“psihopatie, psihopatii (substantiv feminin)

1. Boală psihică.

1.1. prin specializare Stare morbidă caracterizată prin tulburări de afectivitate, de comportament sau de caracter.

diferențiere Manifestare constituțională anormală a personalității, caracterizată prin tulburări ale manifestărilor instinctive și emoționale care duc la reacțiuni necontrolate, la ciudățenii în felul de a se purta și adesea la incapacitatea de adaptare la viața socială.

etimologie:

limba franceză psychopathie”

Ștefan Bolea este un inadaptat, așa cum sunt toate geniile. Inadaptarea lui se naște dintr-un întuneric personal, după cum chiar el se confesează când spune că suntem asemenea hoților de cadavre noaptea. Acest întuneric personal ascunde totuși o clarviziune pe care numai un filosof nihilist o poate avea. De altfel, nihilismul lui Bolea vorbește despre o singură scăpare dintr-un univers ca un mușuroi: sinuciderea. Practic întreg volumul, un jurnal scris în 1998, se învârte în jurul acestei evadări, în jurul bolii, și în jurul unor reminiscențe obsesive față de Roxana, cea care face obiectul primului caiet (apărut în reeditare la Crux Publishing).

Împărțit în trei părți, Caietul psihopatului ne vorbește întâi despre om ca despre un șobolan, căci a fi înseamnă a te urî pe tine, și ce animal poate defini mai bine ura de sine? În viziunea lui Bolea, omul este plin de umbre, un vierme pe care poți călca și pe care îl poți distruge cu ușurință. Faptul că scriitorul trebuie să intre în contact cu ceilalți oameni este o corvoadă – școala îl strangulează, colegii îi sunt inferiori, și sentimentele de dragoste față de R. sunt înjositoare, chiar el confesându-se că a fost admis la ospățul chinului. Mai mult, îndrăgostirea îl coboară în nebunie, el fiind mereu deasupra celorlalți (deși uneori refuză acest lucru) față de care este separat prin hăul săuinterior:

“Ceilalți sunt cu o treaptă mai jos, în iluzie; hăul meu ne desparte. Ei nu se pot cățăra până la mine – nu mă pot ajunge. Mă întreb care este secretul stupidității lor – ereditate defectuoasă, umile instincte sociale… Negreala lor distinctă încearcă să-mi ia în posesie creierul, tâmpeala lor de marionetă se vrea agresivă. Nici măcar un adio aruncat lumii – pentru mine toți sunt invizibili. Prefăcătoria mea (adesea subconștientă) a devenit inutilă; e mai degrabă o cochetărie față de mine însumi. Nu se poate vorbi de superioritate din partea mea, pentru că sunt complet singur. Nu mai văd pe nimeni, care ar putea concura la condiția de absență – prezența formală a celorlalți nu mă deranjează pentru că ea nu mai există, nu se pretează unei denumiri. Ceilalți nu sunt morți, pentru că asta ar implica posibilitatea existenței lor: ei nu au trăit niciodată.”

Refuzul superiorității nu se referă doar la sine, ci apare și când menționează scrisul sau creația, întrucât Bolea nu poate concepe că lucrările sale ar mai avea aceeași valoare în ochii săi odată cu trecerea timpului. În plus, această trecere a timpului nu ar aduce neapărat progresul, ci o cădere în geniu, iar această cădere se află undeva la limita nebuniei, ea nefiind recunoscută de ceilalți care ar încerca să minimizeze intelectul celui care cochetează cu genialitatea. Tot el recunoaște însă că un zeu are nevoie de furnici, iar colegii săi ar putea fi victima perfectă, împreună cu profesorii pe care îi disprețuiește.

Disprețul e o prevalență în opera lui Bolea, tot așa cum sentimentele de iubire pot fi posibile doar dacă acestea te înjosesc. O altă prevalență este și această pendulare între genialitate și nimic. Pentru scriitorul nihilist, care consideră că moartea este singura scăpare (Death is and it’s gonna be my first love.), geniul trebuie refuzat. Și totuși scrierile lui Bolea nu ar exista dacă nu ar fi la mijloc geniul. Nebunia e echivalentul geniului în acest jurnal, chiar autorul recunoscând că el este nebunia lui Dumnezeu, afirmație care frizează psihopatia, evocată la începutul acestei prefețe.

A doua parte a jurnalului, Sine cioranian, ne arată și un Bolea la fel ca toți ceilalți: are de lucru la franceză, trebuie să dea cu aspiratorul, și alte asemenea acțiuni mundane care sunt în completă antiteză cu esența sa vitală, aceea de a fi cu o infinitate de trepte deasupra celorlalți. Aflăm despre pasiunea pentru baschet (îl menționează în jurnal și pe Shaquille O’Neal), despre interesul pentru muzica clasică (Ascult Berlioz, Songe d’un nuit du Sabbat), sau despre scriitori precum Flaubert sau Rimbaud. Lucrurile profane totuși nu sunt complet lipsite de prezența sacrului. De altfel, unul dintre cele mai profunde gânduri ale sale apare în această parte și se referă tocmai la divinitate: Dumnezeu nu este mort. Cadavrul pute a vietate.

Dacă pentru Friedrich Nietzsche Dumnezeu e mort, Ștefan Bolea asociază pe Cel de Sus cu viața, dar în opera lui Bolea viața nu este luminoasă, ci putreziciune, deci Dumnezeu este mai putred decât cel mai putred cadavru, poate și de aceea, ultima parte a volumului, intitulată Death and Decay, amintește de cele patruzeci de zile de care Iisus a avut nevoie ca să urce la ceruri, dar are loc o antiteză lumină-întuneric. Dacă lisus s-a înălțat în sferele sfinte, Bolea nu poate decât să coboare tot mai jos, într-un loc amintind de Cercurile dantești, și pe măsură ce se afundă, are loc un sfârșit de ființă și acea coborâre în genialitate, dincolo de care te așteaptă nebunia și nimicul. De fapt, această ultimă parte cuprinde toată forța vitală a lui Bolea – el este totul și el este 0. Și asta te face să îl citești și să îl recitești!

Despre autoare:

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie), critic literar și editor, fiind redactor-șef al revistei P(RO)EZIA și colaborator permanent al e-revistei EgoPHobia unde conduce două rubrici, Arena culturală: cartea și filmul (în calitate de critic literar) și Lecturi potrivite / recomandate de Alexandra (în calitate de editor).

A publicat un volum liric, Demoni și demiurgi (Editura EIKON, 2017), poezie în volumele Generația O Mie de Semne (Casa de pariuri literare, 2022) și Tramvaiul Poeziei (Editura Paralela 45, 2019) și proză în antologiile Eroi fără voie (Ed. Millennium Books, 2015) și Centenarium StrING (Editura Tornada, 2018).

Are apariții de poezie, proză, studii critice, editoriale în publicațiile Apostrof, Argos, Echinox, eCreator.ro, EgoPHobia, Noise Poetry, O mie de semne, Parnas XXI, Postmodern, P(RO)EZIA, Puterea – Cotidian Național, Revista Online de SF&F Galaxia 42, Revista de povestiri, Revista de suspans, Select News, UtopIQa și pe platforma Queero. Amintim câteva lucrări semnificative: Păcatul (2013), Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan (2016), Gomes Leal – poet al Satanei sau al lui Hristos? (2016), A fi sau a nu fi scriitor… (2017), Ființele nopții din urmă (2017), Marea unire și cultura veșnicei influențe (2018), Henrik Ibsen – “Peer Gynt” (2019), Madona cu lacrimi de sânge (fragment, 2020), Simfonia ascunsă (fragment, 2021) sau Un vers ca o despărțire (2022). Poeme ale sale au fost traduse în limba spaniolă și limba engleză și publicate în Chile, Spania, Mexic și SUA.

În 2014 i s-a acordat Premiul al II-lea la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, pentru lucrarea Contrabandă-n alb și negru.

Blog personal: http://www.taramuridenicaieri.ro.