De fiecare dată când vedea uşa deschizându-se, îi tresărea inima. Pentru mine au venit! De data asta e sigur! Trebuie să fi venit pentru mine! Dar nu venea nimeni niciodată pentru ea, iar micuţa Mia aştepta, şi aştepta, iar timpul trecea într-un galop nebun. Anotimpurile se scurgeau unele în altele, fără milă. În fiecare dimineață când se trezea, se dădea jos din patul cu cadru de fier ruginit, peste care se odihnea o saltea subțire și găunoasă, și pășea desculță până la geamul cu arcada frântă, se sprijinea de pervaz și urmărea preț de câteva minute ce se petrecea afară. La început, îi fusese greu să vadă, pentru că nu ajungea până la pervaz și trebuia să se ridice pe vârfuri, dar ușor-ușor, picioarele i s-au lungit. Astfel, vedea cum lumina puternică şi cerul încremenit îmbătrâneau împreună, devenind cenuşii, triste, ude, apoi apărea și vântul, care purta în braţele sale frunze de toate culorile, iar apoi totul îngheţa şi în colţurile mâncate de negreală apăreau mici cuiburi de cristale, şi ştia că urma să apară viscolul, care răsufla furios pe nări, apoi ningea şi ningea, iar fulgii cădeau trişti, pe o melodie numai de ei ştiută, pe care, desigur, o auzea şi ea. Uneori, chiar i se părea că aduce a clape de pian. Apoi, după ce trecea zăpada, venea un răstimp pustiu, iar la sfârșitul lui începea să vadă din nou muşte, omizi şi fluturi şi văzduh reavăn şi ştia că trebuia să fi venit primăvara.
Mia era, judecând după bârfa dintre îngrijitoare şi după aprecierile dascălilor, un copil destul de cuminte, ceea ce însemna că nu primea bătaie foarte des. Mânca mereu tot din farfurie, ba chiar îşi spăla singură farfuria după ce termina, indiferent ce lături îi trântea în ea bucătăreasa. Îşi făcea patul în fiecare dimineaţă, se îmbrăca singură, nu cerea la toaletă noaptea sau în timpul orelor. Îngrijitoarele, nişte femei ursuze şi bătrâne, care arătau toate la fel, şi purtau numai rochii cenuşii ori maronii, găseau întotdeauna motive să mai altoiască fetele şi băieţii, iar în cazul Miei, însuşi faptul că nu puteau găsi un motiv, constituia unul. Mia încerca să facă tot posibilul să nu supere pe nimeni şi să treacă neobservată. Singura ei doleanţă era să primească mine de cărbune şi caiete cu foaie velină, lucru care o exaspera pe directoarea orfelinatului, dar, pentru că i se făcuse milă de ochişorii ei trişti şi umezi, ca o pajişte fără flori, se încumetase să-i procure câte două caiete groase şi câteva mine, pe fiecare lună. Mia iubea să deseneze şi, deşi avea o imaginaţie foarte bogată, era un copil tăcut, chiar taciturn, veşnic afundat în gânduri. După-amiezile, după ce termina lecţiile pe care cei doi dascăli le făceau foarte neplăcute, se retrăgea în bibliotecă, însă nu citea mereu, căci în majoritatea timpului prefera să stea ghemuită într-un colț, pe scaun, şi să schiţeze toate fiinţele fabuloase pe care şi le imagina seara, înainte de culcare. Acela era momentul ei preferat, când venea ora de stingere. Avea grijă să se spele pe dinţi şi să se schimbe în pijamale înainte să vină îngrijitoarele şi să stingă lumina, pentru că știa că cine nu era deja în pat când se închideau uşile, primea fără drept de apel câteva nuiele pe spinare. Când se lăsa cortina întunericului, micuţa Mia aştepta mai întâi să i se acomodeze privirea şi să se stingă ecourile paşilor de pe coridor, apoi scotea de sub salteaua găunoasă caietul, îl deschidea şi îl aşeza pe genunchi. Privea apoi tavanul, care mai păstra ultimele umbre din cameră, aşteptând, iar curând, din mrejele mătăsoase ale foilor, răsăreau zâne de mărimea degetului ei mic, cu aripi transparente, colorate, brăzdate de nervuri, cu pletele mlădioase, roşii ca focul ori aurii, cu ochii bulbucaţi şi curioşi, pegaşi mândri şi puternici, cu aripi falnice, care împrăştiau în zborul lor praf magic auriu, ori inorogi vorbitori, cu cornuri fermecate, ori păsări phoenix, cu penele de foc, care împărţeau scântei din bătăile aripilor. Răsăreau prinţi în armuri cu săbii şi prinţese delicate, cu rochii diafane şi bucle, vrăjitoare care amestecau în cazanele lor negre, pline cu fierturi de ierburi, pitici cu negi, veveriţe vorbitoare şi câte şi mai câte. Toate aceste fiinţe fabuloase prindeau viață din desenele pe care Mia le făcea în caietele cu foaie velină.
Însă cel mai adesea, micuţa Mia visa la doi părinţi. Vedea aceeaşi mamă şi acelaşi tată, cei pe care îi desena mereu, răsărind dintre file, împletiţi din respiraţiile umbrelor. Mama era blondă, ca ea, şi avea o privire târzie şi un zâmbet stins, ba chiar avea o linie fină între sprâncene, ca şi cum stătuse mult timp încruntată. Nu era foarte înaltă şi avea talia groasă, dar mereu îi apărea zâmbitoare, cu o expresie caldă, ce-o invita în braţele care nu erau acolo. Tatăl era înalt, avea ochii verzi, ca ai ei, şi purta mustaţă, ochelari pătrați şi pulovere din acelea scorţoase, de sub care se iţea gulerul cămăşii. Avea o sclipire jovială în ochi şi un surâs fin pe buze, pe care-l plimba dintr-un colţ al gurii în altul. I se arătau amândoi aievea, se întrupau din umbre şi se aşezau fiecare pe câte-o margine de pat. Îi luau mâinile în mâinile lor calde şi, zâmbindu-i, îi povesteau despre cum abia o aşteptau să o aducă acasă, unde îi pregătiseră o cameră plină cu păpuşi, unde avea multe caiete cu foi veline, şi multe carioci şi acuarele care abia aşteptau să fie folosite. Atunci când apăreau cei doi părinţi, inima micuţei Mia devenea moale şi începea să tremure de emoţie. Ochii i se umpleau de lacrimi şi, deşi se lupta din răsputeri cu somnul, adormea până la urmă, iar dimineaţa îşi găsea lacrimile uscate pe obraji.
Uneori, foarte rar, ce-i drept, treceau oameni pe la orfelinat. Deşi Mia era mică, înţelegea că oamenii aceia nu erau încă părinţi, la fel cum nici fetiţele şi băieţeii de acolo nu erau chiar copii, pentru că nu aveau ai cui să fie. De fiecare dată când vedea uşa deschizându-se, spera din toată inima ca oamenii aceia să fi venit pentru ea. Se pitea sus, pe scări, în umbra ungherului lambrisat, şi asculta cum directoarea îi poftea înăuntru, cum îi aburea cu programul ei de şcolarizare, cum minţea despre cât de bine erau întreţinuţi copiii acolo şi despre ce cuminţi şi fericiţi erau cu toţii. Directoarea folosea același ton mieros pe care Mia îl auzise în reclamele la detergent de vase, în duminicile când îngrijitoarele îi lăsau pe copii să se uite puțin la televizor.
Odată, Mia chiar s-a furişat la uşa biroului directoarei, ca să audă mai bine discuția cu oamenii care veniseră să adopte un copil. Voiau o fetiţă, aşa îi spuneau ei directoarei, iar ea, pe un ton piţigăiat, cu o falsă încântare, le spunea că aveau multe fetiţe de diferite vârste şi că toate erau nerăbdătoare să aibă o familie. Dar oamenii aceia voiau o fetiţă mică, foarte mică. Directoarea le explică faptul că nu aveau acolo fetiţe mai mici de doi ani. Oamenii se supărară şi îi spuseră că nu aveau ce face cu o fetiţă atât de mare. Atunci, Mia se încruntă, dându-şi seama că oamenii erau foarte ciudaţi, pentru că vorbeau despre fetiţe ca şi cum erau păpuşi de cârpă, fără suflet, fără vreun cuvânt de spus. Îşi adună poalele în pumni şi dădu să fugă spre bibliotecă, dar se lovi de trupul subţire şi osos al uneia dintre îngrijitoare. Femeia se încruntă către ea, şi, cu buzele strânse de furie, o trase de păr, târând-o pe scări, atât de brutal că îi dădură lacrimile. O îmbrânci pe uşa dormitorului, iar Mia căzu în genunchi, în vreme ce fetele colegele ei de cameră se adunară în jurul ei şi începură să râdă și s-o împungă cu degetele.
— Te-a prins Geraldine? Ha ha! Ce fraieră!
— Bine ţi-a făcut!
Mia şi-a pus mâinile la urechi ca să nu le mai audă, s-a ridicat şi s-a aşezat pe marginea patului, apoi a început să-și legene trupul înainte și înapoi. Data viitoare când se va deschide uşa aceea, sper să veniţi voi după mine. Sper să veniţi să mă luaţi de aici…
Lunea, dis de dimineaţă, copiii de la orfelinat aveau program de curăţenie. Una dintre îngrijitoare venea în camerele fetiţelor şi le împărţea sarcinile mai uşoare, ca de exemplu, ajutatul la bucătărie ori spălatul scărilor ori măturatul, apoi pleca mai departe, către camerele băieţilor, cărora le împărţea sarcinile mai grele, ca dusul gunoiului sau adunatul frunzelor din curte. Într-o zi, veni rândul Miei să spele scările. Îşi puse un şorţ alb peste rochiţă, îşi legă părul blond în coadă, în creştetul capului, şi porni spre debara ca să ia găleata şi mopul. Umplu găleata la baia de sus, de la ultimul etaj, aşa cum le văzuse pe femeile de serviciu făcând, înmuie mopul în apă şi începu să şteargă dalele de gresie învechite, gândindu-se cât de tare i-ar fi plăcut să nu se fi născut ea, ci să se fi născut altcineva, cineva care să fi avut părinţi şi care să fi fost iubit. Cineva care să fie copil cu drepturi depline, să se joace, să râdă, să se uite la desene, să alerge pe afară, să meargă pe bicicletă, să-şi julească genunchii. Cineva cu o mamă care să-i sufle peste răni, care să-i facă plăcinte, care să-i citească poveşti înainte de culare. Cineva cu un tată care să-i aducă acadele, care să-l ajute la lecţii, să-i explice georgrafia şi complicata algebră, care să-l poarte în cârcă atunci când ar fi ieşit în oraş, la cinema ori la restaurant, aşa cum văzuse în filme că făceau familiile.
Zdrobea capul mopului cu furie, ştergea cu năduf, cu mişcări largi. După ce termină prima scară, îşi dădu seama că uitase găleata sus, în faţa băii, şi urcă după ea, însă la penultima treaptă alunecă şi căzu pe spate. Lumina se stinse cu o sperietură ascuţită. Lumea ei se opri pentru o perioadă nedefinită. Când deschise ochii, văzu ca prin ceaţă multe capete aplecate deasupra ei. Auzea vocile cunoscute ale îngrijitoarelor şi directoarei, dar şi o voce necunoscută, a unei surori medicale care le explica pe un ton subţire că Mia suferise o lovitură destul de puternică la cap. După ce deschise ochii larg şi îşi limpezi privirea, mintea îi fu imediat asaltată de o mulţime de întrebări.
— A fost un accident, vorbi subţire sora medicală. Nu veţi fi găsită vinovată…
— Bun, atunci, făcu directoarea, tăios. Sper să nu fie probleme. Te las pe tine să te ocupi…
— Da, doamnă.
Auzi tocurile directoarei răsunând în vreme ce se îndepărta de patul ei. Îngrijitoarea plecă şi ea, iar Mia rămase doar cu sora medicală, care mai petrecu puţin timp pe marginea patului ei, doar cât să noteze ceva într-un caiet. Îşi amintea că alunecase, dar i se părea foarte ciudat că nu-şi rupsese nimic. Îşi verifică membrele pe rând, strângând pumnii, apoi relaxându-i, îndoindu-şi încheieturile, încordându-şi muşchii. Avea numai o vagă senzaţie de arsură la ceafă, ca şi cum îi sufla cineva în spate. După câteva ore, însă, se simţea deja mult mai bine. Ar fi vrut să discute cu sora medicală, dar nu mai trecea nimeni pe la ea, aşa că se ridică din pat şi porni singură către camera ei. Colegele nu-i acordară nici cea mai mică atenţie atunci când uşa se deschise. Ce răutăcioase sunt fetele astea, se gândi ea. Nici măcar nu le pasă să vadă ce am păţit. Se aşeză pe marginea patului, supărată, iar cadrul ruginit scârţâi scurt.
Mia realiză, atunci când se stinse lumina în dormitor, în seara aceea, că nu mai putea vedea fiinţele fabuloase. Îşi deschise caietul cu foaie velină şi aşteptă. Se strădui îndelung să traseze cu privirea contururile trupurilor fragile ale zânelor, urmele scânteilor phoenixului, faldurile rochiei prinţesei, negii piticilor. Nu reuşea şi pace! La un moment dat, chiar se ridică în şezut, enervată, şi se concentră cu toată puterea, însă era în zadar. Desenele se încăpăţânau să rămână desene. A doua zi, se trezi înainte să sune ceasul, se îmbrăcă repede şi fugi la bibliotecă. Îşi puse caietul pe masă şi privi cu atenţie fiecare figură pe care o desenase acolo. Luă o mină, o frânse între degete şi încercă să facă o altă schiţă… doar că, aşa cum descoperi câteva clipe mai târziu, nu mai putea. Nu mai reuşea să deseneze, liniile nu se mai compuneau firesc, mâna nu mai dansa de una singură pe foaie, ci rămânea încremenită, atârnând deasupra ei ca un satâr la o execuţie publică, întinând foaia velină doar cu umbra. Micuţa Mia simţi că mai pierduse ceva foarte important, ceva care îi fusese mai propriu decât desenul, dar nu reuşea să-şi dea seama despre ce era vorba, şi nici nu mai avea timp, fiindcă trebuia să ajungă la lecţii. Abia după câteva zile, realiză că părinţii nu mai veniseră s-o viziteze. O părăsiseră şi ei, la fel cum o părăsiseră zânele, pegasul şi toţi ceilalţi. Se simţi dintr-odată foarte singură. Amărăciunea i se răsucea în piept ca un cuţit, ceafa îi zvâcnea dureros, şi simţea lacrimile îmboldindu-i ochii pe dinapoia pleoapelor. Amintirea ultimei vizite a oamenilor care voiau să devină părinţi îi răsări în minte ca o buruiană. Realiză că-i auzise spunându-i directoarei că voiau o fetiţă mai mică, iar acolo erau numai fetiţe mari. O cuprinse tristeţea când înţelese că acesta trebuia să fie motivul pentru care o părăsiseră prietenii ei imaginari. Poate că ea crescuse, fără să-şi dea seama, şi ajunsese prea mare, iar zânele, pegasul, prinţii şi prinţesele preferau fetiţe mai mici pe care să le viziteze noaptea şi cu care să stea de vorbă. Poate că şi ceilalţi părinţi preferau o fetiţă mai mică decât ea. Gata! De-acum, n-o să mai cresc! Nu vreau să mă mai fac mai mare decât atât! Poate că dacă n-am să mai cresc, părinţii vor veni înapoi… îşi zise ea, tristă. Adormi târziu, pentru prima dată de când se ştia pe lume, ghemuită, cu genunchii strânşi la piept.
Trecu o perioadă nedefinită, fără ca ceva notabil să se întâmple, iar în acest timp, Mia se simţi din ce în ce mai tristă şi mai singură. Nu realizase până acum, când puterea imaginaţiei nu mai era de partea ei, cât de tristă era viaţa în orfelinat. Era pentru prima dată când îşi punea întrebări. Oare cum ajunsese la orfelinat? Poate că mama ei o părăsise la spital sau o adusese acolo şi o lăsase pe treptele de la intrare, ori poate că tatăl ei plecase în lumea largă şi nu se mai gândea fetiţa lui. Sau poate că părinţii ei muriseră. Oare cum se simte o mângâiere? O mângâiere adevărată, ca acelea pe care le vedea în filmele alb-negru… Oare cum se simţeau copiii din poveştile pe care le citea, atunci când mamele şi taţii lor îi sărutau pe frunte înainte de culcare? Oare cum se simţea iubirea?
Mia simțea, de fiecare dată când apăreau aceste întrebări încăpăţânate, care veneau neanunţate şi plecau fără răspuns, că o mică parte din ea murea. Mintea ei îngustă de copil începea să cuprindă o frântură mai mare de lume.
Într-una din ultimele zile de vară, uşa de la intrare se deschise din nou. Deşi trecea pe acolo şi o auzise, deşi inima ei începuse să galopeze, emoţionată, şoptind obişnuitele cuvinte, Mia nu se mai uită într-acolo. Urcă treptele în fugă şi se duse la bibliotecă, unde îşi lăsase cartea neterminată pe masă. După ce câteva file îi trecură printre degete, auzi ca prin vis un ecou puternic de voci. Se gândi și se răzgândi de câteva ori, apoi abandonă cartea pe masă și fugi în vârful picioarelor spre casa scării, unde se ascunse din nou în ungherul lambrisat, ascultând. Acum putea auzi vocile mai clar, și-și dădea seama că-i erau familare.
Un nod amar i se puse în gât şi n-o mai lăsă să respire. Coborî cu grijă treptele până la parter şi păşi încet pe coridor, cu mâinile împreunate în faţă, gândindu-se că nu putea fi adevărat, că nu se putea ca cineva să fi venit în sfârşit după ea. Uşa biroului era întredeschisă şi o lumină zaharisită, destrămată în fâşii, se revărsa dinspre fereastră, orbind-o. Cu sângele clocotindu-i în vene, aproape că nu-şi putu stăpâni chiuitul de bucurie atunci când văzu că pe cele două scaune, în faţa pupitrului de lemn masiv al directoarei, stăteau chiar părinţii ei, oamenii pe care îi văzuse de atâtea ori înainte, atunci când se stingea lumina şi se lăsa cortina întunericului. Mama era blondă, la fel ca ea, plinuţă, dar foarte zâmbitoare, îmbrăcată cu o rochie verde, ce-i ajungea până la jumătatea pulpelor, iar tatăl era înalt, avea o mustaţă stufoasă, şi purta ochelari. Atât de mare îi fu bucuria, că nu-și dădu seama, în clipele acelea, că nu se mai afla nimeni în birou, nici directoarea, nici vreo îngrijitoare.
— Aţi venit! Aţi venit în sfârşit după mine! exclamă ea, ducându-şi amândouă mâinile la gură, căci nu-şi putu stăpâni şuvoiul lacrimilor. V-am aşteptat o grămadă de timp! Nu pot să cred că aţi venit în sfârşit!
Trupul mic îi tremura, şi lacrimi mari şi rotunde îi alunecau pe obrajii palizi. Nu simţise în viaţa ei o asemenea fericire inundându-i pieptul. Oamenii care doreau să devină părinţi păreau să ştie că trebuiau să devină chiar părinţii ei. Bucuria micuţei Mia îi atinse, căci se ridicară amândoi şi se apropiară de ea.
— Aţi venit să mă luaţi acasă, nu-i aşa? Ştiam că într-o zi o să vină şi după mine cineva…
Mia plângea, iar părinţii nu-i răspunseră, ci se aşezară de-o parte şi de alta a ei, îi luară fiecare câte o mână în mâinile lor calde şi, zâmbindu-i, îi povestiră, în timp ce o conduceau spre ieşire, despre cum abia aşteptau să o aducă acasă, unde îi pregătiseră o cameră plină cu păpuşi, unde avea multe caiete cu foaie velină, şi multe carioci şi acuarele care abia aşteptau să fie folosite…

Despre autoare:

Gabi Gabrinov

M-am născut în 1997 în oraşul Găeşti, Dâmboviţa. Am urmat cursurile colegiului naţional Vladimir Streinu din Găeşti, la profilul uman, specializarea filologie, pe care l-am terminat în 2016. În 2020 m-am mutat definitv în Germania. În prezent sunt casnică şi aştept primul copil.
Îmi place să cred despre mine că sunt povestitor, nu scriitor, pentru că toată viaţa m-au preocupat poveştile de toate felurile, culese de la oameni sau inventate de mine. Scriu poezii de la nouă ani şi poveşti fantastice încă din gimnaziu. Am debutat literar în 2016, în revista Helion Online cu povestirea ,,Îngerii”. Am scris de-a lungul timpului alte câteva proze scurte, care au fost publicate în Helion (Nocturn) în 2017 , Liternautica (Ftizie-fragment de roman) în 2019 şi Egophobia, revistă cu care am colaborat cel mai des (Groparul care şi-a îngropat sufletul din greşeală, Povestea ceasornicarului, alchimistului şi bibliotecarului). Recent, am publicat şi în revista online Catchy. De asemenea, am fost selectată să particip cu zece poezii contemporane în antologia literară Nova Poetica, ce va apărea anul acesta la editura Literagraf.
Ador să scriu, să citesc şi sper ca într-o bună zi să pot mirosi paginile romanelor mele proaspăt sosite de la tipar.