Destin

–Vei muri, pentru a renaşte…
Ochii bătrânei îi priveau pe cei ai micuţei cu forţa unei îmbrăţişări pătimaşă. Fetiţa îşi trase speriată mâna, iar ţiganca îi zâmbi. Îşi întoarse privirea spre un băiat care trecea la câţiva paşi de ele, privind apoi fetiţa din nou. Băiatul era tot din neamul femeii.
–Destinul tău, fata mea… fură ultimele cuvinte ale femeii înainte de a se îndepărta. Fetiţa îl văzuse şi ea pe băiat, dar nu pricepuse nimic din ce-i spusese femeia…
Doica o certă straşnic pe Maximilienne fiindcă se îndepărtase, dar fetiţa nu auzea sau mai bine zis, nu se gândea la ce făcuse, ci la cuvintele pe care femeia aceea i le spusese după ce-i luase mâna şi îi privise palma. Şi-ar fi dorit să poată povesti cuiva aventura trăită în acea zi, dar nu avea cui. Doica nu o îndrăgea prea mult, nici cei doi fraţi mai mari şi cu atât mai puţin tatăl. El mai ales, avea grijă să-i amintească mereu că mama ei murise ca să o aducă pe lume, micuţa fiind vinovată de acest păcat.
Moştenise titlul de contesă, dar Maximilienne nu se simţea deloc asemenea altor copii de nobili. Privindu-i pe cei de vârsta ei, copiii aceia care alergau desculţi prin faţa catedralei, zâmbea cu gura până la urechi. Ar fi renunţat fără să clipească la rochiile ei, la fundele colorate şi pantofii incomozi, în schimbul unei rochiţe colorate de ţigăncuşă. Ar fi dansat, ar fi cântat, orice, numai să scape din ,,închisoarea’’ în care fusese întemniţată de la naştere. Se ruga în fiecare noapte pentru acest lucru, dar nu şi în acea seară când amintirea bătrânei încă o urmărea. Apropiindu-se de fereastră, ochişorii de copil străluciră încântaţi la vederea lunii pline. Fetiţa împreună mâinile şi pentru prima oară se rugă în propria manieră. Îi ceru lunii să o ia de acolo şi să o ducă departe, undeva unde să poată adormi în braţele mamei sale. Luna îi auzi ruga şi apărându-i în vis, îi spuse să aibă răbdare. Iar timpul începu să curgă…
Decizia contelui era deja luată, în ciuda lacrimilor fiicei sale. Alte tinere de vârsta ei erau deja căsătorite, pe când ea încă se afla în casa tatălui. Ar fi măritat-o demult, doar ca să scape de ea, însă contele nu se considera atât de prost. Aşteptase o căsătorie avantajoasă pentru unica fiică, o uniune de pe urma căreia ar fi putut trage şi el ceva foloase. Inconştienţa lui îl adusese în faţa deciziei de a-şi da fata celui care ar fi fost dispus să-l ajute. Nopţile pierdute la curţile prietenilor, jucându-şi averea, trebuiră să înceteze, când realizase că fiii lui nu ar mai fi moştenit nimic, nici măcar partea surorii pe care tatăl intenţiona să le-o lase. Un marchiz, bun prieten cu el, se oferise să-l ajute, căsătorindu-se cu fata, lucru ce fusese acceptat imediat. Bărbatul, care putea la fel de bine să-i fie tată lui Maximilienne, promisese să plătească şi datoria tatălui viitoarei soţii, imediat după nuntă. Contele se bucurase, imaginându-şi cum împuşca doi iepuri dintr-odată. În ciuda lacrimilor amare ale fiicei, decizia lui era de neclintit şi imediat ce-i împărtăşi vestea, porunci ca pregătirile de nuntă să înceapă. Maximilienne nu capitulă imediat, rugându-şi din nou şi din nou tatăl să se mai gândească. Înfuriat de nerecunoştinţa ei, contele ridică mâna, iar fata nu-şi feri obrazul. Primi palma cu durere în suflet, realizând că orice vorbă era în zadar. Fugi în camera ei, plângându-şi destinul, până când adormi epuizată…
O bătrână de demult o tot striga, iar Maximilienne se trezi speriată. Privi nedumerită în jurul său, încercând să-şi amintească ce era adevărat şi ce nu. Căsătoria ei cu marchizul era adevărată, la fel şi chipul bătrânei. Cuvintele acesteia răsunau în memoria tinerei, în timp ce se apropie de fereastră. Aceeaşi lună care i se arătase în vis în urmă cu 10 ani i se înfăţişa şi acum, îndemnând-o parcă să o urmeze. Avea 17 ani şi toată viaţa înainte, de ce ar fi trebuit să sufere pentru greşelile celor care nici măcar nu ţineau la ea? În sfârşit, găsi puterea de a zâmbi din nou. Luase o decizie. Maximilienne îşi schimbă rochia, îmbrăcând-o pe cea care îi plăcea cel mai mult. Îşi pieptănă părul lung şi negru, renunţând la toate accesoriile care îl ţineau strâns. Încălţă pantofii care se potriveau rochiei şi înainte de a pleca, privi încă o dată masa plină cu toate bijuteriile sale. Nimic din ce fusese al mamei sale nu primise, dar nu-i păsa. Luă un inel, acela cu sigiliul familiei sale, furişându-se afară. În graba ei uită însă de dulăul tatălui, care simţind-o, alergă spre ea. Oricât încercase să se apropie de el, o ataca de fiecare dată, dacă nu era cineva prin preajmă să-l ţină. Fata se zbătea să scape din colţii animalului, temându-se că cineva va auzi gălăgia, iar planul ei se va nărui. Cu ultimele puteri, reuşi să lovească animalul, iar când acesta se pregătea de un nou atac, un fluierat cunoscut îl făcu să se îndepărteze. Maximilienne îşi auzi unul dintre fraţi chemând câinele, iar ea reuşi să fugă, învăluită de întunericul nopţii.
Era prima oară când mergea atât de mult la pas, dar nu o deranja. În ciuda pantofilor care o necăjeau şi a rănii de la mână provocată de dulău, Maximilienne nu se opri, descoperind cum arăta Parisul noaptea. Cu luna deasupra ei, fata păşea fără frică pe aleile despre care auzise atâtea lucruri rele de-a lungul timpului. Dar ei nu-i păsa de nimic. Dacă ar fi fost să moară chiar atunci, s-ar fi bucurat, scăpând de toată durerea şi tristeţea. Şi pe cât de sigură mergea, reuşi să se rătăcească. Regina nopţii se ascunse şi ea într-un nor, scufundând-o pe Maximilienne în întuneric. Abia atunci groaza se strecură în sufletul ei şi puţin câte puţin puse stăpânire pe tânăra care se tot învârtea în cerc. Acela era capătul drumul, gândea ea cu amărăciune, în timp ce lacrimile o împiedicau să mai vadă clar. Începu să alerge, în speranţa că va ieşi din labirintul străduţelor înguste. În goana ei auzi câteva voci care îi spuneau să se oprească, iar ea o făcu doar când nimeri într-o fundătură. Inima îi bubuia şi dorind să se întoarcă, văzu că în faţa ei se aşezaseră câţiva oameni. Nu le putea distinge prea bine trăsăturile, iar ei îşi dăduseră seama că tânăra nu era oricine. Maximilienne închise ochii, în timp ce oamenii se apropiau de ea. Ultimul lucru care îi trecu prin minte fu îndreptat către lună, amintindu-i de promisiunea de a adormi în braţele mamei sale. Luminată din nou de astrul ceresc, tânăra redeschise ochii, pomenindu-se singură. Curajul se împleti cu groaza, tânăra abia putând să păşească ca mai devreme. Rana o ardea, la fel şi ochii care continuau să plângă. Dar porni din nou, auzind curând muzică. Se îndreptă în direcţia aceea, văzând de departe un grup numeros de oameni care erau adunaţi în jurul unui foc. Zâmbi trist şi cu speranţa că nimerise unde trebuia, deşi nu ştia unde ar fi fost acel loc în care să fie în siguranţă. Înaintând, cineva o văzu, îndreptându-se spre ea. Dar înainte ca el să-i poată spune ceva, ea se prăbuşi în braţele lui…
Auzea câteva voci în jurul ei, dar lui Maximilienne îi era teamă să deschidă ochii, ca nu cumva să se afle de fapt acasă şi totul să fi fost doar un vis. Dar vocea acelei femei îi era străină, aşa că puţin câte puţin, deschise ochii. Femeia o văzu, apropiindu-se de ea.
–Nu te ridica încă. Eşti ameţită de la băutura pe care ţi-am dat-o.
Ceva interior îi şoptea că totul urma să fie bine, iar tânăra închise din nou ochii, doar pentru a se trezi de-a binelea după alte câteva momente. Inelul ei era tot pe degetul alb, la fel şi toate celelalte podoabe. Mâna îi era bandajată, iar părul pieptănat. Unde nimerise oare? După alte câteva momente se ridică, aşteptând să-şi găsească echilibrul. Ieşi din locul unde fusese culcată, nimerind în mijlocul unei mulţimi numeroase. Femeia pe care o văzuse fu imediat lângă ea, ţinând-o să nu cadă. Oamenii aceia erau cei de care se temea întreg oraşul, proscrişi blamaţi de autorităţi, care se refugiaseră împreună, trăind ghidaţi de destin. Maximilienne realiză că nimerise la Curtea Miracolelor.
–Aşa oaspete de seamă nu am avut niciodată. Păcat că regele nostru nu e aici să te vadă.
–Oricum, tu îi moşteneşti coroana, Damien, se auzi de undeva din mulţime. Maximilienne îl privi pe bărbat. Semăna cu cel care îi ieşise în cale, deşi acela fusese mai tânăr.
–Ce mai semeni cu femeia mea. Dalila, uită-te la ea, parcă ar fi fata noastră…
Bărbatul se opri brusc, realizând înţelesul vorbelor sale, iar Maximilienne se uită mai atentă la femeia care o ajutase. Semănau într-adevăr, incredibil de mult. Femeia nu spuse nimic, întristându-se. Cuvintele bărbatului i se înfipseră ca un pumnal în inimă, iar ea se îndepărtă de tânără, aşezându-se lângă cel care îi ieşise în cale lui Maximilienne. Tânărul semăna cu tatăl său, de parcă era acesta în tinereţe, îmbrăţişându-şi mama pentru a-i alunga tristeţea.
–Fiul meu, Lucas, te-a adus la curtea noastră. Cine eşti? Bagă de seamă că aici nu ne minţim.
–Sunt… fiica unui conte… Maximilienne, contesă de Cherbourg.
Mai multe hohote de râs se auziră din mulţime, dar bărbatul le strigă tuturor să înceteze. El privea încruntat, aruncând din când în când câte o privire soţiei şi fiului. Ei erau tăcuţi, ascultând cu atenţie cuvintele fetei.
–Ce caută o contesă la Curtea Miracolelor? Nu ţi-e teamă de noi? Aici eşti printre ultimii oameni ai Parisului. Eu sunt ţigan, la fel şi familia mea. Alţii or fi ei mai francezi, dar tot hoţi sau cerşetori rămân. Aşadar, cum ai ajuns aici?
–Am fugit… Tatăl meu…
–Ei bine?
–Las-o Damien, însă e ameţită de la ce i-am dat pentru rană.
Dalila se apropie din nou de Maximilienne. Simţind-o atât de aproape, fata se însufleţi dintr-odată. Îl privi din nou pe presupusul rege.
–Am crescut auzind neîncetat că mi-am omorât mama, care şi-a dat sufletul aducându-mă pe lume. Singura mea bucurie era să mă plimb prin oraş, văzându-i pe copiii de aici cum se jucau desculţi în faţa catedralei, dorindu-mi acelaşi lucru. Am fugit pentru că urma să mă căsătoresc cu cineva care îmi poate fi tată. Aş fi cerut azil în Notre-Dame, dar m-ar fi găsit imediat. Aici mă simt în siguranţă. Destinul meu… Nu-l vor scrie alţii.
–Curajoase cuvinte… Ce ştii tu despre destin?
–Ştiu doar ce mi-a spus o bătrână, atunci când s-a uitat în palma mea. ,,Vei muri, pentru a renaşte’’. Nu ştiu ce înseamnă asta, dar…
–Ajunge! Taci!
Femeia de lângă ea izbucnise. Nu-şi mai putu ţine în frâu lacrimile, oprind-o pe Maximilienne din a mai spune ceva.
–Lucas, ia-o pe contesă şi păzeşte-o. Eu mă ocup de mama ta.
Cât ai clipi oamenii dispărură care încotro. Maximilienne fu obligată de Lucas să-l urmeze, în timp ce tatăl său se apropie de mama care încă plângea. Maximilienne mergea, dar privirea ei era îndreptată spre cei doi, până când nu mai putu să-i vadă.
–Eu am spus doar adevărul. Îmi pare rău pentru mama ta…
–Tu nu ai nicio vină. Probabil şi-a amintit de… Dar lasă. Ai avut noroc că te-am văzut, altfel ai fi căzut.
–Îţi mulţumesc. Ştii, te-am mai văzut o dată, acum mulţi ani… Eram nişte copii…
–,,Destinul tău’’, aşa mi-a spus o bătrână. Apoi te-am văzut şi eu. Nici acum nu înţeleg ce a vrut să spună.
–Poate asta a vrut să spună, că voi ajunge aici. Oricum, e mai bine oriunde decât în închisoarea pe care o numeam casă.
Tânărul nu-i răspunse, căci mintea lui se gândea departe. Cunoştea prea bine poveştile despre ghicitul în palmă şi faptul că destinul era singurul stăpân al celor asemenea lui, poveşti cu care crescuse şi pe care le credea până la ultima picătură de sânge. Însăşi părinţii lui, copii fiind, alergaseră prin pieţele oraşului, furând fructe de pe tarabe şi ascunzându-se de cei însărcinaţi cu paza. Erau deja promişi de soţi altcuiva, dar copiilor nu le păsase de cuvintele celor în vârstă, jucându-se împreună. Într-o zi, o femeie le luase mâinile, privindu-le palmele. Damien şi Dalila erau destinaţi unul altuia, aşa că nimeni nu mai putuse nesocoti cuvintele ţigăncii. Se părea că aceeaşi femeie mărturisise destinul fiului, asemenea părinţilor. Dar Lucas nu ştia că femeia din povestea părinţilor era una şi aceeaşi cu cea pe care o întâlnise când era mic. Singurul lucru cert era faptul că el credea vorbele ei, dar i se părea ciudat cum de acelaşi lucru i-l spusese şi unei contese.
–Maximilienne… Ce nume lung ai… Dar frumos. Tu crezi în destin?
–M-am rugat mereu unui Dumnezeu în care nu cred. Cândva, am privit luna şi m-am rugat ei. M-am simţit mai liniştită ca niciodată. Iar destinul… Cred că noi ni-l scriem.
–Uneori da, alteori nu avem puterea asta. Am avut o soră, Luna… A murit la scurt timp după ce s-a născut. Destinul… De aceea s-a întristat mama. Luna ar fi fost de vârsta ta…
Undeva în tabără, Damien încerca să-şi potolească soţia. Dalila plângea ca niciodată şi nimic din ce-i spunea bărbatul nu o putea face să se oprească. Îşi aduse aminte cât de fericită fusese când îşi luase fetiţa în braţe, adormind apoi epuizată. Se trezise cu o presimţire, văzându-şi bărbatul cu chipul plecat. Luna murise fără ca ea să bănuiască. Aproape că se blestemase pentru că adormise, dar fusese oprită înainte ca vorbele acelea să-i iasă din gură. Femeia care îi legase viaţa de cea a lui Damien se aflase lângă ea, oprind-o din a-şi face rău. ,,Fata ta a murit, dar va renaşte într-o zi’’, îi spusese cu glasul liniştit. Când Lucas o adusese pe Maximilienne, Dalila nu realizase imediat cât de bine semănau. Acum că o văzuse în lumina soarelui, femeii îi treceau prin minte tot felul de gânduri, întrebându-se mai ales dacă tânăra avea vreo legătură cu acele cuvinte care îi ardeau fiinţa. Ce însemna să moară pentru a renaşte? Nicio forţă de pe pământ nu avea puterea de a o aduce pe Luna înapoi şi de a-i astâmpăra dorul cumplit. Vrăjitoarea aceea se juca cu viaţa ei, la fel cum făcuse când fusese mică, iar acum o făcea şi cu Maximilienne. În scurt timp, Dalila regretă că se gândise cu răutate la femeie, atunci când se află din nou în prezenţa ei. Bătrâna o mângâie ca pe proprii copii, mărturisindu-i ce văzuse în palma lui Lucas şi a lui Maximilienne.
–Dar ea e contesă, o nobilă… Iar Lucas…
–Va muri, pentru a renaşte. Nu există altă cale. Aşa cum tu ai fost a lui Damien, la fel şi ea e a lui Lucas.
–Dar ce mi-ai spus în ziua când mi-a murit fata…
–Ai răbdare Dalila. Destinul îşi urmează cursul…
Chemaţi din nou în mijlocul tuturor, lui Maximilienne i se făcu dintr-odată teamă, mai ales că Lucas se îndepărtă de ea, aşezându-se lângă părinţi. Se părea că regele de drept se întorsese, sfătuindu-se cu soţia lui, aceeaşi bătrână care ştia deja ce urma să se întâmple. Privind-o pe contesă, râse în sinea lui de cum stătea treaba.
–M-am gândit îndelung dacă să te dau pe mâna tatălui, pentru o recompensă, dar îi cunosc pe cei ca el. Probabil mi-ar fi oferit doar o moarte rapidă. Copila mea, aici nu ai ce căuta, doar dacă accepţi căsătoria cu unul din neamul nostru. Altfel nu te pot apăra şi nici ei. Dar dacă eşti una de-a noastră, cu toţii vor sări pentru tine.
Maximilienne vru să-i răspundă bărbatului, dar văzând-o pe bătrâna care îi ghicise, rămase mută. Cuvintele ei răsunau în mintea fetei, la fel şi cele auzite de la Lucas. Abia acum începea Maximilienne să priceapă.
–Să mor, pentru a renaşte… Asta mi-ai spus când eram mică. Sunt pregătită să accept.
Dalila încă plângea într-un colţ, dar privirea bătrânei avu puterea să o liniştească. Lacrimile femeii nu mai erau atât de amare, aflând cum urmau să se petreacă lucrurile. Luând-o pe Maximilienne, o duse în locul unde se trezise tânăra. Pe pat se afla o rochie asemenea celei purtate de Dalila, iar Maximilienne bănui să era pentru ea. Îndată scăpă de tot ceea ce o făcea să arate ca o nobilă, îmbrăcând noile haine. Doar inelul mai stătea mărturie a celei care fusese.
–Dă-mi şi inelul. Nu mai e cale de întoarcere.
Niciodată Maximilienne nu fu mai bucuroasă decât în momentul când scoase bijuteria. Toate dispărură imediat.
–Ce se va întâmpla cu toate lucrurile? Cu inelul… Dacă le găseşte cine nu trebuie…
–Cu puţin timp în urmă, o tânără de aici a murit. Semăna cu tine. De fapt, ea e contesa Maximilienne de Cherbourg, care a murit în noaptea asta, înecată. Sena a înghiţit-o. Tu eşti de astăzi o ţigancă, cea care se va căsători cu fiul meu.
–Mamă… spune-mi de astăzi… Luna… Maximilienne a murit, iar Luna a renăscut.
Auzindu-i cuvintele, Dalila începu din nou să plângă. Se repezi spre fată, îmbrăţişând-o cu toată puterea. Târziu în noapte, luna le surprinse împreună. Adormiseră una lângă cealaltă, asemenea unei mame şi a fiicei sale. Regina nopţii îşi ţinuse promisiunea de a o duce pe fată în braţele mamei sale…
Petrecură câteva nopţi nunta dintre Lucas şi Luna. Fata se simţea fericită cum nu fusese niciodată, la fel şi părinţii tânărului. Dalila se liniştise cel mai mult, văzând cum vorbele celei care le era regină se îndepliniseră în cele din urmă. Luna asculta acum cu atenţie şi curiozitate poveştile pe care părinţii i le spuneau, ca mai apoi Lucas să ia rolul de povestitor.
–Când părinţii mei erau mici, a existat în Notre-Dame un clopotar atât de urât şi cocoşat, încât cu toţii erau înspăimântaţi de el. Dar avea un suflet de aur. Şi-a riscat viaţa salvând o ţigancă…
–Am auzit o parte din poveste, dar nu ştiu ce s-a întâmplat cu el şi cu fata…
–El a murit, de ea nu ştiu… Nici părinţii nu mi-au spus… Luna, spune-mi sincer, eşti fericită?
Aflată în braţele lui, tânăra nu-şi mai dorea nimic. Trecuseră doar câteva zile de la nunta ei, de la primul sărut, prima îmbrăţişare… Părinţii lui o iubeau aşa cum ea nu fusese niciodată, iar ea le împărtăşea sentimentele, mai ales mamei. Era conştientă că totul se putea nărui într-o clipă, dar Lunei nu-i păsa. Dansase, cântase şi începuse să înveţe plantele, pentru a prepara diverse ceaiuri. I se părea că viaţa ei fusese acolo dintotdeauna, iar oamenii aceia, zdrenţuroşi şi fără maniere, familia ei. O primiseră veseli, împărţind cu ea puţinul pe care îl aveau. Nu regreta că fugise, mulţumind în sine destinului care o îndreptase acolo.
–Lucas, sunt fericită cum nu am fost niciodată.
Un strigăt îi făcu să se ridice din locul unde stăteau, chemându-i înapoi. Contele de Cherbourg turbase de mânie când aflase că fiica fugise de acasă, căutând-o neîncetat. Apoi, cadavrul unei tinere fusese scos din apă, iar bărbatul recunoscuse hainele şi inelul… Totuşi, ceva îl mânase să creadă că aceea nu era fiica lui, continuând să o caute în fiecare cotlon al oraşului. Ajuns la Curtea Miracolelor, alături de cei doi fii şi câţiva soldaţi, începuse să răscolească tabăra în căutarea fetei, promiţând o recompensă pentru cel care îi va spune unde e. Văzându-i pe tineri, abia se stăpâni să nu scoată sabia.
–Maximilienne… Blestemaţilor, vă omor pe toţi! Fata mea!
Vru să se apropie, dar fata făcu un pas înapoi.
–Mă confundaţi domnule. Eu sunt Luna. Singurii mei părinţi sunt cei ai bărbatului meu, ai mei au murit amândoi.
–Ce spui?
Chiar şi în lumina torţelor, bărbatul ştia că aceea era fata lui. Se gândi câteva momente dacă să atace sau nu, dar cum era depăşit numeric, risca să le pună fiilor viaţa în pericol. Îşi stăpâni furia, privind din nou fata.
–Fiica mea, am greşit faţă de tine. Am vrut să te căsătoresc, de aceea ai fugit. Iartă-mă. Acum, hai să ne întoarcem, o contesă nu are ce căuta aici.
Fata îi râse în faţă auzindu-l, iar el cu greu se stăpânea. Îşi imagina momentul când vor ajunge acasă, cum o va pedepsi, cu biciul, dacă nu cu altceva. Apoi o va mărita.
–Eu, contesă? Eu sunt o ţigancă, Luna. Aşa mă cheamă.
Regele lor privea liniştit dintr-o parte, suficient de înţelept încât să nu agite spiritele. Cu toţii erau pregătiţi de atac, dar deocamdată îşi păstrau poziţiile, încordaţi.
–Domnule conte, se pare că durerea dumitale e nemărginită. Dar fata ţi-a spus clar cine e, aşa că ar fi cazul să pleci.
–Să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa! Cine te crezi?!
–Pierre Gringoire, fost poet, actual rege la Curtea Miracolelor.
–Şi dacă îţi demostrez că e fata mea, ai să judeci drept, asemenea regelui care pretinzi că eşti şi ai să mi-o dai?
–Pe cuvânt de onoare.
–Bine atunci. Fiica mea are un semn din naştere, în zona abdomenului, o mică pată care are forma semilunii. L-a moştenit de la mine. Să-mi arate că nu-l are şi apoi voi crede că nu e fiica mea. Şi îmi dau şi eu cuvântul de onoare că voi pleca.
Râsul de mai devreme păli, la fel şi toată fericirea din fiinţa fetei. Îl privi pe Lucas, care îşi plecase capul. Nu se puteau împotrivi judecăţii regelui. Dalila se apropie şi ea de tineri, încercând să-i liniştească.
–Permite-ne să ne retragem alături de domnul conte, pentru a-i arăta că se înşeală. Nu putem face asta în mijlocul tuturor.
Regele aprobă cuvintele Dalilei, iar femeia îşi luă fata, pornind cu nobilul pe urmele lor. Ajunseră în locul în care Maximilienne fusese culcată în prima noapte petrecută acolo. Dalila îl privi pe conte drept în ochi pentru o clipă, iar el înfruntă privirea acelor ochi atât de căprui. Măsurând-o din cap până în picioare, i se părea că-şi vedea soţia moartă, acelaşi păr negru, acelaşi chip hotărât. Femeia o ajută pe fată, desfăcându-i şireturile corsetului. Tinerei nu-i era teamă pentru ea, ştiind că nu ar fi păţit nimic, dar mama ei… Cu siguranţă contele urma să o ucidă când va vedea semnul. Încerca zadarnic să mai tragă de timp, în speranţa că poate îi va crede minciuna, dar bărbatul îşi pierdu rapid răbdarea, strigând la ele. Plângând, fata ridică bluza, aşteptând cu inima strânsă reacţia lui. Bărbatul privi cu atenţie, rămânând locului.
–Nici urmă de vreun semn, conte. Mi-ai făcut fata să plângă degeaba.
Luna privi şi ea, dar nu spuse nimic.
–Asta e vrăjitorie! Te acuz! Vei atârna în ştreang!
–Tot oraşul vorbeşte că ţi-ai pierdut fata. Te-am uitat să vezi că biata copilă are semnul tău, înainte să mai cauţi?
Contele tăcu. Înmormântarea nu avusese încă loc, iar el nu se uitase după… Plecă grăbit, ajungând într-un suflet în capela familiei, acolo unde, tânăra părea că dormea în sicriul care îi era pat. Bărbatul îşi scoase pumnalul, gândindu-se dacă făcea bine sau nu. Trebuia să se convingă. Tăie rochia în locul unde ştia că era semnul, scăpând pumnalul. Părul i se albi într-un moment, văzând semnul pe care şi el îl avea…
Alături de părinţii ei şi de Lucas, Luna privea cerul înstelat. Încă nu-i venea să creadă că semnul ei dispăruse. Maximilienne fusese cea care îl avusese, Luna nu. Se părea că bătrâna Esmeralda avusese dreptate când îi spusese că destinul ei va fi să moară, pentru a renaşte…

Despre autoare:

ioana-gheltu-birjan

Ioana Bîrjan (n. 1997) este absolventă a Facultății de Drept și Științe Administrative, specializarea Drept, din cadrul Universității ,,Ovidius’’ din Constanța şi a programului de Master ,,Științe penale’’ din cadrul Facultății de Drept și Științe Administrative, Universitatea ,,Ovidius’’, iar în prezent este studentă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Ovidius. A publicat în revista Liceului Teoretic Decebal, cât și în diverse alte cărți, dintre care amintim AD INFINITUM III, ANTOLOGIE TEXTE CONTEMPORANE (editura Vox Authors, 2019). În prezent, a finalizat un prim roman, pe care dorește să îl publice în curând, lucrând, de asemenea, la alte două volume.

Un gând despre “Destin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s