poze, desena schițe, lua notițe și scria celor de acasă despre locurile vizitate. Totuși, dintre toate acestea, niciunul nu l-a entuziasmat mai tare decât marea:
„M-am scăldat azi în mare, marea grandioasă, cea mai grandioasă din lume; puteți să vă imaginați sentimentele mele…. Am simțit că, în sfârșit, găsisem calea spre Sud și spre întregul Orient glorios- Grecia, Cartagina, Egipt, Tyr, Siria, Italia, Sicilia, Creta- erau toate acolo, și toate la îndemâna mea… Oh, neapărat trebuie să mai ajung aici- și mai departe chiar! Efectiv, acest contact cu marea mi-a bulversat cumva echilibrul mental; aș accepta o călătorie cu vaporul în Grecia mâine, dacă s-ar putea.”

csm_6_TEL_888bc5d3ba

l040      75aa6730d65942717e947531d8f6e409 (1)

Întors, în toamnă, la Oxford, Lawrence și-a continuat studiile dar, în gând, plănuia o nouă călătorie, cea mai ambițioasă de până atunci, care să-l ducă până în Orientul Mijlociu, în Siria. Prin această expediție el dorea să-și extindă aria cercetărilor asupra ruinelor medievale cavalerești din orient iar acest plan a fost împărtășit noului director al muzeului pe care-l frecventa din adolescență.

mw93429
David Hogarth, în ianuarie 1909.

Auzindu-i planul, directorul muzeului a fost cuprins de stupefacție, pentru că tânărul student, care deși avea deja 20 de ani, arăta ca un adolescent de 15, propunea să întreprinsă călătoria singur, pe jos, vara, într-un teritoriu posibil ostil. Oricât a încercat să-l facă să se răzgândească, atât el cât și alți arheologi de top care cunoșteau bine specificul Orientului Mijlociu, toți au eșuat. Lawrence și-a urmat pasiunea, fără să țină cont de părerea nimănui și, în vara anului 1909, așa cum stabilise, se afla în Siria, pe care o străbătea la pas, într-o aventură care avea să-i schimbe viața: „este destul de amuzant să vezi un călător pedestru păzit cu grijă de o trupă de cavalerie ușoară. Bineînțeles, toți cred că sunt nebun să merg pe jos, iar escorta mi-a oferit un cal, în medie cam la fiecare jumătate de ceas; nu puteau să priceapă ideea mea preconcepută împotriva oricărei chestii cu patru picioare. ”
Călătoria sa a cuprins două etape: prima a început în Beirut și a continuat timp de trei săptămâni, spre sud, prin munții Libanului până în nordul Palestinei. Întors la Beirut, s-a odihnit și s-a aventurat în teritoriul Siriei, pentru o perioadă mai lungă, gradul de dificultate al acestei etape fiind mult mai ridicat. Uimit și entuziasmat de locurile vizitate și ospitalitatea oamenilor simpli pe care i-a întâlnit, care îl ajutau și găzduiau cu cea mai aleasă mărinimie, în fiecare sat prin care trecea, Lawrence scria acasă „țara aceasta este o minunăție pentru cei care vor să hoinărească pe meleagurile lor, căci ospitalitatea aici nu este doar o vorbă goală. Îmi va fi atât de dificil să redevin englez….”
Revenit la Oxford, Lawrence se afla în ultimul an de studii fapt pentru care s-a concentrat pe redactarea lucrării sale de licență, pe care a intitulat-o: „Influența cruciadelor asupra arhitecturii militare europene, până la sfârșitul secolului al XII-lea”, lucrare care a fost foarte bine apreciată de comisia de examinare, tânărul autor primind onoruri de prin rang, cel mai înalt calificativ de studii, Lawrence numărându-se printre primii 10 absolvenți ai acelui an care finalizau studiile cu acest calificativ. Originalitatea lucrării și pasiunea tânărului pentru cercetare i-a convins pe profesorii săi să-i acorde șansa de a-și continua studiile postuniversitare, fiindu-i previzionat un viitor academic strălucit. În această ordine de idei, Lawrence s-a axat pe descoperirile sale arheologice din adolescență, legate de piesele de ceramică, astfel că tema aleasă pentru studiile postuniversitare a fost „Olăria medievală smălțuită cu plumb între secolul al XI-lea și al XVI-lea.”

***

Unele voci au afirmat, de-a lungul timpului că, Lawrence a fost spion încă din anii de arheologie. Își întemeiau afirmația pe faptul că în anul 1911 Lawrence a făcut și alte explorări, călătorind în nordul Irakului de azi, călătorie ce ar fi mascat o activitate de recunoaștere pe porțiunea de cale ferată Berlin-Bagdad de lângă Karkemiș, care era construită de germani. Aceste afirmații nu pot fi verificate și sunt foarte greu de dovedit.
Lawrence a intrat în contact direct cu munca de contrainformații în ianuarie 1914 când a fost invitat să participe în deșertul Sin la o operațiune de cartografiere care era de fapt o acțiune a spionajului armatei britanice care evalua posibilitatea ca în cazul unui conflict cu Imperiul Otoman, acesta să atace Egiptul și Canalul Suez, prin Peninsula Sinai. Aici, dincolo de experiența ca arheolog, Lawrence a învățat elemente din domeniul topografierii și al planificării militare, iar cunoștințele sale practice despre Orientul Mijlociu l-au făcut repede faimos printre ofițerii de contrainformații de la Cairo. Personal, eu cred că atunci, în timpul misiunii din deșertul Sin, Lawrence a fost evaluat de către serviciul de contrainformații iar în vara anului 1914 când Stewart Newcombe i-a propus demararea unei investigații de recunoaștere în Anatolia, a fost recrutat, de către acesta, probabil chiar fără ca Lawrence să fi fost conștient de acest lucru. Mi se pare ciudat cum, la izbucnirea războiului mondial, în timp ce miile de tineri se înrolau în armată, el a fost însărcinat cu o treabă extrem de plicticoasă, cea a întocmirii unui raport amănunțit despre nimicul descoperit în timpul expediției din pustia Sin și, orice tentativă a lui de a fi înrolat sau de a primi o nouă misiune arheologică sau de altă natură, a fost respinsă sau amânată. În baza lecturilor personale, cred că, de fapt, se aștepta momentul oportun al angajării oficiale a lui Lawrence și activării sale ca ofițer de contrainformații. Pentru ca acest lucru să se întâmple, de fiecare dată, Lawrence era sfătuit să aștepte, să aibă răbdare. În tot acest timp, el își făcea griji în legătură cu o posibilă intrare a Imperiului Otoman în război și se chinuia să finalizeze raportul despre sudul Palestinei.
În luna octombrie 1914, Lawrence a fost încadrat drept cartograf civil la Secția geografică a Statului Major general din Londra. În ciuda denumirii, în scurt timp, Lawrence a devenit singurul angajat al „secției” făcând singur munca a șase oameni, toți expediați pe front: organiza diferitele hărți ale teatrelor de război, adăuga noi detalii în funcție de informațiile care veneau de pe front și-și informa comandanții superiori despre caracteristicile acelor hărți. În loc să fie entuziasmat de noul său loc de muncă, în interiorul creierului care lua deciziile, Lawrence s-a arătat dezamăgit, mai ales de oamenii care lucrau acolo și care dincolo de uniformă și grade militare nu erau și posesorii unor capacități intelectuale pe măsură, ceea ce a atras după sine manifestarea lipsei de respect din partea lui, nerespectarea ierarhiei militare etc. Pentru că unul dintre superiorii săi, un general, refuza și se simțea jignit să stea de vorbă cu un civil, Lawrence a fost luat și făcut militar, pe repede înainte, primind gradul de sublocotenent. Uniforma militară nu avea să reprezinte niciodată o miză pentru acest individ straniu, care manifesta în permanență un sentiment de desconsiderare a protocolului militar și aborda o înfățișare neglijentă și o atitudine insolentă care îi enerva teribil pe militari de carieră și, în special, pe superiorii lui. De asemenea, nu manifesta interes nici pentru funcții sau medalii în ciuda faptului că, pe parcursul carierei sale a fost promovat și decorat de multe ori. Dintre toate distincțiile primite, a păstrat doar una, pe care, obișnuia să o lege la gâtul unui câine și făcea haz de acest lucru, plimbându-se în public cu el.
Spre norocul lui, intrarea Turciei în război în noiembrie 1914, de partea Germaniei, a făcut ca Stewart Newcombe să fie însărcinat cu comanda unei unități de informații a armatei la Cairo, iar primul lucru pe care acesta l-a făcut a fost să-și formeze echipa, Lawrence aflându-se în fruntea ei. Unitatea respectivă era de mici dimensiuni dar formată numai din personaje cu vaste cunoștințe despre regiune. Lawrence a acceptat imediat, iar la 15 decembrie era în Egipt.
Stabiliți în trei camere ale hotelului Savoy din Cairo, angajații serviciului din secția 1A condusă de Newcombe aveau atribuții clare: Woolley, fostul coleg de săpături de la Karkemiș, se ocupa de personal, George Lloyd se ocupa de Mesopotamia, iar Aubrey Herbert de politica turcă, urmărind avansul trupelor otomane pe hartă. În ceea ce-l privește pe Lawrence, potrivit propriilor descrieri, era „spălătorul de sticle, trepădușul din birou, care ascute creioane și șterge penițele.” De fapt, rolul său era foarte important, el fiind expertul pentru Siria și un bun cunoscător al hărților, fapt pentru care a fost însărcinat să răspundă de camera unde acestea erau păstrate și, pentru că toți erau convinși că urma un atac asupra Suezului, hărțile jucau un rol deosebit de important, Lawrence fiind ocupat de dimineață până seara târziu. Dar în ciuda inteligenței sale și a priceperii era în continuare un om enervant, care avea un aer obraznic, nu prezenta onorul superiorilor săi, umbla îmbrăcat neglijent ceea ce a atras după sine și multă nemulțumire din partea celor cu care lucra. Mai mult decât atât, limbajul folosit de el la întocmirea unor rapoarte de profil, era pe alocuri neacademic, întotdeauna direct și abrupt iar atunci când realiza profilurile liderilor politici și militari ai Imperiului Otoman, parcă realiza studii de specialitate, în stilul biografiilor, dar erau foarte utile pentru că furniza foarte multe informații în special despre caracteristicile lor umane. O altă atribuție a lui Lawrence era interogarea prizonierilor otomani. Nu conta cum au ajuns prizonieri, important era ca Lawrence să-i facă să vorbească iar faptul că el vorbea araba și că avea o abordare prietenoasă, îl câștiga de partea celor prinși, care se deschideau rapid și furnizau informații despre armată, comandanți, dispozitive, despre orice.
Observând tensiunea care se accentua în Egipt și informațiile pe care le primeau despre o potențială implicare germană și otomană în izbucnirea unei revolte în Egipt, Lawrence a fost însărcinat în anul 1915-1916 să monitorizeze starea de spirit a populației din Cairo iar în anul 1915, Lawrence, din calitatea sa de expert asupra problemelor din Siria, a fost implicat în pregătirea expediției asupra orașului Alexandretta (Iskenderun) de pe coasta siriană dar, în ciuda faptului că s-a dedicat trup și suflet acestei misiuni, ea nu a mai avut loc, planul fiind abandonat. Pentru că a locuit o seamă de ani în Orient ca arheolog, Lawrence a studiat foarte bine terenul și a constatat că, deși Imperiul Otoman era foarte bine apărat din punct de vedere geografic, avea totuși un punct vulnerabil, care dacă ar fi fost folosit cu inteligență de britanici, turcii ar fi putut fi scoși rapid din joc. Acest punct nevralgic îl constituia un port în nordul Siriei, foarte slab apărat, la care accesul turcilor era dificil în cazul unui atac din exterior, aflat într-o zonă destul de accesibilă unor forțe externe, care, cu efort minim, ar fi putut rupe Imperiul Otoman în două, tăind orice punte de comunicare între Anatolia și restul teritoriilor. Lawrence era convins că, pentru a fi învins Imperiul Otoman, englezii trebuiau să poarte un război neconvențional care însemna să profite de toate fisurile interne ale societății otomane, inclusiv de nemulțumirile unor grupuri etnice sau religioase, care trebuiau sprijinite.
Lawrence era un fin observator al lucrurilor dincolo de aparențele înșelătoare ale acestora și faptul că el a observat oportunitatea pe care o reprezenta portul Alexandretta a făcut ca această variantă de operațiune militară să fie luată în considerare și de către forurile superioare, Lawrence având un talent înnăscut de a face presiuni asupra tuturor, prin rapoarte, dări de seamă, informări. Într-o primă fază era entuziasmat de modul în care decurgeau lucrurile, și era probabil convins că deși era un funcționar destul de mărunt, ar fi putut influența lucrurile prin profesionalism și analize foarte bine întocmite. Dar, în scurt timp, depresia și dezamăgirea aveau să ocupe un loc special în mintea și sufletul lui, mai ales când a observat amatorismul cadrelor militare superioare, care au optat pentru o altă operațiune militară, întocmită deficitar, în baza nor hărți foarte vechi și fără informații bune din teritoriu, care se va transforma în cea mai mare înfrângere suferită de britanici în acest război: bătălia de la Galipoli din 1915. Planul său a căzut nu numai datorită amatorismului, lipsei de viziune și a îngâmfării militarilor britanici ci și datorită opoziției Franței, care avea interese în Siria și nu era dispusă să le împartă cu nimeni. După ce bătălia de la Galipoli s-a dovedit un eșec, Lawrence și colegii săi erau convinși că generalii de la Londra vor lua în considerare, din nou, proiectul privind o operațiune de debarcare în Alexandretta. Încă o dată, iluziile lui s-au spulberat, militarii superiori fiind mânați doar de carierism și construirea unei imagini și reputații personale, erau înguști la minte și lipsiți de viziune. Entuziasmul și sentimentul că făcea ceva util au fost repede înlocuite de furie, dezgust și dezamăgire: „Ce mizerie abjectă, ca dintr-un asemenea proiect să se aleagă praful. Îți vine să urli de furie, când te gândești ce șansă superbă am avut acolo” avea să scrie Lawrence unui vechi colaborator, David Hogarth, în 26 aprilie 1915.

8925193e04672145d346cfd7370aa0dc

bf2c69261a22b7c60de1ab2bb1a69331

T.E. Lawrence la Cairo

În doar câteva luni de când se afla la Cairo, Lawrence a asistat neputincios la pierderea celei mai bune șanse pentru Anglia de a scoate rapid din joc Imperiul Otoman și s-a lămurit în legătură cu modul de funcționare a instituției militare, înțesată de carieriști obtuzi, vânători de medalii și titluri pompoase precum și de funcționari inferiori care, deși puteau să-și ajute superiorii, tăceau în mod stupid pentru a nu deranja și pentru a nu da cu piciorul unei posibile cariere ulterioare. Incompetența și nepăsarea cu privire la sutele de mii de morți și răniți care reieșeau din rapoartele a care avea acces Lawrence, pur și simplu l-au șocat, realizând cât de mare era minciuna și propaganda în cadrul structurilor în care activa. Acesta este și unul dintre motivele pentru care a abordat, în special cu superiorii săi, un ton și o atitudine sarcastică, ireverențioasă, sfidând protocolul militar și arătând, din ce în ce mai des, că el nu era ca ei și că locul său nu era acolo.
În plan personal și familial, Lawrence nu era liniștit. Stările alternative de interes/dezinteres, entuziasm/dezamăgire nu-i făceau bine iar pe acest fond emoțional destul de instabil, moartea a doi dintre frații săi, l-a făcut și mai interiorizat decât înainte, nefiind capabil să discute acest subiect, deschis, nici măcar cu părinții săi. Primul frate, Frank a murit la 9 mai 1915, pe frontul de vest iar vestea a zdruncinat-o sufletește pe mama lor, pentru care acest fiu fusese copilul preferat. Părinții l-au anunțat pe Ned, la mijlocul lunii mai, dar acesta nu a considerat oportun să le răspundă decât în iulie, dar și atunci, la repezeală, și pe un ton rece, distant și destul de dăscălesc, care a înfuriat-o pe mama lui care și-a exprimat nemulțumirea într-o nouă scrisoare, reproșându-i că nici măcar nu l-a vizitat în 1914 pe Frank în tabăra de instructaj în care acesta se afla, fapt care nici măcar nu l-a impresionat pe Thomas Edward, răspunzându-i la fel de arogant. În următoarele câteva telegrame trimise acasă, sau celuilalt frate, Will, de care Ned se simțea foarte legat, nici măcar nu a mai pomenit de moartea fratelui său Frank. Față de Will, Ned nu era deloc indiferent și făcea eforturi să îl întâlnească. Spre exemplu, în martie 1915 când Will trecea prin Canalul de Suez în drum spre Anglia, venind din India, Lawrence și-a lăsat îndatoririle de serviciu și s-a deplasat 130 de km doar pentru a-l vedea câteva clipe. Întâlnirea a eșuat din cauze neimputabile lui și contactul dintre cei doi s-a rezumat la o convorbire telefonică vapor-țărm. Vestea morții lui Will, care a decedat la 23 octombrie 1915, fiind doborât deasupra Franței, a fost o lovitură grea pentru Thomas Edward, care, în corespondența cu familia a fost foarte expeditiv refuzând să pomenească despre acest tragic eveniment. Totuși, într-o scrisoare către un prieten recunoștea că „sunt atât de trist pentru că întâi unul și acum un altul dintre frații mei au fost uciși pe front. Bineînțeles, am fost plecat departe de ei mult timp, așa că nu e neapărat ca un șoc pentru mine, însă mi-e cam groază de Oxford și de cum ar putea fi acolo dacă aș veni înapoi. În plus, amândoi erau mai tineri decât mine, or nu mi se pare corect, cumva, ca eu să continui să trăiesc liniștit la Cairo.”

Frank_Lawrence_uniform

Frank Lawrence

24760322_1494399477

William George Lawrence

Sentimentul inutilității devenea din ce în ce mai acut. Până la urmă, Lawrence nu a fost pe front nici măcar o zi. Majoritatea timpului l-a petrecut închis în hotelul Savoy departe de acțiunea adevărată iar singurele sale fapte au fost războaiele birocratice purtate cu forurile superioare obtuze din cadrul armatei.

***

800px-Sir_Ronald_Storrs_LCCN2014717333_(cropped)Fiind expertul pentru problemele din Siria, Lawrence nu a acordat atenție altor spații din cadrul Imperiului Otoman, cum ar fi Arabia. Dar, la un moment dat, a cunoscut o persoană, pe Ronald Storrs, secretarul britanic pentru probleme orientale din Cairo, care i-a trezit interesul pentru personajele și evenimentele din Peninsula Arabică. La început, relația dintre ei a fost una bazată pe afinități intelectuale comune, cum ar fi literatura și filosofia, dar în timp, Storrs i-a dezvăluit lui Lawrence lucruri și informații știute de un număr extrem de mic de oameni, despre planurile Angliei cu privire la arabi, iar aflarea acelor lucruri au fost aproape ca o epifanie pentru tânărul arheolog. El studiase posibilitatea declanșării unei revolte arabe în Siria dar despre Arabia nu știa nimic. Atunci a realizat el cât de inteligentă ar fi fost o mutare de acest gen din partea britanicilor, Arabia fiind terenul propice pentru o revoltă națională arabă, declanșată în jurul emirului Hussein, descendent direct al marelui profet, deci, un simbol în sine. Totuși, în ciuda frânturilor de informații care ajungeau la el, Lawrence nu cunoștea toate dedesubturile, toate discuțiile și negocierile bilaterale, înțelegerile și protocoalele încheiate în cursul anului 1915. Deocamdată, el era doar interesat de idee, asupra căreia medita uneori, când nu era preocupat de Alexandretta, Galipoli și alte războaie pe hârtie pe care le purta cu superiorii săi nepricepuți. Dar, spre sfârșitul anului 1915, după atâtea eșecuri politico-diplomatice și militare, Lawrence vedea tot mai mult în Arabia singurul loc care putea să ofere o rază de speranță războiului britanicilor în Orientul Mijlociu și singurul teritoriu unde războiul neconvențional, pe care el îl promovase tot anul ca singura cale de a-i înfrânge pe turci, putea fi pus în practică.
Știa de negocierile engleze cu prințul Hussein și că Franța, aflând și ea de aceste negocieri a încercat să le blocheze ridicând mari pretenții teritoriale postbelice în regiune. Pretențiile sale au fost urmate de cele ale Rusiei și în final, pentru a „nu se face de râs” printre aliați, și Anglia s-a alăturat acestora. Din acest moment orice considerente militare în Orientul Mijlociu au fost subordonate intereselor politice iar procesul decizional a fost transferat de la ofițerii din teren la politicienii din saloane.

Mark_Sykes00
Pe parcursul anului 1915 și până la începutul anului 1916, au fost purtate negocieri și s-au trasat granițe cu o ușurință care friza absurdul iar persoana responsabilă pentru dezastrul postbelic din Orientul Mijlociu a fost Mark Sykes un tânăr aristocrat britanic, deosebit de inteligent și energic, cu studii la Cambridge, care, într-un timp foarte scurt săvârșise foarte multe lucruri, de la a lupta în războiul burilor până la a scrie cărți, a ocupat funcții publice de înaltă răspundere în administrație, politică și diplomație iar în 1915 i s-a încredințat rolul principal într-o comisie care trebuia să îndrume guvernul britanic în treburile orientului. Era foarte prezentabil, fermecător, arogant din cale-afară, deloc consecvent în convingerile sale și deosebit de perfid, pe care Lawrence îl caracteriza drept „avocatul imaginativ al unor mișcări internaționale neconvingătoare….un mănunchi de prejudecăți, intuiții și pseudoștiințe. Ideile lui erau din exterior, dar îi lipsea răbdarea de a-și testa materialele înainte de a alege stilul de construcție. Prelua un aspect al adevărului, îl desprindea din context, îl umfla, îl răsucea și îl modela.” Istoricii consideră că, răul pe care acest tânăr aristocrat, prin încheierea acordului Sykes-Picot, prin care marile puteri își disputau regiunea Orientului Mijlociu în epoca postbelică, a fost atât de mare încât oameni precum Lawrence și alți militari de carieră capabili, cu greu au reușit să repare pe alocuri unele aspecte. Lawrence amintea că textul acestui acord era atât de cinic și rasist încât impulsul colegilor săi de la Cairo când l-au citit a fost acela de a voma.
Până la începutul anului 1916, Lawrence cunoștea destul de bine situația Arabiei fapt pentru care a fost selectat pentru a participa la o misiune, pe cât de secretă, pe atât de umilitoare. Pentru a înțelege misiunea trebuie prezentat și contextul: după o campanie strălucită pe parcursul căreia a cucerit tot ce a întâlnit în cale, generalul britanic Charles Townshend a rămas împotmolit în Irak, în apropierea Bagdadului, fiind înconjurat de trupe otomane. Rămas fără provizii, cu nenumărați răniți, s-a retras pe râul Tigru până la orașul Kut. Acolo a așteptat generalul să-i vină alte armate în ajutor, dar nici din India, nici din alte părți aceasta nu a venit, în special datorită incompetenței comandanților, lipsei de viziune a acestora și nenumăratelor divergențe cu privire la strategia optimă. Orice încercare de a mobiliza populația locală la o răscoală împotriva otomanilor s-a lovit de opoziția britanicilor din India care au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a sabota un demers ce putea să fie util britanicilor blocați acolo. Pentru că opoziția celor din India era atât de puternică încât înaltul comandament de la Londra a fost de acord cu poziția lor, în martie 1916 s-a decis trimiterea unui grup de trei persoane în Irak, pentru a încerca salvarea armatei blocate acolo, prin mită, o operațiune atât de scandaloasă încât majoritatea celor care știau de ea au refuzat vreodată să o amintească în jurnalele și memoriile lor. Lawrence a fost selectat pentru a participa la această misiune și, pentru a nu-i face de rușine pe comandanții armatei britanice din Irak prin trimiterea unui sublocotenent, a fost ridicat peste noapte la rangul de căpitan. Misiunea a început la 22 martie 1916 printr-o călătorie de 14 zile cu vaporul din Portul Suez până în sudul Irakului, unde a ajuns la 5 aprilie. Lawrence a primit chiar și o scrisoare de recomandare din partea înaltului comisar Henry McMahon către Sir Percy Cox, principalul actor politic al Indiei britanice în Irak în care scria următoarele: „îți trimit aceste rânduri pentru a-l prezenta pe căpitanul Lawrence, care pornește astăzi spre Mesopotamia, din ordinul Ministerului de Război, pentru a-și oferi serviciile în domeniul problemelor arabe. Este unul dintre cei mai buni membri ai serviciului nostru de informații de aici și cunoaște perfect chestiunea arabă sub toate aspectele ei relevante. Sunt sigur că îți va fi de mare ajutor. Noi regretăm profund să ne dispensăm de un om atât de valoros pentru personalul nostru de aici.”
Scopul misiunii lui Lawrence era dublu: pe de-o parte trebuia analizată posibilitatea încheierii unor alianțe locale cu triburile arabe din Irak pentru ca acestea să se ridice împotriva Imperiului Otoman iar cel de-al doilea era să încerce obținerea eliberării armatei captive, prin oferirea unei mite comandantului turc care ținea asediul. Misiunea a mers prost de la început. Încă nici nu ajunse la destinație când Lawrence a aflat că britanicii mai fuseseră înfrânți de câteva ori de către otomani ceea ce-i zădărnicea lui planurile. Pe de altă parte, când a ajuns la cartierul general britanic și a împărtășit comandanților scopul dezonorant toți i-au întors spatele refuzând cu încăpățânare să se implice în acest demers, fapt pentru care, negocierile cu comandantul turc au căzut tot în sarcina lui și a altor doi ofițeri de rang inferior. Întâlnirea pe care cei trei ofițeri britanici au avut-o cu comandantul turc a fost una stânjenitoare iar rezultatul a fost mai degrabă unul umanitar de cât politico-militar, în condițiile în care generalul britanic strâmtorat împreuna cu armata sa la Kut capitulase necondiționat. Cât despre mita ce trebuia oferită, oficialul otoman nici nu a vrut să audă.
În cele 14 zile cât a durat întoarcerea la Cairo, Lawrence a avut timp de gândire iar sentimentul său că făcea parte dintr-un mecanism politico-militar bolnav creștea de la o zi la alta. Dincolo de pierderea celor doi frați ai săi, era uimit de moartea celor peste 350 000 de britanici în Imperiul Otoman, pierderi suferite numai și numai din incompetență, trufie și tendința caracteristică a ofițerilor englezi, prea obtuzi pentru a-și lărgi perspectivele. Neputința sa de a salva viața a 12 000 de soldați flămânzi, înfrânți, bolnavi precum și umilința la care a fost supus când a fost trimis să negocieze mita au lăsat răni adânci în sufletul lui, devenind din ce în ce mai dezamăgit de sistemul din care făcea parte. La un moment dat scria : „noi plătim pentru aceste lucruri prea mult în materie de onoare și vieți nevinovate. Am mers pe Tigru în sus cu 100 de soldați aparținând trupelor teritoriale din Devon, niște băieți tineri, impecabili și încântători, plini de puterea pe care ți-o dau bucuria și satisfacția de a-i face fericiți pe alții, femei și copii, deopotrivă. Grație lor, vedeai clar cât de măreț este să fii ca ei, și englez. Iar noi îi trimiteam cu miile în focul celei mai oribile morți, nu pentru a câștiga războiul, ci pentru ca tot grâul și orezul și uleiul Mesopotamiei să fie ale noastre….Nu meritau toate provinciile supuse nouă să moară pentru ele nici măcar un singur englez.”
Starea lui psihică și sufletească s-a transpus în lungul raport ce a fost întocmit de către Lawrence, în care folosea un limbaj atât de dur și înfățișa realitatea atât de concret încât superiorii săi au trebuit să-l cizeleze și să-l cenzureze pentru a putea fi trimis mai departe eșaloanelor superioare.
Întors la Cairo, Lawrence și-a reluat munca de birocrat în hotelul Savoy, făcând ce făcuse și până atunci, o muncă insignifiantă de funcționar ale cărui dări de seamă și rapoarte nu erau luate în considerare niciodată. Părea că timpul se va scurge lent, fără ca el să fie vreodată martorul sau realizatorul unor fapte mărețe. Totuși, în dimineața zilei de 5 iunie 1916, emirul Hussein, suit în turnul palatului său, a tras un foc de pușcă ca semnal al începerii revoltei arabe, iar până la sfârșitul zilei oamenii săi atacaseră garnizoanele otomane din toată provincia Hezaj. Era momentul afirmării lui Lawrence, momentul său astral, așteptat de atâta timp iar meritul implicării sale în Revolta Arabă s-a datorat prietenului său Ronald Storrs.

***

Te_lawrence2La finalul Revoltei Arabe, în 1918, Lawrence avea 30 de ani și era un om total schimbat. Bărbatul din urmă cu 4 ani, care-și dorea să ajungă general și să obțină un titlu nobiliar dispăruse cu totul iar acum apăruse la suprafață un om modest, rușinat de rolul ingrat pe care l-a jucat, care nu-și mai dorea decât să dispară din lumina reflectoarelor, în ciuda onorurilor și respectului cu care era întâmpinat de toată lumea. Încă din timpul răscoalei, în puținele clipe de răgaz și meditație Lawrence avea în permanență conștiința tulburată de teama de a nu fi un impostor, un înșelător față de arabii care l-au acceptat în mijlocul lor și care l-au respectat, considerându-l uneori chiar deasupra liderilor lor. Ulterior, când și-a scris memoriile, Lawrence a mărturisit „nu pot justifica consimțământul meu la înșelătoria arabilor, printre slăbiciune de caracter sau prefăcătorie înnăscută; deși, firește, trebuie că aveam vreo tendință, vreo aptitudine pentru înșelăciune, căci altfel n-aș fi putut să păcălesc așa de bine pe oameni și să stărui doi ani de-a rândul în a duce la izbândă o înșelăciune pe care alții o făuriseră și o puseseră la cale. La început, nu avusesem niciun amestec în Răscoala arabă. La sfârșit, am fost răspunzător pentru că devenise o încurcătură pentru născocitorii ei. În care fază exact vina mea trecuse exact de la una secundară la una principală. Dar la ce anume paragraf sau articol aș putea fi osândit, asta n-aș putea s-o spun. Este de-ajuns că de când cu marșul la Akaba m-am căit amarnic de amestecul meu în această mișcare – și asta cu amărăciune ce ajungea să-mi otrăvească ceasurile de inactivitate, dar neajungând să mă despartă cu desăvârșire de ea. De aici proveneau șovăirile voinței mele și nesfârșitele și searbedele-i văicăreli.”
Un astfel de moment de meditație a avut loc în ziua în care a împlinit 30 de ani. Departe de restul tovarășilor săi de luptă arabi, în deplină solitudine în mijlocul deșertului arab, Lawrence se simțea la capătul puterilor fiind cu sufletul și conștiința încărcate de povara îndoielii: „am petrecut lungi ceasuri singur, revizuindu-mi situația în minte, în această zi când împlineam 30 de ani. Îmi părea ciudat amintindu-mi cum, acum patru ani, năzuiam ca la treizeci de ani să fiu general și înnobilat. Asemenea demnități vremelnice îmi stăteau acum în putință numai că simțul meu privind falsitatea situației din Arabia mă tămăduise de ambițiile grosolane, lăsându-mi, în schimb, dorul arzător al bunei mele reputații printre oameni. Această dorință mă făcea să mă îndoiesc de sinceritatea mea față de mine însumi. Numai un bun actor poate să-și facă o părere bună despre sine însuși. Iată pe arabii aceștia care credeau în mine; iată pe Allenby și Clayton care se încredeau în mine; și garda mea personală gata să moară tot pentru mine; și începeam să mă întreb dacă nu cumva toate aceste reputații nu se bizuiau pe fraudă, ca și reputația mea față de mine însumi. Acum nu puteam să fac altceva decât să primesc laudele ca premii pentru jocul meu. Orice protestare în numele adevărului îmi era luată drept modestie, sau depreciere de sine; și totodată era ceva fermecător, căci omului îi place întotdeauna să creadă poveștile romantice. Mă supără această confundare de termeni dintre timiditate, care este o purtare, și modestie, care este un punct de vedere. Eu nu eram modest, ci rușinat de stângăcia mea, de învelișul meu fizic și de solitara mea originalitate, care făceau din mine, nu un tovarăș, ci doar o cunoștință, întreagă, colțuroasă, și incomodă ca un cristal.”
Conștient că mințise triburile arabe pentru a continua lupta promițându-le că Marea Britanie își va respecta promisiunile de la începutul războiului în condițiile în care avea deja știință de înțelegerile de culise dintre marile puteri cu privire la împărțirea regiunii în sfere de influență, Lawrence era împovărat de faptul că ar fi putut fi considerat părtaș la aceste înțelegeri, și foarte neliniștit astfel încât, de multe ori avea stări depresive, de îndoială în privința capacității sale de a continua și era extrem de rușinat față de arabii care aproape îl venerau: „răscoala arabă începuse pe baze false. Pentru a câștiga ajutorul șerifului, guvernul nostru se oferise, prin sir Henri McMahon, să sprijine stabilirea unor guverne locale în Siria și Mesopotamia, respectând interesele aliatei noastre, Franța. Ultima clauză modestă ascundea un tratat prin care Franța, Anglia și Rusia erau de acord să-și anexeze unele din aceste regiuni promise și să-și întărească influențele respective asupra celorlalte ținuturi. Zvonuri despre această fraudă veniră din Turcia până la urechile arabilor. În răsărit, indivizii inspirau mai multă încredere decât instituțiile. Astfel că arabii (deoarece îmi încercaseră prietenia și sinceritatea sub foc) îmi cerură, în calitate de agent independent, să girez făgăduielile guvernului britanic. Nu știam nimic despre garanțiile lui McMahon și despre tratatul Sykes-Picot, urzite amândouă de departamentele de război ale Ministerului de Externe. Însă, nefiind pe de-a-ntregul un prost, vedeam foarte bine că dacă vom învinge, promisiunile către arabi nu vor fi decât niște hârtii fără însemnătate. Dacă aș fi fost un sfătuitor conștiincios, aș fi trimis oamenii acasă și nu i-aș mai fi lăsat să-și riște viețile pentru asemenea fleacuri. Totuși, răscoala arabilor ne era principala unealtă pentru a câștiga războiul răsăritean. Astfel, i-am asigurat că Anglia se va ține de cuvânt în literă și în spirit. Cu această asigurare își îndepliniră minunatele lor fapte; dar, firește, în loc să mă mândresc de ceea ce săvârșeam împreună, eram mereu și amarnic rușinat.” Momentele în care se simțea ca o unealtă în mâinile unor corupți și faptul că nu putea face nimic pentru a îndrepta acel lucru erau foarte dese iar el era cuprins de dezgust. Balansând între disperare și nădejde, Lawrence spera totuși, că semenii săi occidentali, văzând eroismul și spiritul de jertfă al arabilor, se vor purta altfel, și vor face ceea ce era corect față de aceștia: „un om poate în mod limpede să se distrugă singur, însă îmi repugna ca inocența și idealurile arabilor să intre în sordidele mele sarcini de serviciu pentru a le distruge. Aveam nevoie să câștigăm războiul, iar inspirația lor se dovedise cel mai bun instrument aici, pe teren. Efortul ar fi trebuit să își fie propria răsplată – ar putea să mai fie pentru cei înșelați – însă noi, stăpânii, le promiseserăm niște rezultate în falsul nostru contract, or asta însemna să te joci cu viața.”
Analizându-i viața și trăirile, unii consideră că atunci, de ziua lui, în 1918, Lawrence a luat dureroasa decizie de a duce la bun sfârșit misiunea care i-a fost încredințată și apoi să dispară, ca un ascet, cât mai departe de tot ce însemna viața publică, glorie și faimă, distincții și titluri nobiliare.
Dar ieșirea din scenă nu a avut loc imediat și nici în felul în care și-ar fi dorit Lawrence. Ajuns la Damasc, punctul final al revoltei și administrându-l cât mai bine în acele zile tulburi, Lawrence s-a prezentat în fața superiorilor și a cerut să fie lăsat la vatră fără a da alte explicații. Abia după insistențe, aproape obraznice, a primit încuviințarea să plece acasă. A revenit la Londra exact în ziua armistițiului dar, în loc să fie lăsat în pace, așa cum își dorea, a fost implicat în negocierile de pace de la Paris, în calitate de expert în problemele Orientului Mijlociu, în echipa prințului Feisal. Aici, a trăit o nouă dezamăgire care i-a agravat starea psihică fragilă în care se afla, făcându-l și mai introvertit și mai dispus să părăsească această lume ingrată a politicienilor și militarilor de carieră: toate eforturile sale de a face ce trebuie pentru arabi și de a-și respecta promisiunile făcute în fața acestora, au fost sabotate, pe de-o parte de însuși regele Hussein, o persoană atât de perfidă și de geloasă încât nici fiului său nu-i dorea binele, iar, pe de altă parte, înțelegerile de salon care avuseseră loc în timpul războiului și care s-au concretizat prin acordul Sykes-Picot, făcând astfel ca prezența arabilor la negocieri nici să nu mai fie necesară.

Palestine: Lt Col T. E. Lawrence, Emir Abdullah, Air Marshal Sir Geoffrey Salmond, Sir Herbert Samuel H.B.M. high commissioner and Sir Wyndham Deedes and others in Jerusalem, 1920

Emir_Faisal__Lt._Colonel_T.E._Lawrence_-_early_1918

Arab_delegation_1919

Văzându-se sacrificat pentru realizarea intereselor marilor puteri, Lawrence a intrat într-o stare de dezamăgire totală care a accentuat dorința sa de a se refugia undeva în obscuritate și undeva unde să nu mai fie niciodată recunoscut după numele și rolul jucat în timpul războiului. Se spune că aceste gânduri au fost exprimate inclusiv în fața regelui George al V-lea, în timpul unei audiențe. Atunci, în fața suveranului său, cu deosebit respect și pe un ton cuviincios, Lawrence a mărturisit că îi era rușine de rolul pe care-l jucase în răscoala arabilor și că atitudinea Marii Britanii în această problemă nu făcea nicio cinste nici țării, nici guvernului și că nu dorea nicio răsplată pentru că-i înșelase pe arabi dându-le speranțe false: „poate a fost o impostură sau poate a fost farsă, dar nimeni să nu spună că n-am știut s-o fac” avea să scrie el, ulterior, în Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii.
Pentru o vreme părea că va reveni la vechea sa preocupare legată de studiul istoriei și arheologiei. În cursul anului 1919, după eșecul tratativelor de la Paris cu privire la îmbunătățirea situației arabilor, Lawrence a primit o bursă la All Souls College din Oxford. Bursa de cercetare era foarte generoasă și nu prevedea obligații din partea beneficiarului. Locuia în casa unui prieten, el neavând multe bunuri personale, și făcea naveta până la Oxford, pe motocicleta pe care o îndrăgea atât de mult. În acest răstimp a început și redactarea memoriilor personale, o lucrare care va cunoaște mai multe variante și faze de elaborare.
A mai avut o ultimă revenire în spațiul public. În anii 1920-1921 când Winston Churchill a devenit ministrul coloniilor Lawrence a fost numit consilier pentru afacerile orientale, poziție din care a luat parte la Conferința de la Cairo din marie 1921, în cadrul căreia a fost încheiat un tratat irakiano-britanic iar prințul Feisal a fost instaurat rege al Irakului. Lăudând modul în care Churchill a înțeles să facă, măcar parțial, dreptate arabilor, Lawrence a demisionat din toate funcțiile deținute, renunțând la orice titlu, la toate medaliile obținute în timpul războiului și după el, și s-a făcut nevăzut.

830cad6568717389351ee4969e97a5d5

EMIR_ABDULLAH_OF_JORDAN_(R)_AND_SIR_T.E._LAWRENCE_(LAWRENCE_OF_ARABIA)_CONFERRING_IN_JERUSALEM_DURING_THE_BRITISH_MANDATE_IN_ISRAEL._האמיר_עבדאללה_מיר

***

Lawrence

Istoricii care au analizat viața și activitatea lui Thomas Edward Lawrence consideră că una dintre explicațiile refugiului său din fața gloriei și a oamenilor ar fi faptul că acesta suferea de stres posttraumatic, fapt ce ar putea fi dovedit prin aceea că Lawrence a suferit pentru tot restul vieții de coșmaruri recurente, grave episoade de depresie, dintre care unele asociate chiar cu gânduri sinucigașe, precum și dorința de a se izola de toată lumea. Mama lui, care i-a supraviețuit, a spus unui biograf faptul că, în această perioadă, când făcea vizite familiei, Lawrence era vizibil deprimat și epuizat nervos și că „se întâmpla uneori să rămână toată dimineața, de la micul dejun până la prânz, în aceeași poziție, fără să se miște și cu aceeași expresie pe față.” Cercetătorii afirmă că, aproape cu siguranță aceste simptome au apărut în timpul epopeii din deșertul Arabiei constatând, dincolo de pasiunea sa din copilărie și tinerețe pentru viața și poveștile cavalerești din epoca medievală, că, în realitate, războiul nu însemna doar momente de eroism, ci și multă dramă, suferință, moarte. Mitul creat în jurul său, la nașterea căruia Lawrence nu a avut un aport important, nu se baza pe ceva real. S-a vorbit despre fantezia „războiului curat”, despre onoarea războinicilor arabi, luptători pentru independență, printre dunele de nisip ale deșertului oriental, dar toate acestea au fost plăsmuite de oamenii postbelici, din necesitatea de a găsi măcar un moment glorios în acel război grotesc, care a fost „marele război”. De fapt, lucrurile nu au stat așa, Lawrence și armata arabă nu au defilat printr-un deșert idilic ci prin zone stâncoase, pline de pietriș, nu a fost un „război curat” din simplu motiv că și aici cruzimea omenească era la fel de acasă ca pe frontul de vest, morții și răniții fiind lăsați de izbeliște sau lichidați, tocmai de tovarășii lor, cu un glonte în cap. Armata lui Lawrence a avut perioade în care s-a luptat cu foamea, setea și căldura exagerată, iar arabii nu erau acei soldați disciplinați dornici să lupte pentru independență și neatârnare, pe cont propriu și din proprie inițiativă. Lawrence mărturisește, în lucrarea sa că, de fapt, foarte mulți au aderat la această revoltă, pentru că li se promiseseră prăzi bogate. Pe cei mai mulți, banii au fost cei care i-au stimulat să lupte, iar pentru aceștia, „Lawrence era arhi-jefuitorul, super-cotropitorul, adevăratul conducător al singurului război just, iar el nu uită că în asta constă o mare parte din suveranitatea pe care o exercită asupra lor.”
În 1917, în plină desfășurare a revoltei, colaboratorii lui Lawrence au observat semne ale depresiei, Geoge Lloyd cerând, în toamnă să fie trimis alături de acesta pentru a avea cu cine să vorbească și pentru a-i schimba, măcar puțin, atitudinea: „cred că aș putea chiar să fiu mai de folos pentru Lawrence, pe un plan personal. Este extenuat și pesemne suprasolicitat. Ca să își poată continua misiunile pline de răspundere pe front, eu am convingerea că îi trebuie cu adevărat compania și sprijinul unui om alb, care să îl simpatizeze. N-aș putea niciodată în niciun fel să preiau conducerea în acele misiuni. Nu sunt nici pe departe făcut pentru asta. Și, în felul lui ciudat Lawrence are o atracție pentru mine, iar dacă i-ar plăcea să mă aibă lângă el pentru a-l însoți în „cascadoriile” lui, cred că prezența mea l-ar putea ajuta să reziste în continuare.” După câteva zile împreună, la 20 octombrie 1917, Lloyd era de părere că „Lawrence este apt, dar foarte copleșit de riscul și de amploarea misiunii care îl așteaptă. Și-a deschis sufletul față de mine aseară și mi-a spus că simte că mai are încă atâtea lucruri de făcut pe lumea asta, locuri unde să facă săpături arheologice, oameni pe care să-i ajute, încât i se pare oribil ca totul să i se reteze brusc, cum intuiește că va fi, fiindcă simte că, deși va fi capabil să facă misiunea, șanse există puține sau deloc ca el să poată scăpa de-acolo. Am încercat să-l înveselesc, dar bineînțeles că are dreptate.” Șeful său, Clayton, îngrijorat și el pentru subalternul său spunea tot atunci că „Lawrence are o inimă de leu, dar chiar și așa, această încordare trebuie că este foarte grea. În fine, el face acum un lucru măreț și, imediat ce se va putea, trebuie să îl retragem și să nu îl mai punem să-și riște viața pe viitor-însă nu a venit timpul deocamdată, fiindcă este nevoie de el chiar acum.”
Orice ar fi trăit în Arabia, din punct de vedere militar, nimic nu se compară cu momentul petrecut la 20 noiembrie 1917, într-o localitate din Siria, unde s-ar fi dus să spioneze, însoțit doar de o singură persoană. Lawrence a descris în detaliu momentul prinderii sale, a torturii, lăsând să se înțeleagă, destul de explicit, și faptul că ar fi fost violat de comandantul otoman de acolo, în timp ce subalternii acestuia îl țineau. Potrivit analizelor făcute de cercetători reputați, scena descrisă, amănunțit, în Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii, cartea 6, capitolul 80, ar fi exagerată, Lawrence încercând, în mod intenționat, ca prin volumul mare de informații și detalii oribile și macabre, să inducă în eroare cititorul. Exegeții vieții sale sunt de părere că acolo, în acea localitate, s-a petrecut ceva groaznic, că este aproape sigur că Lawrence să fi fost violat și torturat de otomani, dar nu așa cum a descris el evenimentele în carte, iar indiciile cele mai conforme cu realitatea le-au descoperit în alte variante ale întâmplării pe care Lawrence le-a formulat în corespondența proprie, către prieteni. Cert este că, din acel moment, Lawrence s-a schimbat, a devenit paranoic, și mai introvertit, și-a constituit o gardă personală de circa 50-60 de soldați arabi care-l protejau neîncetat, iar când a avut ocazia să năvălească asupra aceleiași localități, s-a răzbunat, permițând masacre. Nu a povestit niciodată superiorilor săi despre eveniment și a ascuns adevărul despre cele întâmplate la Deraa.

lawrence_of_arabia_card

mw49991

Fuga sa de lume, asumarea unor identități false, trebuie să fi avut rădăcini, consideră unii, în stilul de viață inoculat de părinții săi, fugari la rândul lor din lumea care ar fi putut să le creeze neplăceri, din cauza secretului pe care îl cărau în spate. De asemenea, nevoia resimțită de a se face nevăzut, de a dispărea în neant din fața lumii care-l adula, prin asumarea unor identități false și suportarea unor umilințe greu de imaginat pentru o persoană cu intelectul, priceperea și nivelul profesional la care a ajuns, ar putea fi puse pe seama unor tulburări de natură masochistă, vizibile încă din copilărie, când era bătut, în mod regulat, de către mamă, sau când își epuiza trupul testându-i rezistența și limitele, dând dovadă de un stoicism extrem și absurd, care friza masochismul.

mw165711
Indiferent de cum au stat lucrurile, cert este că Thomas Edward Lawrence, a fost personalitatea cea mai fascinantă din timpul Primului Război Mondial. A devenit un personaj controversat și datorită atitudinii sale sfidătoare față de lumea înconjurătoare iar mitul creat în jurul său nu a clarificat, nici până azi, unele aspecte ale vieții și activității sale. Am fost fascinat încă din copilărie de acest om misterios și straniu iar preocuparea mea pentru viața și activitatea sa nu a încetat nici în prezent. Este genul de personaj istoric care inspiră și te transpune într-o altă lume, uimind, în continuare, prin fragilitatea sa fizică, inteligența ieșită din comun și determinarea extraordinară, trăsături care pot fi surse de inspirație pentru orice individ care se regăsește în portretul acestui om. A fost și rămâne, unul dintre Eroii Mei.

Nota bibliografică

T.E. Lawrence, Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii, București, Editura Eminescu, 1993, vol. I + II, Scott Anderson, Lawrence în Arabia: război, mistificare, nesăbuință imperială și crearea Orientului Mijlociu Modern, București, Editura Trei, 2016; David Murphy, Lawrence al Arabiei, București, Editura Litera, 2014; Liddel Hart, T.E. Lawrence in Arabia and After, 1934; Bertram Wyatt-Brown, Lawrence of Arabia. Image and Reality în The Historical Society, nr. 4/2009; Idem, The Ironies of T.E. Lawrence relevance and reputation, lucrare susținută la Conferința Societății de istorie în anul 2008; Chaz Goad, Lawrence of Arabia’s legacy. Reality or a mirage? în Journal of Student Historical Reasearch, nr. 2/2014; Crispin Burke, T.E. Lawrence. A leadership vignette for the succesfull counter-insurgent, in Small Wars Journal, 2009; Linda J. Tarver, In wisdom’s house: T.E Lawrence in the Near East in Journal of Contemporary History, nr. 3/1978; Houria Achir, The perception of the Orient in T.E. Lawrence’s Seven Pillars of Wisdom, lucrare de master susținută în anul 2017 la Universitatea din Tlemcen, Algeria etc.
Imaginile utilizate sunt edite și se regăsesc, în integralitate, în format digital.

Despre autor:

robert-cristian-tökölyi
Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj, fiind profesor de Istorie la Baia Mare până în anul 2007. Din anul 2007 este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s