MARA RĂDUȚ

Ce alt mod mai bun de a înțelege omul și omenirea decât într-o noapte liniștită de decembrie când totul pare static, când timpul se prelinge prin tine? Un anotimp îl înghite pe altul, iar eu mă aflu în același loc, dar nici eu nu mă prezint la fel, persoana de acum un an a fost absorbită de cine sunt acum. Ce gând straniu… schimbarea înghite trecutul și vomită prezentul. Tot așa omenirea în decursul ei tumultos a reușit să absoarbă generații, să îngroape ere și să răsară din același pământ îmbibat în violență și bestialitate altele noi, care promit timid ceva mai bun. O iluzie fragilă care prezintă potențialul unei vieți mai bune, mai calde, mai luminoase decât tot ce a fost până acum, ajunge să fie la fel de violent zdrobită sub mâna grea a brutalității umane.
Nu aș putea spune unde se află exact izvorul celor mai precare și dizgrațioase porniri ale naturii umane, dar cert este că omul se dezbracă de haina de ființă rațională și o îmbracă pe cea de animal din când în când, lipsit de conștiință, dar totuși conștient. Am fost conștienți când am chinuit milioane de suflete pe baze rasiale în lagăre de concentrare, când am limitat dreptul la o viață decentă, când ne-am folosit de copii pe post de muncitori, când am susținut abuzurile de orice fel adresate oricui, când am ales să ne păstrăm neutralitatea în fața discriminărilor, când biciul a fost părintele multora. Am fost și continuăm să fim conștienți, dar de multe ori am ales să fim și ignoranți. Ignoranță care va acționa ca reamintirea continuă a dăților când am eșuat ca oamenii și am excelat în a fi bestii, cu bestialitate am ales să ne sfâșiem milioane de ani. Egoiștii fiind, continuăm să o facem. Continuăm să ignorăm că în ciuda lucrurilor care ne diferențiază, existăm fundamental la fel. Existăm prin aceleași sentimente pozitive și neliniști sufletești sau mai bine zis toate acestea există la fel în milioane de corpuri, milioane de vieți și forme. Existăm ca un tot unitar în genere. Pornirile cele mai morale și sensibile se întregesc prin noi, din păcate și cele mai triviale. Cerul și astrele sunt singurul observator tăcut al milioanelor de ani ce au dezbrăcat și modelat ființa umană, sunt martorii atâtor războaie, atâtor flori depuse pe morminte, atâtea lacrimi și suferință că îmi este imposibil să cred că pe undeva dacă ar putea nu s-ar revărsa într-un ocean de lacrimi pentru tot ce am ales să fim. Să fie brutalitatea elementul prin care ființăm noi? Toate actele nobile ale omenirii să nu însemne nimic în comparație cu o pagină de istorie? Singura salvare pentru om este să se lepede de trivialitate precum un copil se lepăda de primul set de dinți. Este necesar să renunțăm la bestialitate și să înflorim în jurul suferințelor individuale și colective. Suferim și iubim la fel. Este necesar să ne amintim că jupuiți dacă am fi, ființăm la fel, aceeași dragoste ne unește și trăiește în toți, suferința de asemenea. Atâtea milioane de ani și în locul solidarității alegem incriminarea. Ce metamorfoză ar suferi viața și realitatea, două concepte modelate exclusiv de om. Este prea mult din partea mea să visez la o lume în care susținerea între oameni este lipsită de egoism și interes, o lume în care ne îngrijim unul de altul precum o facem cu propria persoană, o lume în care suferința celuilalt devine suferința noastră și de care m-aș îngriji astfel? O lume în care omul nu alege să atingă paroxismul cruzimii, bestialității și al violenței, ci dimpotrivă al înțelegerii, susținerii și empatiei; o realitate plină de oameni care nu dezamăgesc… O lume, o realitate ca aceasta ar trebui să ne ardă furibund în adâncurile ființei, nu să reprezinte doar o utopie ascunsă timid în cotloanele minții. Alegerea se află în mâinile noastre, mâini zdrobite la fel, suflete din care suferința și nedreptățile mușcă la fel de flămând. Suferința individuală nu este niciodată individuală, ardem împreună și din acest iad putem înflori împreună, putem să ne salvăm împreună prin pornirile sensibile care mocnesc taciturn în noi. Sensibilității umane îi putem oferi un glas, un glas care taie prin ființă, care transcende trecutul și care oferă salvarea, căci salvarea colectivă reprezintă salvarea fiecăruia dintre noi. Alegerea de a ne recupera sufletul și umanitatea este mai prezentă și mai posibilă ca niciodată.
Avem libertatea de a alege să ricoșăm ignoranți între acte de cruzime absolută sau să facem efortul de a depăși secole de ignoranță și bestialitate. Cu siguranță nu putem eradica trecutul, dar putem influența prezentul. Putem alege bunătatea în prezent pentru a compensa pentru toate neajunsurile ființei umane de care am dat dovadă în trecut. Putem alege empatia și solidaritatea acum pentru toți anii marcați de cruzime. Putem excela în a fi bestii sau putem încerca să fim oameni! Alegerea privește prezentul exclusiv! Alegem să mărșăluim în ură sau să ne împletim sufletele reciproc, să ne sprijinim obosiți unul în ființa celuilalt? Viața reprezintă alegeri constante. Ne putem la fel de bine sfâșia precum am făcut-o de atâtea ori până acum sau ne putem odihni suferința într-un gram de empatie când totul în jur reprezintă un declin total. Suntem atât de efemeri pe acest Pământ, dar ce efecte durabile au acțiunile noastre… Alegem să ne scriem în continuare paginile de istorie cu sânge și îmbibate în violență și cruzime ori putem lăsa umanitatea din noi să se reverse și să ne curețe de secole de ură.

Despre autoare:

MARA RĂDUȚ ( n. 2002, Arad) studiază în prezent Filosofia în cadrul Universității Babeș- Bolyai din Cluj- Napoca. Un CV ca acesta nu poate semnala multe reușite pe plan profesional datorită vârstei încă prea fragede, însă în cei 19 ani de viață, cea mai mare reușită este orientarea către cultură, în special către literatură. Domeniu care m-a crescut și cu care am crescut. Literatura a fost primul meu amor serios, chiar dacă pe lângă am mai cochetat cu pictura. Oscar Wilde, F. M. Dostoievski, Albert Camus, Giovanni Verga, Sylvia Plath, Emily Bronte, Emil Cioran, Vladimir Nabokov și mulți alții pe care mă întristează că nu îi pot enumera pentru că o listă de nume, totuși relevă prea puțin din cine au fost, din ce au scris și din ce au însemnat pentru mine. Orele de după o zi de liceu îmi erau dedicate în mare parte bibliotecii prea mici și prea uitate din orașul în care am copilărit și crescut ulterior. Între acei pereți umili am descoperit filosofia, o a două mamă, câteva nume le-am enunțat mai sus, în prezent, dacă am un punct de interes exact din tot acest complex domeniu, e prea devreme să mă pronunț. Mă fascinează în special filosofia antică și cea din perioada Evului Mediu, Christine de Pizan, Platon, Petrarca sunt câteva nume care merită amintite. Nu pot spune mai multe despre mine, atât eu, cât și ceea ce scriu suntem într-un flux continuu în care limitarea nu își are rostul, ci doar îmbrățișarea a ceea ce este și a ceea ce va fi.