Destinul trist al unui gazetar uitat,

Ioan Rodina (1870-1940)[1]

                                                                                                           Robert C. Tökölyi

                                                                        Motto:

                                                                                            Uitatu-m-au toți pe mine,

                                                                                                 Eu însă nu uit pe nime!

                                                                                                          Ioan Rodina, 1938

          Pe un ger năpraznic, cum nu mai fusese, de mulți ani, în orașul minier de la poalele Gutinului, „un bărbat înalt, îmbrăcat în haine negre rupte, cu semicilindru, manșete și guler Tache, din cauciuc strălucitor, mănuși albe și ghete rupte, încovoiate ca tălpile unei sănii”[2] s-a prezentat la sediul redacției ziarului „Cronica” din Baia Mare, situat în strada Vasile Lucaciu, nr. 28. Cu ceva timp în urmă, se înțelesese cu redactorul șef, Gheorghe Crișan[3], în legătură cu redactarea unor memorii, dar omul, tremurând, umil și fricos, avea, de fapt, un motiv ascuns pentru care venise personal. Avea nevoie urgentă de ajutor și, rușinat și incapabil să exprime verbal problema care-l frământa, și-a expus situația dramatică în care se afla, pe marginea colii de hârtie, pe care încropise, față-verso, cu cerneală neagră și un scris, cândva, frumos, frânturi din memoriile sale: „de 4 săptămâni găzdoaia econoama mea zace la pat. Fetele n-au ce îmbuca odată. Eu n-am nici un post, nici un câștig, nimic nu mai avem ci ger, lacrimi și foame. Un mic ajutor să pot scăpa până la 1 Februar, aș fi salvat și laș răsplăti cu mare și fierbinte mulțumire, fac și în natură, grâu, făină etc. Foștii senatori, deputați îmi mai ajutau până acum, deaci-nainte am terminat. La 1 Februar am de primit o creanță de ….lei. Pe cuvântul meu de onoare spun, întrebați siguranța statului din loc ce purtare am, că vă voi reîntoarce, nu mă refuzați! Astăzi, Dl. Trufaș a venit sus la pădure la noi și a împărtășit femeia cu sfintele taine, e pe ducă, și copilele plâng de foame și eu, eu nu mai pot nimic să fac. Vă rog, de e posibil! Deaș avea numa pe 2 zile cu ce trăi, aș scrie complet memoriul.”[4] Era 17 ianuarie 1938, o zi teribilă de Luni, iar el, straniul personaj, Ioan Rodina.

           Impresionat de drama umană a celui ce fusese, cândva, un pionier al presei băimărene, Crișan (foto) a prezentat cazul în ziarul său și a demarat o campanie de strângere de fonduri care s-a desfășurat în lunile ianuarie-februarie 1938.[5] Apelul caritabil s-a bucurat de un răspuns pe măsură și, în total, s-au strâns 1910 lei, predați, în două tranșe, amărâtului, care și-a cumpărat haine noi și a reușit să-și pună o relativă ordine în viață: „poetul Rodina n-a știut nimic de acțiunea ce intenționam pentru ajutorarea lui. S-a informat pe urmă din ziar, a venit să ne mulțumească și a plecat mai vioi, cu capul sus și cu mai mult curaj. Dupăce i-am predat suma încasată în primele zile, și-a cumpărat un palton, pantaloni și pâine. Zilele următoare l-am văzut mai vesel și întinerit. Am înțeles astfel că acțiunea noastră n-a fost zadarnică.”[6] Probabil cea mai mare realizare a apelului umanitar lansat în paginile ziarului „Cronica” a fost intervenția Primăriei Orașului Baia Mare, care a decis acordarea unei pensii viagere, salvându-l astfel pe Rodina de la autodistrugere: „dar cel mai mare succes pe care ni-l puteam revendica în această acțiune, este determinarea primăriei noastre de a-i acorda poetului Rodina o pensie lunară.”[7] Cu siguranță, apelul umanitar a contat mult, dar Rodina fusese cel care a depus o cerere la Primărie, în acest sens. Aceasta a fost dezbătută în ședința Comisiei Interimare a Orașului din 8 februarie 1938 iar decizia de a-i acorda pensia de 200 de lei a fost argumentată astfel:

   „ –  Dl. Rodina Ioan, fost funcționar, fost gazetar, plutonier în rezervă decorat cu mai multe decorații pentru acte de vitejie în timpul războiului pentru unirea tuturor românilor;

• petiționarul este foarte sărac, foarte bolnăvicios, lipsit de orice mijloace materiale și are etatea foarte înaintată de 68 ani împliniți deja nemai putându-și câștiga nici pâinea de toate zilele și nici îmbrăcămintea strict necesară;
• Dl. Rodina Ioan nu are nici o rudă sau alți aparținători pe al căror sprijin material s-ar putea baza așa că este expus să moară de foame și de frig”.[8]

Dincolo de aspectul umanitar, care a fost un succes, Gheorghe Crișan s-a lansat, pe parcursul campaniei de sprijinire, în creionarea unui portret al celui care a fost tipograf, scriitor, poet, întemeietor de ziare și reviste, veteran medaliat, a două războaie etc. Din păcate, în acest demers, Crișan a eșuat pentru că, superficial cu privire la viața și activitatea lui Rodina, pe care le atinge tangențial, l-a transformat pe acesta într-un personaj nesemnificativ, atât din punct de vedere social și profesional, cât și literar: „l-am văzut și îl văd barem în fiecare Marți și Vineri. Veșnic acelaș neadaptat, se pare că anii nu reușesc să-și marcheze trecerea decât pe hainele ce-și înmulțesc peticile și găurile. Avea aerul preocupaților, dar servieta de subsuori era departe de a-i da importanța de circumstanță. Toată lumea îl vede și-l cunoaște, dar trece pe lângă el cum trece pe lângă alte obiecte de pe cari nimeni n-are interesul să șteargă praful.”[9] „Un muritor de foame…. am păstrat gustul amar și colbul sur al vieții unui provincial îndrăgostit de stihuri și de vagabondaj. Poet mult minor, din categoria acelora cari se ivesc cu miile în vremi de însuflețire colectivă ….Versul lui aducea cu al primilor Văcărești și nu mai putea impresiona pe copilul ce mângâia cu sufletul fiecărei zile minunea ce ne-a lăsat geniul Eminescu.[10]” Deși redactorul  ziarului „Cronica” considera producția literară a lui Ioan Rodina „o explozie spontană a avântului patriotic atât de intens în sufletul acestui om lipsit de cultură școlară”, Crișan nu contestă „vâna poetică din care a izbucnit” recunoscând, totuși, că opera lui Rodina „a contribuit indiscutabil la trezirea și intensificarea sentimentelor patriotice românești, poezia sa patriotică, piesele sale de teatru pentru popor, fiind ani de zile la modă la șezătorile culturale și la concertele din satele ținutului, contribuind, cu toate scăderile lor, la propagarea mândriei românești și a dragostei de țară pe granița sătmăreană.”[11]

•  

        Uneori, istoriile „celor mici” (indivizi sau grupuri) pot fi la fel de interesante ca cele ale personalităților, elitelor, producând, uneori, povești de viață mult mai interesante, dar, de cele mai multe ori, fiind lipsite de șanse reale de a se afla, pe podiumul istoriei. Ioan Rodina a fost un astfel de personaj, un actor de talie mică, în ciuda momentului său de glorie pe care l-a avut, la un moment dat. Cantitate neglijabilă a timpurilor pe care le-a trăit, scriitorul de care mulți s-au folosit și de care, apoi, s-au descotorosit cu ușurință, acest om a reușit totuși să-și fabrice o poveste de viață atipică, numai potrivită pentru un scenariu de film. Uitat de lume încă de când trăia, este pentru prima oară când povestea sa este redată, nu neaparat ca o biografie științifică, ci mai degrabă ca una narativă, povestea unei vieți interesante.

S-a născut la Bălan, județul Sălaj, la 20 noiembrie[12] (după alte surse 25 noiembrie[13]) 1870 în familia numeroasă a învățătorului Ioan Rodina. Tatăl său era unul din primii absolvenți ai seminarului pedagogic de la Sibiu, înființat de episcopul Andrei Șaguna.[14] A devenit învățător și s-a dedicat acestei profesii în întregime, slujind interesele nobile ale educației în localitatea Bălan (1852-1881), Miluani, comuna Hida, județul Sălaj (1884) și Gălpâia (1885-1887).[15] Căsătorit cu Cătălina Racolți din Fodora, a fost binecuvântat cu 6 copii[16], despre a căror soartă, cu excepția fiului Ioan, nu avem cunoștință.

Ioan Rodina junior a urmat clasele primare în localitatea natală, studiile fiind continuate la Jibou, Hida și Cluj. Potrivit unor surse contemporane eroului acestui scurt material biografic, Ioan Rodina ar fi studiat, ca și tatăl său, pedagogia la Sibiu, după care ar fi devenit tipograf acolo, bucurându-se de patronajul unor ilustre figuri ecleziastice.[17] Ulterior, a lucrat la Tipografia Diecezană Arad, ca tehnician și dirigent[18], iar prin prisma meseriei sale a intrat în contact cu lucrările autorilor români din Transilvania, cunoscând personal pe unii dintre aceștia.  Colaborând ca tipograf la editarea unor ziare și gazete, a cochetat și cu scrisul, formându-și un stil propriu, ușor de recunoscut, nesofisticat și foarte alambicat, care se adresa mulțimilor puțin educate. În perioada 1889-1891 ar fi colaborat la „Gazeta Poporului”[19] fără ca informația să poată fi verificată. În schimb colaborarea la „Telegraful Român”, una dintre cele mai prestigioase gazete românești din Transilvania, poate fi documentată. Astfel, potrivit cercetărilor întreprinse pentru documentarea acestui studiu biografic, Ioan Rodina a colaborat cu această publicație în anii 1891-1892, fiind publicat, pentru prima oară cu „Colinde de pe Valea Almașului” culese din regiunea natală. A continuat cu „Povestea Moșului” publicată în mai multe numere sub formă de foileton și cu poezia „Lui Sion!” închinată lui George Sion (1822-1892), poet și scriitor bucovinean.[20] În perioada 1892-1894 a colaborat la revista „Minerva” din Bistrița unde l-am identificat cu următoarele materiale: „Măriora la domnia”, „Baba Găina”, „La Țebea’n cimitir”, „Nu mă-nsor”[21].

A părăsit colaborarea cu aceeastă revistă pentru a se dedica în întregime publicării în paginile celei mai vechi și prestigioase gazete transilvane, „Gazeta de Transilvania”. Aici a fost o prezență constantă între anii 1892-1910, cu unele întreruperi. În general, a publicat povestiri, legende istorice cu tentă moralizatoare, patriotică, sub formă de foileton, unele ironice, altele hazlii, precum „Hai-Hui”, „Craia”, „Una ca nici una”, „Cătunia lui Sărsăilă”, în 1892, „Gagamo, voda Țiganiloru”, „Cocuțu Voinicului”, „Eliberarea Fatimei-poveste arabă”, „Dai, n-ai, mult e până-n Rai”, „Doi spre zece ca nici unul”, în anul 1893, „Norocu de plumb” în 1894. După o pauză de mai mulți ani, colaborarea a fost reluată în anul 1906 cu „Crăciunul în Codru” și „Doftoru lu Niculae Praporu-ispravă medicală”. Au urmat „Văsălie Păptălac și Iepurele lui Moș Gerilă”, „Pavăl-Pacoste și Măria sa Sărăcia”, „Sfatul sau Aurul-legendă”, „Dorința lui Cheredeu-ispravă femeiască”, „Dascălul lui Solomon Vârtelniță-ispravă dăscălească”, „Tănase Măcău și frigurile ungurești”, precum și poezia „Limba noastră românească” în anul 1907. În 1908 a continuat colaborarea dar mai mult sub pseudonimul Noia Oardin, format prin anagramarea literelor numelui Ioan Rodina, cu „Veronica-isprava unui proces de presă”, „Argumentele lui avocatu Moșului-episodul unui proces de presă”, „Traian la Tapae (Tapia) pe câmpul de luptă din 102”, „Măria sa Foamea”, „Broscoiul-ispravă săcuiască”, „Băștinașul Român-legendă istorică”. De asemenea, au fost publicate unele versuri ale poetului Rodina și a fost deschisă o nouă rubrică intitulată „Glumele lui Noia Oardin”. În 1909, Rodina a continuat să publice sub pseudonimul consacrat deja, Noia Oardin, „Nu-i istină”, „Sarmis și Getuza”, precum și glumele lui Noia Oardin sau rubrica „D-ale lui Moș Noia Oardin”. Anul 1910 a fost ultimul din seria colaborării cu Gazeta de Transilvania. Ioan Rodina, în continuare, sub pseudonim, a publicat următoarele povești, povestiri și legende în foileton: „Crăciunul în tabără”, „Împăratul Leu-Paraleu și Vulpoiul Halarip, vizirul său”, „Balaurul și Sfinții”, un ciclu de articole dedicat apariției Cometei lui Hăluia (Halley) precum și aventurile personajului Toma Toporâște, glumele lui Noia Oardin și poeziile „Primăvara în Săcele”, „An nou fericit” și „Noi”.[22]

În general, Rodina/Oardin a fost exponentul unui naționalism tipic acelei perioade, manifestând puternice sentimente anti-maghiare, atitudini pentru care a și fost anchetat de autoritățile austro-ungare, fiindu-i intentate mai multe procese de presă.

•  

După 1894, Rodina și-a încetat colaborarea cu „Gazeta de Transilvania”. În fapt, meseria de tipograf l-a determinat să se stabilească pentru o vreme la Budapesta, unde a intrat în contact cu elita românească, atât cu reprezentanții din Parlamentul de la Budapesta, cât și cu reprezentanți de marcă ai tinerimii și studențimii de acolo. În 1938, în urma înțelegerii pe care a făcut-o cu Gheorghe Crișan, Rodina a pus pe hârtie câteva episoade petrecute în trecutul său. Referitor la perioada anilor de sfârșit ai secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, făcea următoarele precizări: „prin anul 1896 am fost ajuns prin Budapesta, ca corespondent la Gazeta Transilvaniei și traducător, corespondent comercial cu România și Germania, corector etc. Atunci am făcut cunoștință cu fieiertatul Ilarie Chendi și Ilie Cristea, actualul Patriarh, care erau la Societatea Academică Petru Maior și cu alți tineri universitari, dar pe atunci influența românească era nulă.”[23]

Stilul alambicat de exprimare a ideilor, care l-a caracterizat întreaga viață, este vizibil și în cazul așa-ziselor memorii ale sale, pe care le-a întocmit la solicitarea lui Crișan, în anul 1938. Rodina se poziționează din 1896 în Budapesta dar nu clarifică întreaga perioadă în care s-a aflat acolo, dă doar indicii. Spune la un moment dat că, mișcarea românească a devenit mai puternică în perioada în care primul-ministru al țării era Tisza Istvan, alintat „Pista” deci, trebuie să fie vorba de anii 1903-1905. De asemenea, afirmă că, la propunerea mai multor personalități române, el, Rodina, a fost însărcinat să pună bazele tipografiei care va edita ziarul „Luceafărul”. Având în vedere faptul că acest ziar a apărut la Budapesta în anul 1902, înseamnă că demersurile respective trebuie să fi avut loc în anii precedenți sau chiar 1902: „dar dl. Tăslăuanu, cu dl. Goga și Dl. Iosif Șchiopul însărcina pe subsemnatul să le fac un plan de tipografie care l-am și făcut și nu peste mult „Luceafărul” a strălucit în culorile sale cele mai frumoase în Tipografia proprie din str. Molnar.[24]” Consultând colecția acestui ziar, nu am reușit să identific în cei 4 ani cât a funcționat la Budapesta, semnătura lui Rodina. La această revistă, Rodina nu a colaborat cu scrieri personale. El a făcut parte din personalul tehnic, a fost șeful tipografiei, iar patronul Octavian C. Tăslăuanu a povestit ulterior în lucrările sale autobiografice spunând „șeful tehnic al tipografiei era unul dintre culegători, Rodina, din neamul gasconilor, care ne declama, în fiecare zi, viitorul de aur ce ne așteaptă. El făcea și paginația și tot el primea comenzile streine.”[25] În orice caz, în anii budapestani în care s-a ocupat de „Luceafărul” Rodina a dat dovadă de un simț estetic deosebit, a fost un adevărat artist în meseria sa de tipograf, iar revista rămâne mărturie ca fiind probabil, cel mai bun produs al său.

 În paralel, colabora la un alt ziar românesc „Poporul român” întemeiat în anul 1901, tot la Budapesta. Aici a publicat, în anul 1906 sau la sfârșitul anului 1905, un articol intitulat „Limba noastră”, dar și articolul „Popor rătăcit”.[26] Rodina afirmă, în memoriile mai sus menționate, faptul că articolul Limba noastră era cu totul inofensiv și că singura idee mai deosebită era că autoritățile maghiare se comportau cu limba română tot așa cum s-a comportat fata babei cu fata moșneagului: „articolul povestea de fata babei și de fata moșului, încheind doar cu atât că așa face cârma țării cu limba noastră cum a făcut baba cu fata moșului. Așa-i viața, fie omul cât de bun, blând și modest că cu atât mai nesigur pentru el, mă trezi într-o bună dimineață, că-s poftit de un agent secret, foarte politicos de altfel, din tipografia „Luceafărului” să merg a primi niște lucrări pentru tipariu, când mă trezesc la Curtea cu jurați din strada Marko, lângă Dunăre.”[27] Este irelevantă întreaga sa „apologhie” a procesului, care în mod evident l-a speriat și marcat. Pe scurt, ideea de bază este că, la 10 ianuarie 1906, autoritățile maghiare l-au acuzat de „agitație contra națiunii maghiare și a ideii de stat maghiar.” Rodina a fost în cele din urmă achitat, jurații negăsind dovezi pentru a susține acuzațiile.[28]

Probabil la Budapesta, Ioan Rodina a intrat în contact cu Petru Ponta și Ioan Pescaru care coordonau ziarul „Muncitorul Român”, organ social și economic al partidului țăranilor și muncitorilor români din Ungaria, înființat în anul 1905.  Ziarul și-a mutat sediul la Timișoara, unde a apărut de la 1 aprilie 1907 sub coordonarea directorului Ioan Pescariu, a redactorului-șef Ioan Rodina și a redactorului responsabil Petru Ponta, la tipografia „Muncitorul” din Timișoara, strada Iancu Văcărescu. Având apariție săptămânală, ziarul a reușit să scoată și un supliment intitulat „Soacra”, în anul 1907, care era o revistă umoristică redactată în dialect bănățean.[29] Concomitent, Rodina era implicat și la ziarul „Plugarul Român” și la suplimentul acestuia, „Baba satului” foaie umoristică, (1908-1912), ambele tot din Timișoara, în care semna ca Moș Noia Oardin.[30]

 Rodina trimitea materiale și Gazetei de Transilvania. La un moment dat, în numărul 161 din 20 iulie 1907, i-a fost publicată poezia „Limba noastră românească”, semnată de la Timișoara. Autoritățile maghiare s-au autosesizat imediat și au efectuat percheziții la sediul redacției ziarului, mai degrabă pentru intimidare decât pentru a ridica eventuale dovezi ale unei infracțiuni, iar pe Rodina l-au șicanat până la sfârțitul anului, purtându-l în instanță, la Tg.-Mureș. În orice caz, autoritățile considerau periculoase strofele 1, 9 și 11 „anume pe motivul, că cele zise în strofele acestea ar da lumii să înțeleagă că Ungurii vreau să ne răpească limba, dar nici noi morți să nu o dăm. D-l Rodina a declarat înaintea judelui, că a făcut istorie, iar nu politică în acea poezie. A scris românește și a preamărit limba sa maternă. Încă de pe timpul invaziunilor barbare, românii și limba lor și pentru limba lor s-au luptat împreună cu toate națiunile conlocuitoare. Dator este deci ca Român să preamărească limba neamului său iubit”,[31] argumentele sale nefiind acceptate de instanța de judecată, consemna presa timpului.

Procesul a continuat și în anul următor, fiind judecat la tribunalul din Târgu Mureș. În luna ianuarie instanța a admis „excepțiunile și a respins acuza procurorului pe temeiul art. 264 p.i. al procedurii penale, că anume poezia incriminată de procuror pe motiv că prin ea autorul ar fi comis delictul de agitație, nu conține „agitațiune”, procuratura anunțând recurs împotriva acestei decizii.”[32] Ioan Rodina, reprezentat de avocatul Dr. Enea Draia din Târgu-Mureș și-a construit apărarea invocând următoarele aspecte: „Eu cel puțin nu cred că s-ar putea găsi curte cu jurați, care în versurile incriminate să vadă delictul agitației în contra naționalității maghiare, deja și din motivul că nu s-ar găsi jurat care ar ținea Ungaria de „păgână” (expresie folosită în poezia incriminată). De acolo că Românii din Ungaria au combătut proiectul școlar pe motiv, cum zice actul de acuzare că „maghiarimea ar țînti prin acest proiect la nimicirea limbei române”, nici cea mai forțată logică n-ar putea deduce, că versurile incriminate ar urmări ațâțarea la ură. Aceste versuri n-au nimic comun cu naționalitatea maghiară. Dar nici naționalitatea maghiară n-a fost aceea, care a adus noua lege școlară, ci parlamentul alcătuit din complexul tuturor naționalităților din patrie. Prin urmare și această împrejurare în sine eschide acea presupunere, că versurile au urmărit ațâțarea contra naționalității maghiare.

Nu ațâțare ci preamărirea limbei mele, ce isvărăște din iubirea cătră dulcele graiu al mamei mele, conțin versurile incriminate și arată în coloritul poetic cum adecă străbunii noștri (nu moșii și strămoșii) și-au apărat limba în contra păgânilor, cari s-au năpustit asupra ei. A-și iubi și lăuda limba mamei este datorința etică a fiecărui individ, iar preamărirea ei este o inspirație dumnezeiască, prin urmare din iubirea și preamărirea limbii materne nu se poate deduce în niciun caz ațâțarea la ură față de o altă limbă sau rasă.

Vai de acea țară, a cărei cetățeni nu-și iubesc nici limba mamei lor! Aceștia nu vor putea iubi nici alte lucruri mai înălțătoare” ar fi exclamat Rodina în expunerea sa.[33] Judecându-se și apelul în luna martie 1908, Tabla Regească (Curtea de Apel) din Târgu Mureș, a decis respingerea acestuia și menținerea hotărârii tribunalului, Ioan Rodina fiind astfel exonerat de orice culpă.[34]

Ulterior,în cursul anului 1908, Ioan Rodina, din motive necunoscute, s-a stabilit la Lugoj unde a înființat ziarul „Sfatul Poporului” , apărut la 1 octombrie, „sub direcția mai multor amici ai poporului”. Pentru un abonament de doar 4 coroane, doritorii puteau să primească ziarul direct de la sediul redacției, situat pe strada Andrei, nr. 28, Lugoj.[35] Gazeta Transilvaniei, care încă-i găzduia producțiile literare, a anunțat apariția acestui ziar în paginile sale, l-a lăudat și a l-a recomandat cititorilor săi: „direcția e bună și multe sfaturi bune dă poporului, care în vremea în care trăim pot fi de folos. O recomandăm călduros.”[36] A fost o încercare efemeră a lui Rodina de a se lansa pe cont propriu în gazetărie și nu se poate stabili cu certitudine impactul prezenței acestui ziar în spațiul lugojan. Cu toate acestea, a reușit să se facă remarcat în anul următor, când, la 22 martie 1909, acuzat de  „agitație prin presă” în calitate de reprezentant al acestui ziar, a fost găsit vinovat de tribunalul din Timișoara și condamnat la 35 de zile de închisoare și 200 de coroane amendă[37]. Din păcate nu am găsit referiri la acest proces în presa disponibilă, fapt pentru care nu dispun de mai multe informații referitoare la speța procesului, sau dacă Rodina chiar a executat zilele prevăzute în condamnare. Poate acesta ar fi motivul pentru care Rodina lipsește din paginile „Gazetei de Transilvania” în lunile ianuarie-aprilie 1909…revenirea lui intervenind abia din luna mai, și aproape exclusiv sub pseudonimul său consacrat, Noia Oardin.[38]

În schimb, în paralel cu activitatea sa gazetărească, Ioan Rodina a fost implicat în cursul anului 1908 în organizarea unor întruniri publice, împreună cu personalități de pe plan local, în vederea popularizării ideii cooperativelor agricole în rândul poporului.[39] În cursul aceluiași an, fără a dispune de informații suplimentare cu privire la cauzele acestei mutări, Rodina apărea ca tehnician la Tipografia Diecezană Arad, dirigent al acesteia[40], probabil pentru a-și asigura un venit, cât de cât stabil. Probabil a colaborat sau și-a adus aportul la publicarea revistei acestei instituții, „Biserica și Școala”[41], în tot acest timp, trimițând noi materiale Gazetei de Transilvania, cu care și-a continuat colaborarea și în cursul anilor 1909-1910. În perioada colaborării la Gazeta de Transilvania și alte ziare, scrierile lui Ioan Rodina au fost prezente constant și în „Călindarul Plugarului” care apărea la Brașov. În anul 1907 a publicat povestea „Ion Cumplitu și pustnicul călindar”, în 1908 „Tribunul” și „Din traista lui Moș Noia-Oardin”, în anul 1909 „Baronul lui Toma Vulture”, iar în 1911 „Gagamo, voda țîganilor” și „Din traista lui Moș Noia-Oardin”[42].

Potrivit învățătorului Ioan Porumb[43] din Tăuții de Sus, în anul 1910, Rodina, fiind șicanat, din nou, de autoritățile maghiare, pentru o poezie intitulată „Limba noastră”, a fugit în Vechiul Regat unde a fost patronul și redactorul-șef al ziarului Sentinela Națională- interesantă revistă poporală pentru cultu național întru memoria strămoșilor și mărirea neamului,[44] înființat în anul 1912, la București, în care și-a vărsat întreaga nemulțumire privind situația sa de „prigonit” din Ardeal, în articolul „Calvarul șovinismului unguresc” [45]. A înființat, de asemenea, și revista „Tribunul-curierul de răsboi și de pace al Gintei Latine și al Neamului Românesc”, care în anul 1914 se afla în al treilea an de existență. A avut totuși o existență efemeră și probabil o apariție neregulată.[46] Numele directorului era mascat într-un pseudonim „Ionul Nostru”. De asemenea, în anul 1915, ar fi participat la fondarea „Legiunii Ardeleana”, condusă de Octavian Goga și la ziarul acesteia, „Ardealul”,[47] informații greu de verificat, după atât de mult timp.

          Ioan Rodina a scris și piesele de teatru „Plugul de aur”[48] și „Frumoasa satului”[49], care au fost puse în scenă la Cluj și Bistrița. Piesele sale se adresau în special țărănimii, erau puse în scenă prin școli rurale sau cămine culturale, și s-au bucurat de un oarecare succes în acest mediu.[50]

De asemenea, unele dintre povestirile sale publicate în ziare, sub formă de foileton, au fost adunate în volume tip broșuri. Amintim în acest sens „Gagamo, voda țîganilor”, apărută la Brașov în anul 1908 și „Năzdrăvăniile Viteazului Toporâște”, apărută în același loc, în 1910, aceasta din urmă bucuraîndu-se de o întreagă campanie de publicitate în paginile Gazetei de Transilvania, în cursul acelui an.[51]

           În anul 1913, la apelul guvernului român, Ioan Rodina (foto) s-a înrolat voluntar în armata română, luptând în Bulgaria, fiind medaliat cu „Avântul Țării 1913”.[52] Ulterior, când România a intrat în Primul Război Mondial, în 1916, s-a alăturat Regimentului 10 Artilerie și a luat parte la toate operațiunile militare ale acestuia, din Moldova până la eliberarea Transilvaniei și ocuparea Budapestei, în 1919. Rănit de mai multe ori, inclusiv împușcat în gură, operat, apoi bolnav de tifos la Spitalul „Notre Dame” din Iași[53], a fost făcut de comandanții săi portdrapelul regimentului, fiind ulterior decorat în două rânduri cu Bărbăție și Credință și medalia Ferdinand. Într-un sfârșit, a fost lăsat la vatră ca invalid de război[54] și cu gradul de plutonier-major.[55]

             Clădirile în care a funcționat Spitalul Francez aparținătoare Institutului Notre Dame de Sion, Iași

            Despre anii de militărie, Ioan Rodina a lăsat mărturie câteva însemnări redactorului Gheorghe Crișan, în anul 1938: „cu elanul iubirei de neam și patrie, încă din 1913 m-am înrolat voluntar în Bulgaria la 10 Obuziere unde am primit medalia „Avântul Țării” 1913, și în războiul mondial l-am petrecut pe front, rănit, operat, căzut în exantematic la spitalul Notre Dame din Iași, fiind port-drapel la Reg. dela Nistru până la Budapesta. În acest răsboi am fost decorat cu Bărbăție și Credință și medalia Ferdinand.”[56]

            În timpul celor două războaie, Rodina nu și-a abandonat pasiunea pentru scris. Poeziile sale patriotice, soldățești, în care a încercat să surprindă evenimentele majore la care a luat parte, au apărut în ziarul Olteanul, în anii 1913-1914[57], apoi au fost culese în volume de sine stătătoare. Astfel, în anul 1913 a publicat broșura Ostașii noștri. Războiul pentru pace pe Câmpiile Bulgariei, apărută la București[58], iar în anul 1918 volumul Eroii legendari 1916-1918. Epopee istorică, apărută la Iași[59], urmată la scurt timp, în 1919 de volumul Eroii Legendari. De la Nistru pân la Tisa, apărută la Baia Mare.[60]

                             

 

Coperțile a trei dintre broșurile semnate de Ioan Rodina

•  

       „Prin anul 1919, venind cu Armata noastră și Artileria de Roman, la care am fost atașat dela 10 Obuziere, și isprăvind cu Budapesta lichidarea viselor seculare, am fost revormat ca invalid de răsboiu cu reformă definitivă, iar eu văzând că în Baia Mare și în județul unde părintele Lucaciu a luptat și suferit este destulă arie pentru a îmblăti dușmanii interni, dacă pe cei de-afară i-am dat peste cap, am rămas aici.”

           Ocazia mi s-a dat prin Dl. Prim prefect Român Dr. Racoți Filip, care mi-a dat, împreună cu Dl. Breban, un mandat să aduc dela Budapesta literele cu accente românești pentru gazeta „Renașterea” la care am fost colaborat și eu ca subofițer de ștand și niște hârtie din Budapesta. Întrucât și în Budapesta era mare tămbălău, steagurile albe fluturau ca săptămâna albă, iar drapelul României pe palatul lui Mătiaș Crai în Buda, armata a pus mâna pe toate, și hârtie și litere. Numai cu mare istețime se putea scoate dar în timp de patru săptămâni totuși le-am adus. Tot atunci, am editat broșurița Eroii Legendari.

          În 1919, prin Octombrie, am fost și eu primit la Poliție unde am tradus toată administrația și-am românizat pe toți maghiarii și românii renegați cari nu știau două cuvinte curat românește a le spune și a le scrie. După un an și ceva, având neplăceri de ambiție cu un Domn Hognogiu G venit de curând, și fiind tot pe mine lucrările grele și traduceri am abzis și am mers la Primărie, la Secția Militară, unde iar am dat de bucluc pentrucă numai eu știam bine românește, apoi eu trebuia să le fac toate și traducerile și actele mobilizării și înscrierea recruților așa cum trebuia armatei române dar Primarul Popovits, era băiat bun și toate ar fi mers bine de nu se întâmpla iar o pacoste ca din senin.”[61]

            În urma unui scandal și a presiunilor ce s-au făcut din partea unor oficiali locali asupra lui Rodina, acesta a plecat din Primărie și a închis și ziarul din cauza informațiilor defăimătoare, în cursul anului 1922, în al treilea an de existență.  

Inițial, imediat după venirea la Baia Mare, Rodina a colaborat cu poezii la ziarul „Renașterea”, care a fost primul ziar românesc din oraș după Marea Unire, care a apărut în perioada ianuarie 1919-ianuarie 1922. Faptul că, potrivit propriei mărturii, a avut un rol în aducerea cuvintelor românești, iar directorul Nicolae Barbul, un moșier din zonă, este posibil să se fi folosit de experiența lui de tipograf pentru a-și tipări ziarul, i-a crescut considerabil popularitatea în oraș, fiind acceptat de autorități și populație, naturalizându-l într-o oarecare măsură. Deși s-au păstrat puține numere din acest ziar, urme ale contribuției lui Rodina au fost identificate în diverse locuri și surse. Astfel, primul an a fost unul foarte plin. Numai în luna aprilie 1919, lui Rodina i-au fost publicate poeziile: La linia demarcațională, Ne-am pierdut răbdarea, La glasul Țării, La luptă Române!, Înviere, și Vie Împărăția Ta…, urmate mai apoi de „Dacă, nu era un dacă! Din cumințeniile unui istoric șovinist maghiar din Budapesta” în luna august, de Armata română în septembrie și de Așa credeam odată, în noiembrie 1919[62]. În același an și în paralel cu activitatea sa publicistică și administrativă, a tipărit și broșura mai sus amintită, Eroii Legendari. De la Nistru pân la Tisa.

 Colaborarea cu ziarul „Renașterea” a încetat, cu siguranță, și din cauză că Rodina a decis, sau a fost sprijinit, să înființeze un ziar propriu, intitulat „Curierul de Vest”, care a apărut începând cu anul 1920, destul de regulat, până în anul 1922. Având apariție săptămânală, uneori bilunară, Rodina avea pretenția ca ziarul său să fie „gazeta tuturor românilor” idee completată pe parcurs cu formula „organ național-independent”, apoi organ național independent la Baia Mare, iar în 1922, „organ român național independent”, „organ independent român în Baia Mare” etc. Pe parcursul apariției sale, ziarul a fost tipărit la diverse tipografii din oraș: Dacia, Astra, Hermes, Morvay.[63] Juriștii ziarului erau Dr. Coriolan Bohățiel[64] și Dr. Alexandru Turcu.

Frontispiciul ziarului era unul elaborat, fiind ușor de observat talentul tipografic al lui Rodina precum și experiența dobândită în această meserie. Titlul ziarului, „Curierul de Vest” era încadrat de un peisaj care reprezenta părți reprezentative ale orașului Baia Mare, râul Săsar care-l străbătea, dealurile care înconjoară orașul precum și unele dintre activitățile de bază ale populației locale. De asemenea, soarele răsărind de după dealuri putea să reprezinte rolul luminator al gazetei, iar pasărea care survolează orașul făcea, probabil, referire la libertatea de gândire și exprimare, concomitent cu inocularea subtilă a ideii că totul era la vedere, nimic nu putea fi ascuns ochiului vigilent al gazetarului.

 La un moment dat, Rodina a considerat necesar să adauge și un supliment la ziarul său, intitulat „Pârdalnicul” care era o foaie umoristică, cu apariție efemeră.[65] Ioan Rodina se intitula proprietar-director, și era semnatarul a foarte multe de materialele publicate în fiecare număr. Rămas tributar stilului gazetăresc învățat în anii dualismului la Telegraful Român, Gazeta de Transilvania și Luceafărul din Budapesta, Ioan Rodina folosea exact aceleași metode ca în trecut. Semna uneori sub pseudonim (ex.  Dorian, „Doinar”= Rodina, probabil și Raportor, Zvurneică raportor, Ion Grozavu, Moșu cu poveștile, Sentinela, Cronicarul, Argus, Ilie, Ines Sihastru), publica numeroase poezii personale sau materiale cu tâlc. Astfel, în anul 1921 a publicat Parlamentul Săracilor, un foileton în versuri despre corupția din România, Cătră toți Șarlatanii și Galeria Șarlatanilor-ciclu de articole despre corupția de pe plan local, În 1848 și în 1921-parodie în versuri precum și poeziile: Trei crai astrali, Înstrăinată, Fericire! Unde ești?, A Patriei iubire, La Bicsad, Deznădejde, Cronica Noastră, Numai Petre știe, Un vis, Pentru Patrie, Umbrela Ispitei-Mene-Teke-Fenel, Craiu Tânăr, poezia comemorativă Profesorul Andrei Pop. În 1922 Rodina a fost prezent, mai mult sub semnătură proprie dar și sub pseudonim, cu următoarele producții literare: Realitate, glosă; Anul nou 1922, În furci. Răvașul trădătorilor criminali, Prietenilor mei, Spaima Codrilor (de când poveștile), Fragmente istorice, Cronica lui April, Golgota Invalizilor, Primăvara și Sărmana mea mamă. Folclor dela tineri stud. diletanți prescrise.[66] Totuși, colecția ziarului nefiind completă, enumerarea de mai sus face parte mai degrabă din categoria „spicuiri”, neputând recrea în totalitate întreaga activitate publicistică a lui Rodina.

               Ioan Rodina, în calitate de proprietar și director, a imprimat ziarului „Curierul de Vest” o direcție radicală, naționalistă, îndreptată, fără niciun echivoc, împotriva trădătorilor de țară, a minoritarilor nefideli patriei, împotriva corupției. Promova dragostea de țară, de neam și limbă, cinstea, onoarea, vitejia. A fost un portdrapel al celor oropsiți, adresându-se, cel mai mult țărănimii, și mai puțin intelectualilor sau celor înstăriți. Având o orientare politică ambiguă,(unii susțin că era sprijinit de Partidul Național Liberal, de directorul minelor Alexandru Iancu și de comandantul garnizoanei militare din Baia Mare[67]) situându-se împotriva Partidului Poporului, dar promovând idei social-democrate și țărănești, în sprijinul muncitorimii și a țărănimii, Rodina și ziarul său au declarat un război pe față celuilalt organ de presă românesc, „Renașterea”, perceput ca ziarul bogaților, al corupților care s-au abătut de la calea cea dreaptă. Atacurile erau de ambele părți recurgându-se inclusiv la dezinformare, atacuri la persoană etc. De asemenea, considerându-se singurul luptător împotriva corupției, imposturii, Rodina a publicat materiale împotriva ziarelor băimărene de limbă maghiară[68], împotriva ziarului românesc „Renașterea”,[69] a unor membrii ai familiei Barbul (care patronau ziarul), împotriva fostului profesor Filip Sireteanu,[70] destituit în urma unui scandal, împotriva a numeroși intelectuali români (preoți, învățători etc) acuzați de trădare și pactizare cu dușmanii de moarte ai națiunii române etc.[71]

         Totodată, prin revista umoristică „Pârdalnicul”, Rodina se afla în opoziție cu o publicație similară „Haticoșul” care apărea sub conducerea lui Ioan H. Brenciu același personaj care conducea și ziarul „Renașterea”. Denumită după coșul de nuiele care se purta în jurul orașului Baia Mare de către populația rurală pentru transportarea alimentelor sau a altor lucruri și scrisă în idiomul local din jurul Băii Mari, revista făcea haz inclusiv de Rodina și ziarul său, povestind prin intermediul snoavelor sau a unor glume cum anumiți potentați ai orașului, în speță conducătorul Partidului Național Liberal, Dr. Teofil Dragoș, încerca să controleze publicația lui Rodina prin intermediari, bine cunoscuți la nivel local, fapt pentru care „Haticoșul” se referea la persoana de contact cu apelativele Krokos, Krakos (crăcitul) sau Cacafonescu sau Krakosheim. În această ordine de idei, „Curierul de Vest” era considerat „Curlăierul de Vest”, iar Rodina era „urlăierul doctorului Krakos”. Semnând „Smintinela”[72], probabil revista umoristică dorea să-l ducă în derâdere pe Rodina, care semna deseori „Sentinela”. Cu ocazia apariției primului număr al „Haticoșului” în aprilie 1921, Rodina a considerat necesar să publice un fel de recenzie a acesteia, drept răspuns: „atât titlul pocit și de loc românesc, cât și desemnul pornografic, îți fac un desgust straniu. Citind conținutul acestei reviste, fără voe î-ți pui întrebarea, că în împrejurările actuale, pe astfel de pornografii și inmoralități trebue să-și epuizeze energiile, bărbații, cari au pretențiuni de a fi români, iubitori de neam și patrie? Pe astfel de otrăvuri și înveninări ai tinerimei române să fie cheltuite sumele, cari ar avea ori-unde mai bună și mai nobilă destinație, în acest timp de refacere! Ar avea zic, dar și această revistă, totuși are un singur dar, și anume, că citind-o, ai cetit și în sufletele acelora, cari au edat-o, și astfel vei cunoaște biet român, că așa cum merg lucrurile astăzi nu merg bine. Aceia, cari țin destinele neamului, ar trebui să se intereseze și astfel de pornografii să nu iasă la lumină în mâinile fetițelor și tinerimii studioase…”[73]

               Însuși Rodina mărturisea retrospectiv, în anul 1938: „văzând că dulcea limbă românească aici de loc nu se poate încuiba, că și intelectuali români găseai cari nu vorbeau „dulce”, ci destul de acru, am scos din sudoarea mea gazeta „Curierul de Vest”, unde dam lecții bune și a fost o bună idee, căci sau fost lățită. Dar eu nu cunoșteam situația, credeam că Românii toți sunt frați…. .”[74]

        Prin atitudinea sa radicală și-a atras antipatia multora, unii potentați locali, oameni cu influență, fapt pentru care a fost șicanat și amenințat, concediat din serviciul său, în încercarea de a-l reduce la tăcere, eventual de a-l compromite cu ceva. În 1938 a recunoscut public faptul că unul dintre personajele cu influență care ar fi făcut presiuni asupra sa cu privire la anumite articole pe care le-a publicat era consilierul local și preot Emanoil Câmpan: „dar hop, vine dl. Consilier Câmpan și mă ia la trei parale cine a scris articolul cutare? Păi dragă Domnule, aceasta nu poate spune un redactor sau director de foaie, mai ales că toate-s numai glume! Îți vei trage consecințele! Și le-am tras…”,[75] recunoștea amărât gazetarul.

           În vara anului 1921 situația atinsese deja punctul culminant, Rodina anunțând cititorii ziarului său că: „cu 15 iulie, din îndurarea celor puternici am fost absolvit din postul meu ce ocupam, în prezent nu mai avem nici un post, nici un izvor de câștig și prin urmare nu mai putem jertfi pentru foaie, deci rugăm pe toți românii iubitori de cultură, pe toți on. noștri cititori să ne trimită abonament, să putem exista, să putem lucra și apăra drepturile tuturora. Dacă sprijinul poporului nostru va fi cu noi, sfânta dreptate va fi eluptată, moravurile bune și curățenia unei vieți nouă se va reîntrona, căci vom biciui șarlateniile și escrocheriile, vom urmări indivizii mizerabili, dar, „unde-i unul nu-i putere, la nevoi și la durere.” Inimicii noștri-ai poporului și ai adeverului sunt puternici, sunt bogați și ușor își pot răzbuna, dacă poporul nu se va organiza într-o falangă puternică și nu va jertfi cât de puțin pentru susținerea apărătoriului drepturilor sale, a „Curierului de Vest” iar noi va trebui să mergem dintre Dvoastre în alte părți a țării pentru câștigarea unui „codru de pâine”. Înainte de toate, mi-am ținut de sfântă datorie a recurge la iubirea frățiască a bunilor români din acest județ, și a le arăta poziția tristă, în care am ajuns pentru lupta dreaptă purtată contra celor nedrepți, dacă nu m-au putut închide, mi-au luat pâinea: să le fie de bine! Sus inimile iubiți cititori! Vreau să intru în serviciul nostru, vreau să lucru numai pentru cei drepți, cei vrednici și nobili fii ai neamului, trimiteți abonamentul și nimic nu ne va putea împedeca dela datoria noastră, vom continua curățirea vieței noastre de stat încă cu mai mare râvnă și devotament!

Căci voi sunteți puterea și a patriei mărire

Opinca este talpa-n a țării fericire

Voința vă lipsește, că șiați fost învățați

Ca să purtați jugul ori cărei uneltire

De drepturile voastre să fiți toți-despoiați! ”[76]

            S-a făcut orice pentru ca ziarul să nu mai apară. Din cei aproximativ 500 de abonați, mai mult de jumătate întârziau sau refuzau să-și plătească abonamentele, ceea ce l-a determinat pe Rodina să treacă la amenințări repetate, tonul său imperativ trădând totuși disperarea omului lăsat fără sursă de venit și adus în imposibilitatea de a-și mai publica gazeta. Totuși, datorită unor oameni importanți din oraș, care au început să plătească abonament, ziarul a continuat să apară, fiind salvat, pe moment.

            În aceste condiții, inamicii săi, văzând că Rodina nu se potolea, au intentat ziarului „Curierul de Vest” un proces de presă, sperând că așa îl vor închide. La 22 august 1921, Rodina, în calitatea sa de patron, director și redactor-șef al ziarului, a fost citat la Tribunalul Satu Mare unde i-au fost aduse la cunoștință acuzațiile, fiind vizate mai multe articole publicate de-a lungul anului în ziar: „Curentul aziatic oriental” din nr. 3, poezia „Parlamentul Săracilor”, poezia „1848 și 1921-parodie poetică”, „Ce ne pregătesc Ungurii, acțiunea ocultă” din nr. 10 al ziarului. Rodina publica la 31 august 1921 discuția avută cu judecătorul:

               „Judele de instrucție întreabă: că ai scris acestea articole, sau vei spune cine le-au scris? Recunoști că te-ai făcut vinovat prin delictul de agitație contra statului român? Recunosști că ești vinovat a face politică cu foia care n-a depus cauție după lege?

               La aceste întrebări Domnul Ioan Rodina declară următoarele: Acuza o-am înțeles perfect. Eu vinovat nu mă simt și nu mă dau! Redactorul foi independente „Curierul de Vest” din Baia Mare eu sunt! Foaia din chestie, cu poltica absolut nu se ocupă. Esclusiv se ocupă numai cu chestiuni sociale, administrative, economice și de obște. Hotărât neg sus și tare că ar fi apărut în vreun număr a acestui organ vreun articol, sau un rând măcar, ce ar fi putut da bănuială că agită contra statului.

                Articolul scris în nr. 3 al foii sub titlul „Curentul aziatic oriental” iscălit cu Dr… precum și articoli din nr. 10 al „Curierului de Vest” „Parlamentul Săracilor 1848-1921” „Ce ne pregătesc Ungurii”și poezie, eu le-am scris, pentru acelea iau răspunderea ziaristică înaintea legii.

                 Atâta mai doresc a adăuga, că conform condicei poștale dela tipografie, nr. legali din foaie nu numai procuraturii ci și Siguranței statului s-au trimis regulat și că foaia apare totdeauna cenzurată legal.  

            Altceva a declara nu doresc!”[77]

        Revoltat de ce i se întâmplă, Rodina a publicat în nr. din 31 august următoarele: „din îndurarea lui Dumnezeu din ceriu și al dlui Procuror din Satumare, „Curierul de Vest” organul național, foaia celor asupriți, celor săraci și slabi, e pusă în urmărire, e dată în judecată, pe motivul că face agitație contra statului. Organul de publicitate al „Eroilor Legendari” au ajuns iute înaintea pampei judecătorești, căci doar ziaristica și publicațiunile libere naționale și independente, nu trebue ajutorate, nu trebue menajate, ci trebue strivite, trebue călcate în picioare, căci acelea imparțial spun adevăruri crude puternicilor șarlatani și marilor „monguli” îmbogățiți prin hrăpire, înșelătorii și despuieri sacrilege.” Dar gazeta e condusă după adever, domnii cu privina nu ei atacă, ci și aici pun paravan statul și aduc acuze că foaia noastră contra statului agită și lucră!

            Norocu însă, că și orbul vede, că și surdul aude, că și prostul știe, că statul României noastre mari și iubite nu este compus din șarlatani, din înșelători, din ticăloși și renegați, ci aceea numai grasează în ascuns și până la un timp, până ce le va suna ceasul lor din urmă, care nu poate fi departe, ba cu atât e mai aproape, cu cât, domnii procurori, vor intenta mai des procesele contra „Curierului de Vest”, dând astfel ocazie, ca să ne ocupăm mai serios în apărarea noastră, de ticăloșiile și banditizmul, comis, de clica și cârdășia acelor împăgâniți și însălbăticiți tirani cari și au uitat de sine și au uitat de lege, Dumnezeu, de datoria ce o au față de neam și de patrie și numai servesc decât unul singur idol, al materializmului, al burtei, al buzunarului.

          Ideal, cultura, națiune, patrie, adevăr, aceasta pentru domnialor sunt nimicuri obscure, sunt ceva nebunii, cari n-au rost în viață, și ca și legile, trebue să fie susținute numai pentru cei săraci, proști, necăjiți pentru masele albinelor muncitoare, pentru zilierii naționali, după cum doar ne dovedește faptul că „Curierul de Vest” care luptă cu atâtea neajunsuri numai pentru ca să poată ținea deschisă o cale a mântuirei neamului din ghiarele despotizmului, hrăpirei, despoierei imbecililor achtiați în orgoliu după avuții a șarlatanilor delapidatori, a înșelătorilor omenirei și nimicirea bunelor credințe și iată în țeara noastră iubită aceasta este sprijinul și subvenția ziaristicei adevărate, că jertfind avere și viață, sânge și tot ce aveai mai scump în lume pe altarul patriei și al neamului tău, astăzi ești târât naintea judecății, ca să fii întemnițat și foaia nimicită.

           Încă dela Paști, sau grăbit inimicii a da în vileag prin gazete, că eu am fost deja închis. Dl. Procuror așa se vede, e mai bun la inimă căci, nici azi nu sunt încă în temniță, ci numai în pragul ei. Despre intentarea și decursul investigației penale întâmplate la tribunalul din Sătmar în 22 a lunei, dăm raport imai la vale, iar aci numai atâta amintim sus și tare să se știe, că dacă în temnițele ungurești n-am perit, nici nu m-am îndoit de nici o furtună, acum în temnițele românești mă voi transforma în adevăratul Samson și Ercule, poftește domnule ininuător și cât mai curând pune-mă între ziduri la umbră atâta cavalerizm, presupui și din partea dtale ca român, cât au avut Iuliu Balazs, procuror regiesc maghiar ca sigur, că nu m-a lăsat să mor de foame în temniță, ci am eșit gras și frumos dintre zidurile temnițelor ungurești spunând că și pentru aceea, totuși pământul să învârte!

Prin anul 1909 am avut ultimul proces la maghiari, de care m-am refugiat în România, la București. Oare de aici acum unde să mă mai ascund? Pentru dreptatea patriei mele și al neamului meu, primesc lupta și poftim pe teren pe ori-cine, pe viață și pe moarte. Ne vom măsura puterile, armele și inimile! Mănușa aruncată, Procesul decurge, Trăiască Patria!”[78]

            Ca și cum nu era de ajuns procesul împotriva „Curierului de Vest” Rodina a fost notificat că și împotriva revistei sale umoristice „Pârdalnicul” a fost deschis un proces, fiind așteptat la 5 septembrie la Tribunalul Satu Mare pentru a se judeca speța respectivă.[79]

            Nu cunoaștem deznodământul proceselor de presă mai sus amintite. Numerele din ziar sunt incomplete iar cele care au supraviețuit timpului nu cuprind în conținutul lor informații, cu privire la ce s-a întâmplat mai departe. În orice caz, Rodina a avut de suferit: și-a pierdut slujba de la Poliție, dar și-a găsit alta la Primărie, la Secția Militară. Ziarul său nu a fost închis imediat, a continuat să apară și în anul următor, dar cu sincope din ce în ce mai dese.

            În paralel cu zbaterile sale de a tipări ziarul, în cursul anului 1921, Rodina a publicat, probabil cea mai utilă lucrarea a sa, Călăuza Orașului Baia Mare, ediție bilingvă, un fel de „Pagini Aurii”, în care erau enumerate toate instituțiile din Baia Mare, lucrătorii din cadrul acestora, plus numerele de telefon existente în oraș, denumirile străzilor și alte informații utile.[80] Făcându-și singur reclamă, Rodina spunea cititorilor săi „Călăuza Orașului Baia Mare (Nagybanya kalauz) este cea mai interesantă lucrare, dintre toate câte au apărut până acum în orașul nostru în limba română și maghiară. Întocmitp de Directorul foii noastre, Dl. Rodina Ioan, care n-a cruțat timp, muncă asiduă și jertfe de bani pentru adunarea materialului. În ea este întreg complexul vieții noastre, cu toate directivele, Administrații, Justiție, Industrie comerciu, împreună cu adresele tuturor funcționarilor, Judecătorilor, Minerie, Silvicultură etc. Afară de acestea, numirea străzilor din oraș și a comunelor din județ. Tariful Poștal complet, scala timbrelor, Mersul trenurilor, căruțaș, cărăuși, apoi târgurile din oraș, tariful trăsurilor și locurile de viligiatură și băi. Acest opșor este astfel întocmit, că nu poate lipsi din buzunarul nici unui cetățean. Prețul e numai 10 lei bucata.”[81]

         

Ce este interesant la această lucrare, azi dispărută, e că 12 ani mai târziu, a fost preluată ca model, de ziaristul maghiar Krizsán Pál[82] (foto) pentru a realiza lucrarea „Oglinda Orașului Baia Mare”, apărută în anul 1933.[83] Autorul acesteia nu-l amintește deloc pe Rodina, nici ca fost ziarist, poet, scriitor, nici lucrător în vreo altă instituție, cu toate că ziaristul Krizsan a menționat până angajații de pe funcțiile inferioare. Acest lucru a fost constatat și de Gheorghe Crișan, care se întreba, mai degrabă retoric: „să fi fost la mijloc o dușmănie personală?”[84]       

             Ulterior, în anul 1925,  Rodina a publicat un număr special, nr. 354/1925, dedicat eroilor invalizi de război. Pe prima pagină, deasupra frontispiciului este menționat anul VI ca și când ar fi fost vorba de continuarea ziarului început în anul 1920, dar între ghilimele este precizată și denumirea „Gazeta de Baia Mare”. Numărul este format numai din două pagini, conține câteva articole referitoare la invalizii de război și omagierea acestora, o poezie proprie, Invalidul, precum și o invitație la constituirea filialei Asociației generale a Invalizilor de Război, Rodina asumându-și funcția de președinte al acesteia.[85]

            În paralel cu „Curierul de Vest”, Rodina ar mai fi publicat broșura „Apostolul Neamului”, poem istoric[86]. De asemenea, presa maghiară menționa la 21 decembrie 1921, volumul de poezii „Legende istorice. De la Nistru până la Tisa”.[87] Nu în ultimul rând, s-a remarcat și cu trei noi piese de teatru „Cavalerește”, jucată la 25 septembrie 1921 cu ocazia serbării presei[88], „Salvarea Steagului”, jucată la Șomcuta Mare în cadrul festivităților organizate de Reuniunea Femeilor Române din localitate, în vara anului 1921[89] și „Vulturii României” o piesă jucată împreună cu elevii de la gimnaziul din oraș.[90]

Din motive neștiute, Ioan Rodina a juns să fie unul dintre întemeietorii Parohiei Ortodoxe din Baia Mare, împreună cu preotul Alexiu Latiș, primarul Dr. Gheorghe Popovici, directorul Direcției Miniere, Alexandru Iancu, inginerul și profesorul Adrian Onciul, profesorul Gr. Căileanu și alții. Astfel, la ședința de înființare a parohiei și a consiliului parohial, din 5/18 septembrie 1921, Rodina a fost secretarul adunării și a întocmit procesul-verbal cu această ocazie.[91]

           

În cursul anului 1922, în a doua parte a acelui an, Rodina a decis, din diferite motive, necunoscute în prezent, dar care pot fi intuite, o schimbare în activitatea sa gazetărească. Cei care au menționat ziarele apărute la Baia Mare în perioada interbelică, fac distincția între „Curierul de Vest” și „Gazeta de Baia Mare”, prezentându-le ca două organe de presă separate, fără legătură între ele. În urma analizării conținuturilor și a indiciilor pe care Rodina le-a inserat în ziarele sale, sunt de părere că este vorba de același ziar, căruia i-a fost schimbată doar denumirea. Acest lucru s-a produs în a doua jumătate a anului 1922, probabil ca urmare a conflictelor pe care Rodina le avea pe plan local cu alte ziare și potentați locali, în încercarea de a evita o închidere forțată a ziarului său.

       Schimbând numele ziarului în „Gazeta de Baia Mare”, cu un frontispiciu simplificat, în concordanță cu uzanțele timpului, Rodina a transmis subtil că este vorba de același ziar, indicând anul III și denumirea vechiului ziar „Curierul de Vest” în paranteze, sus, în antet. Ziarul Gazeta de Baia Mare se dorea a fi o „foaie națională independentă, economică, politică, de distracție și unificare” și era scrisă în stilul Curierului de Vest. După unele informații ar fi apărut din noiembrie 1922 până în 15 noiembrie 1924, cu liniuță între aceste limite temporale.[92] Identificând doar patru numere ale acestui ziar, din 28 noiembrie 1922, 25 ianuarie 1924, 22 februarie 1924 și 15 noiembrie 1924 cred că această publicație a apărut doar sporadic, ca o continuare a „Curierului de Vest”, fapt întărit chiar de Rodina, care în 1938, când era pus pe mărturisiri din trecut, nu amintește decât ziarul „Curierul de Vest” și ulterior „Știrea”, un ziar local,[93] la care a funcționat ca redactor-șef în anul 1926.

            Anul 1922 s-a terminat în „glorie” pentru tipograful și gazetarul Ioan Rodina. Sătul de scandalurile și intrigile locale, precum și de corupția și neputința aleșilor locali, Rodina s-a convins pe sine că ar fi benefică depunerea candidaturii sale, ca independent, pentru funcția de deputat al cercului electoral Baia Mare, alături de Dr. Teofil Dragoș, a Dr. Coltor Ioan, profesor de teologie, din partea PNR, a lui Cristescu, reprezentant socialist, pe locul rămas vacant în urma decesului lui Take Ionescu.[94] Visând să izbândească numai prin forțe proprii și cu susținerea celor „oropsiți”, Rodina s-a înșelat amarnic cu privire la șansele sale reale, fapt dovedit în curând, de rezultatul alegerilor, Teofil Dragoș, fostul prefect al județului până în luna octombrie 1922, fiind noul deputat ales în urma scrutinului din luna decembrie a aceluiași an. În rest, Rodina a publicat poeziile „Cartaboș de Baia Mare”, „Cronica săracilor din Ardeal”, „Sfântul Nicolae, vis de anul nou 1924”, „Doamne! și iar Doamne!”, „Domn sunt eu în țara mea!”, precum și alte articole, destul de variate ca tematică.[95]

         După acest eșec politic, Rodina a continuat să se concentreze pe activitatea lui de gazetar. În a doua jumătate a anului 1922 și în 1924, apelurile sale repetate către cei care citeau ziarul pentru a-și achita abonamentele trădează dificultățile materiale cu care poetul se confrunta. Din ziare nu reiese dacă mai avea loc de muncă la Primărie sau în altă parte, deci există posibilitatea ca ziarul să fi reprezentat singura sa sursă de venit, sub nicio formă una care să-i asigure un trai decent. După propriile mărturii din anul 1938, după ce a fost dat afară din serviciu, a colindat satele din jurul Băii Mari vânzând celor interesați exemplare ale broșurilor sale.[96] Probabil în acest context, s-a apropiat tot mai mult și de mișcarea cooperatistă din România și de pe plan local, participând la înființarea a peste 20 de cooperative de consum (anii 1922-1924) în satele din jurul orașului, dintre care, în anul 1938, mai funcționau doar 5 sau 6. În general, denumirile acestor cooperative purtau numele unur voievozi sau ale unor personaje istorice bine cunoscute în lumea satelor: Ștefan cel Mare la Groși, Mihai Viteazu la Rus, Pintea Viteazu la Chiuzbaia, Șoimul la Surdești, Vasile Lucaciu în Unguraș, Regina Maria la Dumbrăvița, Sfântul Georghe la Chechiș, Mircea cel Mare la Cărbunari. De asemenea, se considera membru fondator al Cooperativei „Avram Iancu” pentru exploatarea pădurilor din Ferneziu.[97] Sunt de părere că Rodina și-a supraevaluat importanța și influența în zona satelor din jurul orașului Baia Mare. Deși a participat în calitate de reprezentant al ziarului său, la înființarea acelor cooperative, el nu figurează printre membrii fondatori ale acestora, dar cu siguranță a fost de față și a consemnat evenimentele.[98]

          În orice caz, 14 ani mai târziu, în 1938, Rodina, care manifestase, pe parcursul întregii sale vieți, un antisemitism și șovinism incipient, a pus eșuarea proiectelor cooperatiste sătești în cârca „jidanilor, care le-au cântat prohodul jidovesc”, lansând un mesaj cel puțin controversat, care lăsa să se întrevadă radicalismul ideologic al bătrânului tipograf: „ar fi de dorit, și nu mai mult, dar barem numai ce scris este, că cu Învierea României, să învie și Cooperativele noastre cu voievozii falnici și să cânte românește prohodul jidanilor. Măi, dar ce mulțumiți ar fi cei ce trăiesc în Credința Învierii de mâine, în Speranța puterii divine, în iubirea mângâierii în dreptate, în mila îndurării prea înalte! și aceia toți numai români pot fi, pariez cu orice filozof.”[99]

             În anii 1924-1925, Rodina încă se străduia, cel puțin ocazional să-și mai tipărească ziarul, după care, s-a întâmplat ceva pe plan local, cel mai probabil s-a apropiat de unele persoane influente din oraș, care l-au „recrutat” în vederea înființării unui nou ziar, Știrea.

            Ziarul Știrea (ianuarie 1926- iulie 1927)[100] nu a fost niciodată al lui Ioan Rodina. El spunea la un moment dat, în anul 1938, că a redactat acest ziar, iar „istoricii” orașului nu au făcut săpături mai adânci ca să ajungă la adevăr. Ziarul a apărut în ianuarie 1926 ca organ de presă al Partidului Național Român. Vechii luptători pentru drepturile românilor din Baia Mare erau încă puternici, nu toți trădaseră cauza națională prin afiliarea la alte partide, și erau deciși să lupte, pe viață și pe moarte, cu partidele tradiționale din Regatul României. Deci, ca să combată „dictatura” liberală, la începutul anului 1926 „naționaliștii” din Baia Mare, și-au înființat ziarul Știrea. Până la 9 mai 1926 redactorul șef al ziarului a fost Mihail German. În această perioadă atitudinea ziarului a fost una antiliberală, dar cu un ton temperat, fără excese, multe materiale referindu-se la problemele cu care se confruntau țărănimea și muncitorimea, atât rurală cât și urbană. De asemenea, după preluarea puterii de către Partidul Poporului, ziarul a devenit critic și adresa acestui partid de guvernământ. S-a făcut multă reclamă Partidului Național Român precum și alianței acestuia cu partidul Țărănesc, cu care purta chiar negocieri în vederea fuzionării.

           În orice caz, în luna mai s-a întâmplat ceva pe plan local, pentru că Mihail German dispare brusc de la conducerea ziarului (în anul 1927 preluând responsabilitatea ziarului „Glasul Dreptății” al Partidului Național Țărănesc, prospăt înființat), fiind înlocuit cu Ioan Rodina, care fusese infiltrat la ziar încă din februarie 1926, destul de timid, cu câte-o poezie sau articol într-un număr sau la câteva numere (Privesc în jur; De patru ani…despotizmul liberal; Înviere, Primăvară’n Baia Mare…din parcul orașului; Marelui Vasile Storescu).[101] Când Rodina preia conducerea ziarului, dintr-o dată, gazeta băimăreană a devenit cea mai mare susținătoare a Partidului Poporului, promovând o direcție naționalistă, patriotică, profund antiliberală. Ioan Rodina a cârmuit acest ziar din 23 mai până în 31 decembrie 1926.[102]

        Bineînțeles că tonul acestuia se schimbase de-a lungul anilor, dar stilul i-a rămas același. A încărcat ziarul, până la suprasaturare, cu poezii patriotice, politice, religioase, tip-pamflet (Steaua României– poezie electorală, cu trimitere la semnul electoral al Partidului Poporului, Steaua; E veche lumea, Cânt patriotic, Leul și Vulpoiul, Din Baia Mare, Moarte și Viață, Părinte Sfinția Ta, Vara în Baia Mare, Trage Dulă din vioară și cimpoi, Luna când se scaldă, În onoarea armatei noastre, Crucea Roșie, Ceartă între frați, Reamintire, Vine a noastră Regină, Soartea desperată, La Crăciun în Baia Mare, Către Sfântul Vasile cel Mare. Anul nou 1927), cu materiale politico-administrative sau culturale (La recrutarea clasei 1927, La Șișești, Închinați-vă memoriei lui, Guvern și Opoziție, Corespondență particulară, Furtul cu ghinion interesant la Percepția din Baia Mare, Caravani din Baia Mare, Concertul basistului Septimiu Gh. Chirvai, Desvoltarea artei naționale. Concertul d-nei Aca de Barbu, Scântelile politicei ordinare de stradă, Spre sfârșitul omeniei, Ciurdarii din Baia Mare, Baia Mare-despre lansarea ziarului liberal), foiletoane în versuri (Din Cobza Băimăreană, Iar cu cobza printre sfinți, Cobzariul în contra Pițigoiului, Prin telefon cu Dl. Sf. Ilie, Veselii Pițigate, Ultima oră a Pițigoiului, Vizita Cobzariului dela Știrea însoțind Pițigoiul Cazinului pela vrednicii comercianți și industriași din Baia Mare), unele chiar interesante și foarte reușite. A publicat atât cu numele său real cât și sub pseudonimele: Cobzar, Rd., Cronicar, Doinar. Alte materiale nu sunt semnate, dar poartă amprenta sa, atât lingvistică cât și stilistică. A avut foarte puțini colaboratori reali și sunt convins că realiza ziarul, în întregime, aproape singur. Pentru a-și acoperi munca, care, de asemenea, cred că era binecunoscută în oraș, a inventat personaje precum Cobzariul, Pițigoiul Cazinoului, Zbiciul lui Dumnezeu, Sfântul Ilie, cu siguranță inspirate din viața reală, pe care le folosea în mod frecvent, fie în articole tip pamflet, fie în materiale versificate. Din septembrie 1926 a început un „război” nejustificat cu Partidul Național Liberal Baia Mare și în special cu noul ziar al acestuia „Baia Mare”.[103]

             Probabil că atitudinea aceasta, neconciliantă, deseori pusă pe harță a redactorului responsabil, Ioan Rodina, precum și orientarea ziarului într-o direcție pe care doar vechile ziare transilvane o mai aveau, i-au determinat pe cei care conduceau cu adevărat ziarul, respectiv directorul Dr. Vasile Papp, respectiv fostul prefect al Sătmarului, și în acel prezent, Președinte al Consiliului Județean Satu Mare și deputat, dr. Alexandru Racoți-Filip[104], să-l „execute” pe redactorul responsabil, brusc, scurt, chirurgical, fără ca acesta să mai poată face sau spune ceva. Primul semn a apărut în luna decembrie 1926, când ziarul nu a apărut în data de 19. Oficial, Rodina ar fi fost bolnav, fapt pentru care s-a sărit peste acel număr, nefiind cine să-l înlocuiască. Pe de altă parte, ziarul concurent „Baia Mare” a publicat un articol intitulat „Apus de soare” în care prezenta așa zisele motive reale ale opririi ziarului „Știrea”: „din lipsa de fonduri și numărul de tot redus a cetitorilor. Gazeta „Știrea” a avut o scurtă viață! A luat ființă la începutul anului curent din fondurile oferite de câțiva aderenți ai fostului partid național, ca apoi, contra protestării lor, în pragul alegerilor generale să treacă subit în tabăra „fripturiștilor”, oportuniștii tuturor situațiunilor politice. Se zice că deși dl. Ioan Rodina, care purta sarcina redactării, și-a dat întreg „talentul” său în slujba acelora, de cari gazeta era „inspirată”, n-a fost remunerat! Numărul cetitorilor a scăzut zi de zi fiindcă politica, care o servea, n-a găsit răsunet în sufletul cetățenilor din această parte a țării. De abonați nici nu mai vorbim! Aici cei mai „înflăcărați” naționaliști, cari se afirmă a fi cei mai intoleranți în chestini naționale, primesc ziarul și îl cetesc până când nu se prezintă încasatorul cu chitanța abonamentului, când apoi, spre sfârșitul anului, în loc de plată refuză primirea ziarului, ca să-l cetească apoi la cutareva prieten! Este adevărat, că a contribuit mult la încetarea apariției și felul cum gazeta era redactată. Excesele de limbaj, expresiunile vulgare și triviale întrebuințând în articolele gazetei cuvintele, adeseori, ofensatoare,de care înțelegea a se servi, și cari ar fi trebuit să repugne unei redacții consștiente de răspunderea ei, au făcut să-și piardă toată seriozitatea și a articolelor și a întregii publicațiuni.”[105]

          Ceva adevăr trebuie să fi fost la mijloc, pentru că, deși, Rodina a mai supravegheat aparția ziarului până în ultima zi a anului 1926, contribuția și colaborarea lui cu ziarul „Știrea” a încetat chiar la cumpăna dintre ani, responsabilitatea de redactor-șef fiind preluată de Alexandru Racoți-Filip, unul dintre membrii marcanți ai partidului averescan, care a mai condus destinele gazetei până în vara anului 1927, când Partidul Poporului a căzut de la putere. Ultimul număr al ziarului a apărut în 2 iulie 1927. Din ianuarie și până la acest ultim număr, Ioan Rodina nu a mai fost prezent în paginile acestuia, cu nici un fel de materiale. După o încercare timidă de a se apropia de ziarul liberalilor, „Baia Mare”, prin publicarea poeziei „La moartea marelui Ion I.C. Brătianu”, în numărul din 1 Decembrie 1927,[106] Rodina nu mai poate fi identificat ca ziarist, scriitor, poet în Baia Mare.

             Din biografia lui Rodina lipsesc circa 10-11 ani. Consultând colecțiile ziarelor băimărene „Baia Mare” (1926-1934)[107], organul de presă al Partidului Național Liberal, „Glasul Dreptății” (1927, 1931, 1936-1938)[108], organul de presă al Partidului Național Țărănesc și „Înfrățirea” (1933-1934)[109], posibil organ de presă susținut de național- țărăniști, am constatat lipsa totală a numelui Ioan Rodina din conținuturile acestora. Însă, îmi este greu să cred că la 31 decembrie 1926, activitatea sa tipografică sau gazetărească a încetat brusc. Toate cele trei ziare menționate mai sus, conțin, în decursul anilor, materiale asemănătoare celor scrise de Rodina. Spre exemplu în Glasul Dreptății, o poezie electorală intitulată Hora Alegătorilor este semnată de Moș Ioan Roată[110] și am arătat deja predilecția acestui om pentru pseudonime. În perioada 1937-1938 în același ziar a fost deschisă rubrica Ghimpi[111] în care erau abordate sub formă de glumițe, versuri sau pamflet, diverse realități cotidiene din orașul Baia Mare și împrejurimi, în stilul Cobzarului, Pițigoiului, personaje create de Rodina în ziarul său. În ziarul Înfrățirea, din 10 mai 1934, articolul ”Munca trebuie să fie națională” este semnată I.R.[112] Deși sunt atâtea variabile posibile, este totuși cu putință ca aceste inițiale să-l indice pe Ioan Rodina? De asemenea, în Glasul Dreptății și Înfrățirea, au fost publicate numeroase poezii, unele nesemnate, altele semnate sub pseudonim, care seamănă cu cele ale lui Rodina.

             Bineînțeles că neexistând vreo pistă clară cu privire la activitatea lui Rodina din acești 10-11 ani, putem face doar speculații în legătură cu aceasta. Însă, stilul său, anumite cuvinte, fraze, idei pe care le repeta în mod constant sunt foarte des întâlnite în perioada anilor 1927-1938 în presa băimăreană, ceea ce mă determină să cred că este posibil să fi colaborat, chiar dacă nu a mai deținut funcția de redactor, cu aceste ziare. Nici nu ar fi fost necesar să-și mai fi folosit numele adevărat în condițiile în care marea majoritate a articolelor publicate în cele trei ziare erau anonime, nesemnate. Este adevărat că cele trei ziare și, ulterior, Cronica, au avut alți patroni, alți redactori, alți colaboratori, dar cu excepția ultimei care reprezenta vocea unei generații tinere, nefiind afiliată politic, restul erau creațiile unor oameni „vechi” asemeni lui Rodina, iar afilierea politică părea ceva firesc. În orice caz, fiind binecunoscută apetența acestui om pentru pseudonime, anagrame etc și, el însuși nelăsând vreo mărturie a acestor ani, este practic imposibil să-l plasăm concret pe lângă vreunul dintre ziarele băimărene.

            În orice caz, fără să specifice în care perioadă a procedat astfel, Rodina a lăsat colecțiile ziarelor „Curierul de Vest” și „Știrea”, drept gaj, lui Augustin Iuga, fost viceprimar, redactor al ziarului Baia Mare, autor a numeroase articole în presa locală, în contra sumei de 200 de lei.[113] Nu le-a recuperat niciodată.

•  

În ciuda faptului că poetul, scriitorul și gazetarul Ioan Rodina a dispărut din viața publică a orașului Baia Mare, mici urme documentare ale existenței sale continuă să existe. Presupunând că a fost dat afară de la Ziarul Știrea, Ioan Rodina a rămas fără nici o ocupație aducătoare de venit, fapt pentru care situația lui materială s-a degradat din ce în ce mai mult. Nu știm cum și-a petrecut anul 1927. Potrivit unor informații din presa maghiară, Rodina s-ar fi îmbolnăvit la sfârșitul anului 1926, în luna decembrie.[114] Dacă informația este reală și dacă starea lui de sănătate a fost puternic zdruncinată, înlocuirea lui de la ziarul Știrea era necesară pentru ca acesta să își continue aparițiile. În 1928, Rodina a cerut primăriei Baia Mare un ajutor de lemne de foc.[115] Informația nu este neaparat relevantă, în condițiile în care foarte mulți localnici făceau astfel de solicitări, chiar dacă aveau o anumită stare materială. Însă sfârșitul anului nu a adus nimic bun pentru fostul gazetar fapt pentru care a depus o nouă solicitare primăriei, de această dată solictând un loc de muncă:

„Ilustre Domnule primar,

Subsemnatul Ioan Rodina, invalid de războiu cu biletul de reformă 125/1920, cu respect vin a Vă ruga să binevoiți a sprijini cererea mea cătră On. Comisiune ca să pot obține vreun post dela primăria orașului, căci sunt într-o situație precară, nici pensie, nici ajutor. Reînoind respectuoasa cerere, că dacă în alt post nu este pentru mine, să fiu reprimit iar în postul ce l-am avut de agent vamal și pe care l-am îndeplinit cu sinceritate și hărnicie, dar pe care din cauza de boală lungă lam pierdut. Apelez la umanitatea și noblețea inimei Dvoastră în speranța rezultatului favorabil…”[116]

Am redat textul cererii sale pentru că furnizează câteva informații neștiute până acum. Prin urmare, la un moment dat, poate în cursul anului 1927, poate anterior, Rodina fusese totuși primit din nou în cadrul administrației locale, în calitate de agent vamal, însă starea de sănătate fiindu-i afectată pentru o perioadă mai lungă a condus la pierderea acestuia. În paralel cu cererea personalaă depusă de Rodina, și Asociația Invalizilor de Război, filiala Baia Mare, al cărui membru activ era, a intervenit pe lângă Primărie, pentru ca numitul să fie primit în serviciu, pe orice post. Din păcate, acest prim demers, care trădează starea de disperare în care a ajuns, s-a soldat cu un eșec, la începutul anului 1929, primarul orașului răspunzând negativ solicitantului, menționând că nu existau la acel moment posturi disponibile în primărie.[117]

În cursul anului 1929, Ioan Rodina, probabil sprijinit, a avut o ultimă zvâcnire publicistică. A publicat broșura de poezii „Învierea națiunei. Dela Nistru până la Tisa. Închinată vitejilor apărători ai țării” apărută la editura Dacia din oraș.[118]

Anii au trecut și, în 1935, Rodina solicita, pe rând locuință, apoi atribuirea unui loc de casă. Pentru locul de casă, Rodina își motiva astfel solicitarea:

 „subsemnatul Ioan Rodina, ziarist, locuitor în Baiamare, vin cu profund respect a Vă ruga să binevoiți a sprijini cererea mea în Consiliu, ca pe baza drepturilor mele câștigate prin mari jertfe și sudori de sânge, luptând cavoluntar, să pot obține un locșor de casă de ½ jugăr, colea în capătul orașului la periferia orașului dinspre Tăuții de Jos, drumul țării cătră Satumare, chiar lângă răstignirea onorată cu închinare, pentru amintirea restignitului adorar al veșniciei, pentru

                                              Motivele:”

1. Sunt cap de familie la 4 persoane, fără post și fără nici un câștig sigur, fără leac de avere. De 8 ani de zile șomer.
2. Întrucât eu sunt voluntar din 1913 pentru Cadrilater și numai din 1917 posed medalia Carol I „Avântul Țării” la trecerea Dunării, miam dat toată silința și cu sabia și cu pana a face bine țării, neamului și poporului nostru, chiar și prin zdruncinarea ființei mele.
3. Întrucât, din 1920, am fost clasat cu 20% procente infirmitate cl. I și acum la București în 1935 mă găsi ajutorul de medic: bun pentru serviciu auxiliar al armatei, de ce acum 16 ani era reformă definitivă, iar eu actualmente în etate de 65 ani, de 5 ori rănit, dar mau dovedit „Tauglich” bun de serviciu auxiliar, dar unde-i serviciu?

                                                  On. Comisie Domnule Președinte Primar

     Pentru neam și pentru țară am făcut și eu cât am putut, acum vă rog să-mi facă și mie țara și neamul cât de puțin, barem acest locșor de casă, care nu e bun de cultivat ci numai de zidit pe el, să-mi ridic și eu o căsuță biată , să nu mă îngroape din locuințe de milă primite.”[119]

Datată, 19 noiembrie 1935, petiția lui Rodina clarifică câteva aspecte, de natură personală. În primul rând, locuia într-o chirie sau locuință pusă la dispoziție de autoritățile locale. Din anul 1927 era șomer, fără venit sigur, poate doar venituri ocazionale. Locuia cu o familie formată din încă trei persoane, probabil la fel de sărace. Sunt de părere că cele trei persoane sunt aceleași pe care le-a menționat în scrisoarea ulterioară, din anul 1938, adresată lui Crișan, respectiv găzdoaia economă, bolnavă, și probabil fetele acesteia, înfometate. Cert este că nu se știe nimic despre viața personală a lui Rodina. Nu există nicio mențiune a unei familii sau măcar a unei soții. Cu toate acestea, în anul 1938, după, sau în timpul apelului disperat către ziarul „Cronica”, în oraș a decedat o persoană cu numele Rodina Victoria, despre care nu deținem alte informații decât că primăria a trebuit să achite costurile înmormântării[120], ceea ce cu siguranță putea să însemne că ori nu avea rude, ori familia era atât de săracă încât nu își permitea să le plătească. Nu este clar dacă Ioan Rodina s-a căsătorit, în cele din urmă, cu femeia la care stătea în gazdă sau este doar o coincidență de nume. Rămâne o pistă de investigat, în viitor, după anul 2038, când registrele de stare civilă vor intra în circuitul cercetării.

           În orice caz, solicitarea de loc de casă nu a fost onorată de administrație iar situația lui Rodina nu a devenit mai bună în anii următori. În baza documentelor de arhivă existente, am reușit să recompun ultimii doi ani din viața lui lui Rodina. Astfel, după ce s-a redresat, parțial, în anul 1938, în anul următor, a primit o slujbă oarecare în administrația locală, fiind însărcinat de către Primărie cu „poliția edificărilor” urmând ca acesta să verifice, efectiv, la fața locului, toate șantierele de case și alte tipuri de construcții, trebuind să observe stadiul lucrărilor, respectarea normelor legale în vigoare etc.[121] Slujba i-a fost atribuită de către primarul Dr. Alexandru Racoți Filip, singurul om puternic din oraș care l-a ajutat constant pe Rodina, din 1919 până în 1939.[122] Probabil a fost doar o slujbă temporară, pentru că în același an, Rodina apare, prima dată, pe lista invalizilor de război[123], iar mai apoi, în același an, în lista săracilor orașului îndreptățiți să primească ajutoare sociale.[124] Din această listă reiese și ultima adresă cunoscută a acestui om, str. Ocnei, nr. 36[125] (actuala Garibaldi), care în anul 1939-1940 era situată în cartierul Valea Roșie, populat de mineri, văduve și săraci, cel mai probabil aceeași cu cea indicată în 1938 lui Crișan când spunea că preotul a venit să împărtășească femeia bolnavă, „sus, în pădure, la noi”. La începutul anului 1940, încă era în viață, fiind abonat la ajutoarele oferite de administrația locală.[126]

•  

            În 1938, concomitent cu campania umanitară de strângere de fonduri pentru Ioan Rodina, Gheorghe Crișan a dispus și publicarea a trei poezii de-ale bătrânului gazetar: „Eroii Legendari. Dela Nistru până la Tisa. Învierea Națiunei” poezie tipărită de autorul său în anul 1936, cu ocazia Zilei Eroilor, „Dintre Apostolii Învierii”, poezie dedicată lui Vasile Lucaciu unul dintre personajele istorice preferate ale lui Rodina și „Badea Gheorghe de Băsești”.[127] Nemulțumit de cum a apărut în presă poezia sa despre Vasile Lucaciu, autorul a scris ziarului „Cronica”:

                       „ Domnule redactor,

        Cer mii de scuze pentru îndrăzneala de a cere o mică rectificare: a dispune să se culeagă din nou poezia Marelui Lucaciu (e vorba de poezia publicată în nrul anterior, inițialele căreia- de sus în jos- dau numele Vasile Lucaciu. E un joc greu de litere ce determină și îngrădesc textul și pe care nu l-am bănuit spre al scoate în relief) cu inițiale mai grase și nu rupt acest nume sfânt, pentru că spiritul său nu va ierta niciodată să i fii numele rupt, mai ales mie, care l-am urmărit și prin visele mele în nopțile trecutului. Cu aceea poezie l-am primit în delirul exaltărei însuflețire în anul 1919, când a sosit la Baia Mare…. Îmi tremură condeiul când voesc să scriu ceva despre acest minunat bărbat al bisericii și națiunei și când îmi aduc aminte cu forța, curajul, credința și puterea acestui Profet, și chiar de zilele când s-a reîntors în Baia Mare, ce elan, ce dragoste, ce entuziasm exista în sufletele tuturor românilor- și mă întreb azi- după atâția ani- Oare unde sunt Românii lui Vasile Lucaciu?”[128]

              Gheorghe Crișan i-a publicat scrisoarea și evocările momentelor în care l-a cunoscut pe Vasile Lucaciu, dar nu a mai republicat poezia după indicațiile poetului. Când campania strângerii de fonduri s-a încheiat, Rodina a scris din nou ziarului „Cronica” aducând mulțumiri tuturor celor ce l-au ajutat:

             „Domnule Director!

         Confirm primirea sumei de 1910 lei subscrisă până acum pe seama mea, cu mulțumiri primadată domniilor voastre, pentru prețiosul sprijin, prin care ați dat ocaziune să fiu salvat prin ajutorul mărinimoșilor milostivi români care s-au grăbit a veni în ajutorul meu, tocmai în momentul când eram în cea mai desperată situație, la care m-a adus destinul….În etate de 68 de ani, încărcat de dureri și junghiurile contractate pe front, nu sunt în stare să tai un lemn fără dureri. Ajutorul meu dela Domnul cel ce au făcut ceriul și pământul este, „Trimisul Dlui” veni cu „Cronica” și inimele bunilor români de „mila îndurării prea înalte” s-au umplut și ne-au salvat pe moment. Ridic zilnic rugă cătră Cel Prea Înalt să-mi ajute să pot tipări din memoriile mele un volum, pe care-l voi trimite tuturor acelora ce m-au ajutat și până atunci vă rugăm să primiți ale noastre mulțumiri și-al dulcelui Isus chiezășie despre binecuvântarea milosteniei Dniei voastre.”[129]

               La 26 septembrie 1938, Rodina i-a scris din nou lui Crișan „iubite nepoate Crișan”. Din această ultimă depeșă aflăm că avea un serviciu, cât de cât stabil, ca paznic de noapte la Societatea Minieră Petroșani: „de 10 ori v-am căutat, dar eu fiind în serviciu greu, paznic de noapte la Societatea Petroșani-departe, și cu cele 68 de erne în spate, numai sunt așa de voinic, ci noaptea lucru, ziua dorm, adică rar văd raza soarelui.” Încă scria, în amintirea timpurilor trecute iar scopul acestei scrisori tocmai la acest lucru făcea referire, îl ruga pe Crișan să-i publice o poezie intitulată „Închinăciunea Eroilor Legendari reginei noastre mare” recunoscând că este „un specimen al timpurilor trecute, „anticuarium” dar sunt rare aceste specimene.” Îl ruga să o corecteze și să o aducă la o formă ce putea fi publicată convins că „nici odată nu e târzie preaslăvirea iar eternă este viața viitoare. Dvoastră sunteți expert și foarte bine știți că asemenea amintire deși nu sunt moderne, dar sunt originale, trăite, suferite, pățite și glorioase și necăjite…” Semna, Moș Ioan Rodina, „fost și el oarecând oarece”.[130]

               Crișan nu i-a mai publicat poezia. Mai procedase așa în anul 1937 când Rodina încercase același lucru cu o altă poezie. Reușise atunci să inventeze un motiv legat de faptul că poezia a ajuns prea târziu și nu mai era loc în ziar „acum un an, am găsit la tipografie un plic: „Prea onoratului domn G.C redactorul prea frumoasei reviste Cronica Loco.”  În plic, o coală ministerială caligrafiată cu cuvintele unei poezii patriotice și pe verso fraze de entuziastă laudă pentru gazetă și pentru mine, însoțite de rugămintea de a publica versul. Nu l-am publicat fiind prea lung și necesitând un comentariu justificativ față de cititori. La închiderea gazetei a venit la tipografie, s-a interesat de manuscris; tipograful l-a trimis la mine, ne-am cunoscut și am mințit că manuscrisul a sosit prea târziu și nu mai avea loc. A amuțit rușinat, a luat manuscrisul și de atunci n-a mai dat pe la mine.”[131]

               Poate așa au stat lucrurile și la sfârșitul anului 1938. Neinteresat să-l cunoască cu adevărat pe Ioan Rodina, dar fascinat de prezența acestuia, Crișan, a continuat colaborările sale cu Ioan Șiugariu, Petre Dulfu, idolul său, consătean, și alții, pe care el îi considera mai potriviți pentru ziarul său și pentru cititorii băimăreni ai anului 1938-1939, distanțându-se, astfel, de înaintașul său gazetar.

•  

Viața și activitatea celui care a fost Ioan Rodina m-au preocupat timp îndelungat. Poate că au trecut chiar și 15 ani în care m-am pregătit și documentat, ca să-i scriu biografia. Practic, nu am făcut nimic în acest sens, până acum, dar intenția m-a însoțit, la tot pasul, în  acest timp. Simțeam, chiar de la început, că este vorba de o poveste cu sfârșit trist, dar nu bănuiam amploarea ei. Apoi, am descoperit că era, în același timp, și o poveste despre pasiunea scrisului și căderea în uitare, despre profesioniști și amatori, despre pionierat.

Ioan Rodina s-a născut într-un timp și a făcut parte dintr-o generație pentru care redescoperirea istoriei și culturii române a fost sursa declanșării unui sentiment patriotic exacerbat, dar, eminamente, sincer. Lupta acestei generații pentru ca românii din Transilvania și alte regiuni să dobândească drepturi, să devină autonomi și chiar independenți, a fost, în mare parte altruistă, dorindu-și sincer ca poporul din care făcea și ea parte să se poată bucura și trăi ca  alte popoare, fără ca cineva din exterior să le impună norme, cutume, tradiții și o limbă nespecifice. Ioan Rodina a crescut și s-a educat în spiritul acestor idei, cărora le-a rămas fidel întreaga viață, fără să abzică vreodată de la ele. A avut ocazia, prin prisma meseriei sale de tipograf, să se afle în preajma celor mai strălucite minți ale acestui curent, atât din mediul ecleziastic, cât și laic. Descoperindu-și talentul de versificator și „povestaș”, l-a pus în slujba poporului, încercând și el, acolo unde îi era locul, să contribuie la educarea maselor și ridicare celor mulți. A făcut acest lucru, neîncetat, din momentul în care a putut fi publicat, deci de prin anul 1890-1891, până în ultimii ani de viață (ultimele scrieri fiindu-i publicate în 1938). A colaborat ca scriitor la cele mai prestigioase ziare și reviste din Transilvania sfârșitului de secol al XIX-lea și începutul celui următor. A pus bazele unor publicații, unele mai de succes decât altele, dar care, la momentul acela, erau ceva nou și, probabil, au fost bine primite. A fost un artist în meseria sa de bază, pe care nu și-a negat-o niciodată, meseria de tipograf, iar opera sa de suflet, capodopera lui, rămâne revista „Luceafărul” de la Budapesta.

I-a cunoscut, îndeaproape, pe reprezentanții cei mai de seamă ai mișcării naționale și a fost fascinat pe personalitatea unora dintre ei. Vasile Lucaciu a fost eroul suprem pentru el, pe care l-a cinstit și l-a cântat în versuri, efectiv l-a divinizat, până la sfârșitul vieții. A fost acuzat, a fost anchetat și a fost închis în pușcăriile maghiare pentru că scria în limba lui maternă chestiuni de suflet pentru orice român. Traumatizat de acest tratament și revoltat de ceea ce i se întâmpla, a căutat să-și creeze mai multe alter-egouri, personaje fictive sau reale, în numele cărora semna articole sau poezii în presă. A apelat la pseudonime, la acronime, la orice care putea să-l facă să ajungă în continuare la cei pentru care scria. Faptul că o mare parte din lucrările sale rămâne și azi necunoscută, pentru că a scris anonim, mă determină să cred că, cel puțin pentru o vreme, Rodina devenise atât de altruist cu sine și cu ceilalți pentru care scria, încât nici nu mai conta că el fusese șters, anonimizat, acronimizat și că probabil, niciodată, nimeni, în viitor, nu-i va ști lucrarea. Convins că lumea, așa cum o știa el din Transilvania, se va schimba, și toți românii vor fi frați, a emigrat în România unde a continuat să-și practice meseria și să-și valorifice talentul cu aceeași pasiune, total dezinteresat, pentru că nu a reușit niciodată să dobândească un confort material. Spirit liber, aventurier, atașat de oameni și nu și de locuri, s-a gândit să-și servească țara și poporul, în luptă, chiar cu prețul sacrificiului de sine. A supraviețuit și s-a întors pe meleagurile natale eliberate, dar nu și-a uitat niciodată camarazii din cele două războaie la care a participat, întotdeauna referindu-se la ei ca „Eroi Legendari” și necontenind în a-i cânta prin versurile sale.

   La Baia Mare a ajuns să se stabilească pentru că nu mai avea nici un loc pe care să-l numească „acasă”. Erau timpuri de exuberanță și exaltări patriotice iar el, la cei 49 de ani, cât avea în 1919, a vrut să-și reseteze viața, pornind de la zero. A găsit un teren fertil și a putut să fie inovator, dar a întâlnit oameni și tipologii umane care au făcut tot posibilul să-l distrugă. Oamenii importanți ai orașului s-au folosit de talentele sale pentru a-și rezolva propriile situații iar el, naiv și visător, s-a pus în slujba lor, crezând că dacă erau români, din familii bune, celebri și bogați, totul avea să fie bine, iar orașul și țara aveau să câștige. Nu a înțeles niciodată cât de corupt era acest oraș, atât la nivel poltico-administrativ cât și „în cuget și-n simțiri” și a continuat să creadă că patriotismul, omenia, cinstea, corectitudinea și credința în Dumnezeu, va rezolva lucrurile. Ajuns la Baia Mare, a fost corupt la rândul său, făcând o serie de greșeli care nu i-au fost iertate. De fiecare dată însă, a pierdut el, pentru că ceilalți s-au reorientat după sursa intereselor pe care le aveau. Rodina nu s-a abătut de la drumul său, iar dacă tatăl său a fost învățător, încercând să lucreze pe mintea și sufletele copiilor, el s-a străduit să-i continue munca, lucrând cu adulții, pentru care a scris, a interpretat piese de teatru, a recitat poezii, contribuind în mod decisiv la dezvoltarea unor sentimente patriotice, de apartenență la neam, mai ales în rândurile țărănimii și muncitorimii rurale și urbane. Pentru aceștia, și nu pentru intelectualii sau pentru elita orașului Baia Mare, Rodina a fost un prieten, un erou.

Nu pot să fiu de acord cu Gheorghe Crișan când afirmă că acest om a fost lipsit de educație școalară. Dacă ar fi fost așa, nu ar fi putut răzbi în lumea gazetărească a acelor timpuri. Nu avea studii universitare, e drept, dar nici Crișan nu avea. Rodina era, în schimb, poliglot, vorbea românește, maghiară și, din câte am putut deduce din materialele sale, analizate pe parcursul a 40 de ani de activitate, cunoștea și puțină germană. De asemenea, nu pot să fiu de acord că Rodina era un vagabond. Nu cred că el și-a dorit vreodată să se autodistrugă. Era un om ambițios, orgolios, dornic de afirmare. Voia să-și depășească limitele și condiția, probabil acesta este și motivul pentru care nu s-a limitat la meseria de tipograf. A vrut să lase o moștenire, deci a scris. Prin urmare, numai un om cu o înaltă conștiință de sine, care să creadă cu adevărat în puterile sale putea să aibă traiectoria pe care a avut-o Rodina, în viață. A fost un cutezător care, doborât de multe ori, a găsit resursele necesare pentru a se ridica, singur, din nou și din nou. Dar, ultima oară când s-a întâmplat acest lucru, Rodina avea 57 de ani și nici o posibilitate reală de a o lua de la început, situație care a și dus la falimentul său personal. Dar dorința de a trece peste greutățile pe care le întâmpina nu l-a părăsit vreodată. În anul 1938, Gheorghe Crișan a avut ocazia să-l ajute. Și, l-a ajutat material, prin acea campanie de strângere de fonduri. Dar, parcă a refuzat să-l salveze pe Rodina-creatorul, alegând să-l ignore în continuare, când putea să-l ajute să-și pună ordine în viață, măcar prin sprijinirea publicării memoriilor acestuia sau a unui volum mai complex de versuri, adică exact acele lucruri pe care Rodina însuși le considera cele mai valoroase pentru el. Înțeleg că nu era în interesul lui Crișan să facă acest lucru și că nu depindea numai de el, dar mărturiile sale ulterioare și tonul pe care îl folosește, atunci când își amintește de Rodina, denotă părere de rău, un regret, pe care, cred, că nici el nu și-l putea explica, nici în 1977, nici în 1988.

În privința stilului său, a felului în care a scris, sunt de părere că Rodina, tributar limbajului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nu a putut depăși niciodată stilul arhaic însușit în tinerețe. Odată cu trecerea timpului, un tânăr ca Gheorghe Crișan, înțelegea prea puțin din scrierile lui Rodina. Dar în mediul rural, adulții satelor înțelegeau, iar popularitatea lui Rodina, acelui mediu i se datorează. Dacă nu ar fi fost iubit și apreciat, cum pot fi explicați cei aproape 20 de ani de colaborare cu Gazeta de Transilvania? Acolo erau intelectuali versați care scriau materiale deosebite, într-un limbaj modern, poeții erau consacrați și se adresau unei structuri educate din cadrul societății. Pe de altă parte, ziarul trebuia să se vândă și să pătrundă și în spațiile mai puțin favorizate, acolo unde educația era precară, fapt pentru care era nevoie de oameni ca Rodina, capabili de a accesa rezervorul lingvistic, imagistic, tradițional, pentru a explica în graiul popular probleme reale, cu care atât orășeanul, cât și săteanul, se confruntau. Dacă nu ar fi corespuns acestor nevoi, ar fi fost ostracizat din punct de vedere publicistic, de îndată. Mai târziu, când se afla la Budapesta, dacă nu ar fi fost un profesionist în meseria sa de bază, cum ar putea fi explicată încrederea pe care marii intelectuali români din capitala Ungariei i-au acordat-o pentru a crea, de la zero, o revistă atât de frumoasă ca Luceafărul? Sunt întrebări la care Gheorghe Crișan nu a putut răspunde niciodată, pentru că nu a fost interesat cu adevărat de viața și activitatea lui Ioan Rodina. El l-a cunoscut abia în ultima fază a vieții și a fost profund marcat de aspectul răvășit și viața de cerșetor pe care Rodina era obligat să o ducă.

•  

În fine, povestea lui Ioan Rodina are un deznodământ trist. Se pare că, bolnav, la începutul anului 1940, a fost internat în spitalul băimărean sau în vreun azil local, unde a decedat, în primele zile ale lunii februarie, probabil în zilele de 4 sau 5 ale acelei luni (care au căzut Duminică, respectiv Luni). A murit ca un cerșetor, fiind încadrat în categoria săracilor orașului, fapt pentru care, înmormântarea a fost asigurată de Primăria Orașului Baia Mare, așa cum se obișnuia să se procedeze pentru cei care fuseseră atât de oropsiți în viață. Primarul Dr. Alexandru Racoți-Filip[132], singurul om important al urbei, care a încercat să mai facă câte ceva pentru Rodina, sprijinindu-l, măcar ocazional, a semnat la 6 februarie 1940[133] un act prin care înmormântarea protejatului său urma să fie gratuită, administrația financiară a orașului suportând cei circa 300-400 de lei, reprezentând cheltuielile cu sicriul, plata groparilor și transportul.

                                  

Dr. Alexandru Racoți-Filip în trei etape diferite ale vieții

Ioan Rodina a fost înmormântat, în rit ortodox, de către preotul Ștefan Bărboș[134],  administrator protopopesc al Protopopiatului Ortodox „Cetatea de Piatră” Baia Mare, probabil în data de 7 februarie 1940. Fiind vorba de unul dintre săracii orașului, poate și ritualul înmormântării a fost considerabil scurtat, Rodina neavând pe nimeni să-l conducă spre groapă.  Nu se cunoaște locul înmormântării. Am încercat o identificare a mormântului în cimitirul Dealul Florilor, fost Reformat, și în cimitirul ortodox „La Nuci”, dar fără succes. Spațiile imense pe care sunt desfășurate cele două cimitire, politica nedreaptă, dar realistă, a administrațiilor acestora de a înhuma alte persoane peste locurile de veci nerevendicate după o anumită perioadă, precum și degradarea unor perimetre, invadate de vegetația sălbatică, fac ca mormintele mai vechi să fie tot mai greu accesibile sau identificabile.

Pentru că „murise” în fața lumii, subestimat și minimalizat în permanență, încă din timpul vieții sale, nimeni nu s-a obosit, cu adevărat, să consemneze, data exactă a decesului său și a locului morții, astfel că, aceste informații ar fi fost aproape pierdute, dacă nu rămâneau mici urme prin documentele de arhivă sau presa locală. Poate, în viitor, cineva, va reuși, pe baza registrelor de stare civilă care vor intra în circuitul cercetării după anul 2040, să facă un final demn al vieții acestui personaj extraordinar, cu atât mai mult cu cât, odată cu Rodina, a murit o lume, pe care generația lui Gheorghe Crișan nu avea cum să o mai înțeleagă. Era lumea lui Vasile Lucaciu, George Pop de Băsești, Alexandru Vaida-Voievod și a restului memorandiștilor, de care bătrânul tipograf s-a simțit cel mai atașat și, care, fuseseră educați într-un fel, vorbeau într-un fel aparte, purtau haine croite după o anumită modă, gândeau în multe privințe la fel, aveau țeluri comune, și pe care și i-a luat drept model, încercând să-i imite.

Când Gheorghe Crișan a aflat că Rodina s-a prăpădit, trecuseră două săptămâni de la înmormântare. Singurul lucru pe care mai putea să-l facă era să scrie un ultim articol, în amintirea celui care și-ar fi dorit să-i fie prieten:

„S-a stins așa cum a trăit de mulți ani încoace: în mizerie, neobservat de nimeni. Nu mai venise de câteva săptămâni pe la mine. În alergarea zilnică după existență, era să-l uit. Pr. Bărbos, care l-a înmormântat acum două săptămâni, mi-a comunicat trista veste. Nu-mi venea să cred. Deși bătrân, Rodina era încă destul de sprinten. A murit undeva într-un spital ori azil din oraș. Aprindere de plămâni sau altceva. Informații amănunțite încă nu am. Poetul Rodina a plecat dintre noi pe neașteptate, părăsind mizeria în care se sbătea. A fost înmormântat ca toți cerșetorii, din cei 300 lei cât plătește Primăria în acest scop.

Am scris mult despre el și pentru el în acest ziar. Altedate biografice nu am. A fost ostaș de frunte, cu decorații, a fost printre puținii români care au avut curajul să înfrunte pe asupritori. Tipograf și scriitor în același timp, chiar dacă scrierile lui nu prezintă o importanță pur literară, sufletul lui de poet este acela care a entuziasmat inimile românilor acum 22 de ani, cu ocazia marei Uniri. A scos în orașul acesta prima gazetă românească, atipărit broșuri cu poeziile lui românești și, incontestabil, a avut un rol bine definit în trezirea conștiinței naționale între sătenii din regiune.

Rodina a fost un apostol. Și s-a dăruit cu totul, neprecupețit, idealului său. Numele lui va rămâne în atâtea suflete neșters, așa cum merită.

Fie-i țărâna ușoară!”[135]

Câteva săptămâni mai târziu, Crișan i-a vizitat mormântul, a cărui poziționare nu o indică. S-a recules la mormântul bătrânului său coleg și, în semn de adio, a mai scris un articol, frumos și profund, plin de amărăciune și regret, intitulat „Flori pe mormântul poetului Rodina”:

„S-au mai scurs câteva săptămâni de când poetul Rodina își doarme somnul de veci uitat de toată lumea. Peste mormântul lui, pe care primăvara trebuia să-l împodobească cu iarbă și flori sălbatece, se așează încă, zi de zi, strat rece din zăpada acestui Martie oropsit, iar peste munca și idealismul românesc, se așează tot mai pustietor colbul uitării.

Rodina își purta de mulți ani sdrențele decolorate și silueta de fantomă, nebăgat în seamă, nerecunoscut, pe străzile orașului nostru. Era pentru multă lume un mort viu. Numai sătenii din regiune, în rândurile cărora poezia lui populară a pătruns cu broșurile ce le-a tipărit, îl mai cunoșteau, îi cereau să le facă cereri, etc. Căci Rodina a fost totdeauna un mare prieten al țăranilor.

Acum când nu mai este printre noi, în sufletul meu umbra lui are proporții de legendă, glasul lui vine din depărtări cu rezonanță de ecou, iar colecțiile de publicații și manuscrisele ce mi-a încredințat, toate păstrează încă mirosul de mucegai al traiului ce l-a dus în anii aceștia, par a fi valoroase antichității.

Bătrâne visător, unchiașule Rodina, nu te-am uitat.

Nu te-am uitat nici eu, nici binefăcătoarea ta, doamna dr. Racotzi. Eu îți împletesc modeste cununi de gânduri, crâmpeie de suflet frățesc. Doamna dr. Racotzi, soția primarului din orașul nostru, a aceluia care a fost primul prefect român în acest județ, și care te-a cunoscut în epoca de înflorire și avânt de atunci, ca o domniță din legendă ți-a adăpostit la casa ei bătrânețele ultimilor ani, îngrijindu-se creștinește de traiul și odihna ta. Iar pe mormântul tău sărac, florile puse cu mâna ei de Domniță strălucesc ca niște pietre prețioase.

Și de acolo, din pacea veșnică în care te-ai ridicat, cred că te rogi cu mâinile împreunate pentru binefăcătoarea ta, așa cum te-ai rugat vara trecută într-o poezie dedicată ei. Fiindcă de acolo glasul tău nu poate fi auzit, eu mă fac și interpretul lui, aducând mulțumiri acestei binefăcătoare.

Florile de pe mormântul poetului Rodina, sunt încă o faptă de neuitat a d-nei dr. Racotzi.”[136]

                                   

Dr. Alexandru Racoți-Filip împreună cu soția Ecaterina Rășcanu

Colbul uitării s-a așezat și în memoria lui Gheorghe Crișan. Amintirile sale au devenit tot mai șterse, iar în anul 1977, Gheorghe Crișan, scria: „sunt 36 de ani de când s-a potolit și n-a mai rămas nici o urmă...”[137] indicând, în mod eronat, anul 1941, ca an al morții înaintașului său. Cel mai probabil nu s-a mai interesat vreodată în legătură cu data exactă a morții sau de locul de veci a lui Rodina, altfel, în 1977, în 1988 sau în corespondența sa privată, ar fi lăsat mărturie cuiva, măcar un rând scris, după cum îi era felul.

          Analizându-i corespondența și alte scrieri de-ale lui Gheorghe Crișan, am simțit o urmă de regret că atunci, când a putut, nu l-a cunoscut mai bine pe Rodina. În 1977, scria: „poate atunci când trăia Rodina și când mi-a adus numeroase articole și memorii s-ar fi putut lămuri multe, dar nici preocupările, nici vremurile nu ne-au favorizat. Așa am gândit atunci, în 1938. După atâția ani stau și judec: Ce a fost Ioan Rodina? Merită să i se pomenească numele în viața Băii Mari? Dacă nu în viața culturală, dar totuși în peisajul acestui oraș? S-ar putea spune că Rodina n-a fost decât un impostor în gazetărie și cu atât mai mult în literatură. Foarte probabil, că s-a pus rând pe rând în slujba unora pentru a realiza oarecari avantaje materiale, dar viața a dovedit că nu ăsta îi era țelul. Cei ce au urmărit atunci să se căpătuiască și-au găsit cu ușurință ocupații și preocupări corespunzătoare și n-au ajuns la sfârșitul zilelor cerșetori. Pentru vremea lui, adică în situația de atunci, Rodina a reprezentat totuși una din puținele încercări publicistice în limba română la Baia Mare făcând să apară, pe rând mai multe publicații și cultivând un înflăcărat sentiment patriotic. La nivelul de atunci al satelor de lângă Baia Mare, realizările lui erau bine primite.

           Cine a fost Ioan Rodina și ce a reprezentat el și activitatea lui pentru Baia Mare nu se întreabă deocamdată nimeni. Și pe bună dreptate. Nimeni nu se întreabă câți castani au fost în jurul vechii pieți din centru (până în 1937 când i-au tăiat) și cu atât mai puțin despre unul anumit, deși poate de acela sau de strămoșul lui s-a rezemat cândva Pintea Viteazul. Dar despre Pintea se întreabă toți fiindcă a rămas în cântecele poporului, în poveștile lui. Ioan Rodina a încercat și el să cânte pe alții și dragostea de a-i cânta n-a fost, se vede, de ajuns. Un lucru e sigur: inima, sufletul lui Rodina a fost aidoma altor poeți și scriitori și tot ca mulți din ei a trăit și a murit în cruntă mizerie.”[138]

               Cu privire la lipsa de comunicare, reală, cu Rodina, Crișan spera că „dacă se va crede necesar, cercetătorii, mai ales cei localnici, vor putea suplini lipsurile acestei comunicări.”[139] Bântuit parcă de imaginea lui Rodina, față de care, este clar că purta un sentiment de vinovăție sau de regret, care-l bântuia atunci când își amintea de bătrânul povestaș, Gheorghe Crișan a publicat un scurt articol despre înaintașul său gazetar în ziarul local „Pentru Socialism”, în anul 1988, intitulat „Amintindu-ne de un poet”, în care autorul face o scurtă prezentare a lui Ioan Rodina, reluând, în mare, vechile sale idei.[140] De asemenea, documentele primite de la Rodina în anul 1938, au fost donate de Gheorghe Crișan Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare, unde sunt păstrate și în prezent. Discutând, prin intermediul scrisorilor, cu fostul director al Arhivelor Naționale Maramureș, Vasile Căpâlnean, care-l convinsese pe ziarist să-și depună actele personale și nu numai, pentru a i se constitui un fond personal, Gheorghe Crișan regreta enorm faptul că predase documentele „amărâtului ăluia de Rodina” la bibliotecă, rugându-l pe directorul arhivelor, în 1985, să intervină pentru a uni documentele într-un singur fond: „țin să vă rog, să dispuneți ca materialele predate de mine despre Rodina să se adune, ca și ale lui P. Dulfu, la fondul respectiv, deoarece, printre multe exagerări, Rodina scrie în memoriile sale multe adevăruri locale.”[141]  Niciodată, această idee nu a putut fi pusă în practică.

•  

        Departe gândul de a face din acest material biografic un studiu comparativ între Ioan Rodina și Gheorghe Crișan, însă privindu-i în oglindă, se poate constata cu ușurință faptul că, întrei cei doi, Ioan Rodina a fost gazetarul de cursă lungă, cutezător și încăpățânat, care indiferent de timpuri și greutăți, s-a dedicat pasiunii sale, nu s-a dezis de ea. A fost un pionier în acest domeniu și, de ce nu, poate fi considerat chiar întemeietorul gazetăriei de limbă română din Baia Mare în perioada interbelică. Nefericit în viață, patriot idealist și visător în carieră, Ioan Rodina a ars pentru pasiunea sa, peste 40 de ani din viața lui chinuită.

          Pe de altă parte, solitarul și suspiciosul Gheorghe Crișan (foto) a fost un tânăr foarte talentat, modern, mult mai chibzuit și ancorat în realitate, care, la scurt timp după moartea lui Rodina, a închis ziarul, s-a refugiat la Bacău, a încercat să-și mai exercite meseria de gazetar, a fost mobilizat pe front, iar după al Doilea Război Mondial, odată ce timpurile au devenit mai complicate, a renunțat la gazetărie pentru o carieră de funcționar. Înzestrat peste măsură, atât cu talent de prozator, cât și de poet, a fost totuși, un „neputincios” din punct de vedere scriitoricesc, incapabil să-și publice vreodată lucrarea dedicată satului Tohat și vieții lui Petre Dulfu intitulată „Feconda și împlinirea visurilor”[142]. Realizat în plan familial[143], Crișan a trăit întreaga viață cu regretul acestei neîmpliniri, tânjind după prima sa pasiune, ca după o dragoste pierdută. Până în ultima zi a vieții sale a scris și a ars, în felul său, pentru visurile sale, însă nu a fost învrednicit să-l ajungă sau să-l depășească pe Ioan Rodina, care, singur sau ajutat de binefăcători, a înregistrat performanțe de neegalat în acest domeniu, reușind să-și publice aproape toate lucrările, Gheorghe Crișan recunoscând amărât, dar cu admirație față de înaintașul său, că „ până la ultima suflare, omul acesta n-a avut astâmpăr, n-a încetat să-și vegheze visurile.”[144]

---

[1] Prezentul material este al doilea dintr-o serie dedicată scriitorilor și poeților uitați din Baia Mare, acest ciclu de articole fiind intitulat Reconstituiri biografice și literare. Primul material a fost dedicat Mariei Magdalena Levandovschi și a fost publicat în nr. 1/2020 al Revistei Proezia.

[2] Ziarul Cronica, nr. 3/19  ianuarie 1938, p. 2

[3] Gheorghe Crișan (1911-1992) s-a născut la 22 decembrie 1911 în localitatea Tohat, pe Someș, atunci Sălaj, în prezent, în județul Maramureș. A studiat la Liceul „Gheorghe Șincai” Baia Mare și imediat după finalizarea studiilor a început să colaboreze cu diverse ziare din țară: Universul, Timpul, Cuvântul, România, Voința în calitate de corespondent pentru județul Sălaj, apoi ca secretar literar la revista „Nord-Vestul” a lui Dimitrie Șeptilici. În anul 1936 a înființat ziarul Cronica, care se prezenta drept o gazetă independentă, cu un predominant caracter cultural. La un moment dat, Crișan a publicat și un supliment literar, „Cronica Literară”, care a încetat să mai apară, după doar două apariții. Ultimul număr al ziarului Cronica a apărut la 28 august 1940, Crișan hotărând să se refugieze la București unde se afla familia soției sale, ulterior la Bacău, unde s-a angajat la un ziar local. În paralel a relansat ziarul Cronica, dar numai pentru o perioadă foarte scurtă de timp, respectiv februarie-mai 1941. După ce a fost mobilizat pe frontul de Est, Gheorghe Crișan s-a stabilit la Oradea, a devenit membru al Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat, continuându-și și activitatea de gazetar și redactând ziarul social-democrat „Voința Poporului”. După anul 1948 a renunțat la gazetărie, a devenit funcționar CFR. A colaborat, sporadic, la ziarul local „Crișana”, la revista „Familia” și a fost secretar literar al cercului literar „Iosif Vulcan” din cadrul Casei Creației Oradea. Ulterior a transmis materiale și ziarului „Pentru Socialism” Baia Mare. În anii 80 a predat documente din colecția personală mai multor instituții, atât din Maramureș cât și din Bihor. A fost căsătorit din anul 1939 și a avut doi copii care au devenit medici. A decedat la Oradea, la 12 mai 1992. Soția sa a decedat în anul 1995.

[4] Ibidem, p. 3.

[5] Idem, nr. 3/19 ianuarie, p. 2-3, 4/26 ianuarie 1938, p.1-2, nr. 5-6/9 februarie, p. 3, nr. 7-8/23 februarie 1938, p.2

[6] Cronica, nr. 5-6/9 februarie, p. 3

[7] Ibidem.

[8] SJAN MM, Primăria Orașului Baia Mare, inv. 34, acte administrative, doc.  nr. 36/1938, f. 2-3.

[9] Idem, nr. nr. 3/19  ianuarie 1938, p. 2

[10] Ibidem, p. 3.

[11] Cronica, nr. 3/19 ianuarie p.3 și nr. 7-8/23 februarie 1938, p. 2

[12] SJAN Sălaj, Colecția Matricole Confesionale, registrul nr. 68/1862-1909, ortodocși, anul 1870, poz. 144, nașteri, f. 22

[13] Ioan Rodina, Eroii Legendari. De la Nistru pân la Tisa, Baia Mare, 1919, p. 8.

[14] Ibidem, p. 8

[15] Cosmin-Cătălin Lazar, Învățământul confesional ortodox în Transilvania și în protopopiatul Ungurașului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Acta Musei Porolissensis, nr. 132/2014, p.144-145.

[16] Ioan Rodina, op.cit., 1919, p. 8.

[17] Ibidem, p.8.

[18] Leucuția Alexandru, Istoria și chivernisirea Tipografiei Diecezane din Arad, în Doru Sinaci, Emil Arbonie, Administrație românească arădeană. Studii și comunicări din Banat-Crișana, vol. V, Arad, Vasile Goldiș University Press, 2012,p. 153

[19] Ioan Rodina, op.cit., 1919, p. 8.

[20] Colecția ziarului „Telegraful Român”, nr. 134/1891, 80, 81, 82, 104/1892

[21] Revista Minerva, nr. 16/1892, nr. 7/1893, nr. 19/1893, nr. 17/1894.

[22] Colecția ziarului Gazeta de Transilvania, nr. 165, 171, 175202, 230/1892; 52, 58, 79, 96, 101, 107, 185, 191, 236/1893; 129/1894; 10, 276, 279, 280, 284, 286/1906; 3, 14, 21, 25, 90, 127, 149, 155, 161, 166, 196, 231, 235, 237, 271, 272, 273, 274, 275, 276, 278, 281, 284/1907; 30, 36, 58, 76, 80, 136, 141, 123, 119, 96, 190, 179, 241, 269, 270, 271, 272, 273274, 275, 277,278, 280, 281, 284, 285, 286/1908; 1,6,8, 94, 100, 105, 110, 115, 235, 240, 268, 274/1909; 1, 17, 23, 27, 33, 38, 44, 50, 62, 68, 56, 63, 66, 68, 73, 77, 79, 85, 87,90, 94, 100, 103, 104, 106, 125, 128, 129, 133, 134, 135, 137, 138, 141, 142, 143, 144, 145, 147, 148, 152, 154, 159, 165, 171, 181, 193, 195, 199, 202, 203, 206, 215, 220, 221, 222, 230, 231, 232, 235, 236, 237, 238, 239, 243, 260/1910.

[23] Gheorghe Crișan, Ioan Rodina, patriot și gazetar băimărean, manuscris tehnoredactat în 1977, aflat în păstrarea Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare, p. 1; vezi și originalul, întocmit de Ioan Rodina, aflat la secția Colecții Speciale din cadrul aceleiași instituții.

[24] Gheorghe Crișan, op.cit., p. 2; vezi și originalul, întocmit de Ioan Rodina, aflat la secția Colecții Speciale din cadrul aceleiași instituții.

[25]Octavian C. Tăslăuanu, Amintiri de la Luceafărul, București, 1936, passim; Octavian C. Tăslăuanu, Octavian Goga-amintiri, București, 1939, p. 150; 

[26] Gazeta de Transilvania, nr. 10/14 ianuarie 1906, p. 3.

[27] Gheorghe Crișan, Ioan Rodina, op.cit., p. 2; vezi și originalul, întocmit de Ioan Rodina, aflat la secția Colecții Speciale din cadrul aceleiași instituții.

[28] Gazeta de Transilvania, nr. 10/14 ianuarie 1906, p. 3.

[29] Ionela Simona Scridon, Romanian press in Timisoara at the beginning of the XX th century, în Journal of Romanian Literary Studies, nr. 6/2015, p. 819, 820.

[30] Ibidem, p. 817, 819.

[31] Gazeta de Transilvania, nr. 161, 196, 235, 237/1907

[32] Idem, nr 30/08.02.1908, p.4.

[33] Ibidem.

[34] Gazeta de Transilvania, nr. 80/09.04 1908, p.2; Procesul din anul 1907-1908 a fost amplu prezentat în ziarul Tribuna de la Sibiu, vezi nr. 197/107, 209/1907, 282/1907, 32/1908, 213/1908, 240/1908 precum și ziarul Foaia Poporului, nr. 38/1907, 1, 8, 17, 43/1908.

[35] Biblioteca Academiei Române, Publicații periodice românești,tom 2, 1907-1918, poz. 2273, p. 618.

[36] Gazeta de Transilvania, nr. 241/31.10.1908, p.4.

[37] Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, Bacău, Editura Vicovia, 2014, p. 199.

[38] Vezi colecția ziarului Gazeta de Transilvania pentru lunile ianuarie-aprilie 1909.

[39] SJAN  Timiș, fond Prefectura județului Caraș Severin 1908-1918, inv. 1687, doc. 22/1908.

[40] Leucuția Alexandru, Istoria și chivernisirea Tipografiei Diecezane din Arad, în Doru Sinaci, Emil Arbonie, Administrație românească arădeană. Studii și comunicări din Banat-Crișana, vol. V, Arad, Vasile Goldiș University Press, 2012,p. 153

[41] Ibidem.

[42] Gazeta de Transilvania, nr. 276, 280, 286/1906; 271, 276, 284/1907; 269, 275, 285/1908; 220, 236, 239/1910.

[43] S-a născut la Tăuții de Sus la 23 noiembrie 1881, fiul lui Petru Porumb și al Rozaliei Bud. Era prieten bun cu Vasile Lucaciu, membru Astra, iar în preajma Marii Uniri, a înființat un cor cu care s-a făcut remarcat cu ocazia vizitei generalului francez Berthelot, în decembrie 1918. Clasele primare le-a urmat în sat, după care a urmat studii pedagogice, devenind învățător. A fost căsătorit cu Valeria Duma și împreună au avut doi copii, Tatiana și Grațian. A fost învățător și primul director de după unire a școlii din localitate, până în anul 1933. S-a retras la Cluj, unde fiul său Grațian era student, continuând să lucreze la Școala nr. 3 Avram Iancu. A fost de asemenea primul director al Căminului cultural din localitatea natală și a fost autorul mai multor manuale. Pe parcursul perioadei interbelice, Ioan Porumb a scris numeroase articole de presă, atât în ziarele lui Rodina cât și în celelalte ziare locale. A murit în anul 1954.

[44] Biblioteca Academiei Române, Publicații periodice românești,tom 2, 1907-1918, poz. 2261, p. 616.

[45] Ioan Rodina, op.cit., p. 9.

[46] Biblioteca Academiei Române, Publicații periodice românești,tom 2, 1907-1918, poz. 2488, p. 676.

[47] Ioan Rodina, op.cit., p. 9.

[48] Plugul de Aur sau Industriașul a fost o piesă de teatru în 4 acte scrisă de Ioan Rodina în anul 1899. A fost jucată de tinerii soldați români din Cluj la 9 mai 1899 într-un loc public din oraș. Vezi revista Familia nr. 20/16.05.1899. De asemenea a mai fost jucată și în 1900 la 21 mai, de aceeași trupă de amatori format din soldați. Vezi Revista familia, nr. 20/14 mai, 24/11.06., nr. 25/18.06.1900.

[49] Frumoasa satului a fost o piesă de teatru într-un singur act, scrisă de Ioan Rodina probabil prin 1892-1893, care a fost jucată la Bistrița de tinerimea română de meseriași, la 24 septembrie 1893.

[50] Ioan Rodina, op.cit., p. 9.

[51] Gazeta de Transilvania, nr. 62, 63, 65, 66, 68, 72, 73, 77, 79, 85, 87, 90, 94, 100, 103, 104, 106, 110, 141, 142, 143, 144, 145, 147, 148, 152, 154, 192, 193, 195, 202, 206, 215, 220, 221, 222, 230, 231, 232, 235, 236, 237, 238, 239/1910.

[52] Gheorghe Crișan, op.cit.,p. 1; Ioan Rodina, op.cit., p. 9; Cronica, nr. 7-8/23 februarie 1938, p.2.

[53] Este vorba de Institutul „Notre Dame de Sion” care și-a început activitatea în Iași în anii 1866-1869 sub coordonarea călugărițelor aparținătoare Ordinului „Notre Dame de Sion” înființat la Paris în anul 1846 de către Theodore Simon Ratisbonne (1802-1884) și recunoscut oficial de papalitate în anul 1863. În Iași, ordinal a înființat Institutul cu același nume care a funcționat în mai multe edificii (vile,palate particulare) în care a coordonat activitatea unei Școli Primare de Fete, apoi a unui Liceu de Fete, a unei Școli de Meserii, a unei Grădinițe, a unui Cămin  pentru studente, a unui dispensar policlinic și în care a organizat inclusiv cursuri de pension. În timpul Primului Război Mondial, Institutul a jucat un rol important pentru că în imobilele sale a funcționat Spitalul Francez, patronat de Jeanne Blondel, soția fostului consul francez și condus de medici și asistente veniți din Franța, în cadrul Misiunii Franceze. În acest spital, medicii au experimentat un medicament contra arsurilor, care s-a dovedit inovativ. (vezi Sorin Iftimi, Clădirile Institutului Notre Dame de Sion din Iași. Casa Alecu Balș și Filarmonica „Moldova” în Lucian Valeriu Lefter și Aurica Ichim (coord), Monumentul, XXII, Lucrările Simpozionului Internațional Monumentul-Tradiție și viitor, ediția a XXII-a, Iași 2020, Iași, Editura Doxologia, 2021, Fabian Doboș, Congregația „Notre Dame de Sion”. 150 de ani de activitate în Moldova 1866-2016, Iași, Editura Sapientia, 2016.)

[54] Gheorghe Crișan, op.cit., p. 1.

[55] Curierul de Vest din 29 april 1921, p.4.

[56] Cronica, nr. 7-8/23 februarie 1938, p.2.

[57] Vezi ziarul Olteanul, nr. 29/1913, 37/1913, 49/1913, 34/1914. A avut apariți sau a fost menționat și în nr. 15/1910, 197/1907

[58] Biblioteca Academiei Române, https://biblacad.ro/bnr/search_rezultate_PPR.php

[59] BCU Iași, cota I B-11.903.

[60] BCU Cluj, în format electronic.

[61] Gheorghe Crișan, op.cit.,p. 4-5; Cronica, nr. 3/19 ianuarie 1938, p.2.

[62] Ioan Rodina, op.cit., 1919, passim.

[63] Biblioteca Academiei Române, Publicații periodice românești,tom 3, 1919-1924, poz. 791, p. 234-235.

[64] Vezi Robert C. Tökölyi, Personalitățile Unirii din zona Baia Mare, în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 11/2018, p. 233-237.

[65] Biblioteca Academiei Române, Publicații periodice românești,tom 3, 1919-1924, poz. 791, p. 234-235.

[66] BCU Cluj, Ziarul Curierul de Vest 1921-1922, 1925

[67] Csoma Gheorghe, Baia Mare 670, vol II, Editura Helvetica, Baia Mare, 2000, p. 188.

[68] Curierul de Vest din 15 februarie 1921, p. 3

[69] Idem, din 29 april 1921 și din 6 iunie 1921.

[70] Idem, din 14 mai 1921, p. 3 si din 10 iunie 1921.

[71] Idem, din 10 iunie 1921.

[72] Csoma Gheorghe, Baia Mare 670, vol II, Editura Helvetica, Baia Mare, 2000, p. 189.

[73] Curierul de Vest, din 29 april 1921, p.3.

[74] Cronica, nr. 3/19 ianuarie 1938, p.2

[75] Ibidem.

[76] Curierul de Vest din 26 iulie 1921.

[77] Curierul de Vest din 31 august 1921.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] Gheorghe Csoma, Baia Mare 670, vol. II, Baia Mare, Editura Helvetica, 2000, p. 89.

[81] Curierul de vest din 31 august 1921, p.4.

[82] Krizsan Pal (1891-1965) s-a născut la Baia Mare la 5 iulie 1891. Studiile le-a efectuat la Sarospatak. Între anii 1910-1929 a fost învăţător după care din 1929 până în 1943 a activat ca ziarist, fiind redactorul ziarelor „Nagybanya” şi  „Banyavidek”. Din anul 1943 şi până în 1949 este pensionar după care revine ca învăţător până în anul 1951 când se pensionează definitiv. S-a stins din viaţă la 7 martie 1965, la Baia Mare.A fost una din marile personalităţi ale oraşului Baia Mare, fin cunoscător al problemelor din învăţământ, cultură, mass-media locală dar şi al vieţii politice locale interbelice. Cu orientarea sa de stânga, Krizsan Pal, a fost unul dintre cei mai de seamă susţinători ai clasei muncitoreşti şi în special al minerilor, alături de care şi în sprijinul cărora a activat pe parcursul întregii sale vieţi. Prima luare de poziţie datează din 1906, anul de debut al mişcărilor sociale din oraşul nostru. Mai apoi, poate fi întâlnit alături de muncitorii nemulţumiţi, în anii 1910, 1918, precum şi la greva generală din 1920.Ca ziarist s-a ocupat foarte mult de problemele sociale. A fost membru în mai multe organizaţii culturale dintre care amintim „Cazina Intelectualilor” din Baia Mare. În anul 1933 a fost cooptat în conducerea Cooperativei „ Hangya” (Furnica). S-a implicat şi în viaţa politică locală fiind ales în anul 1931 în Consiliul Comunal Baia Mare.Krizsan Pal a avut şi talent scriitoricesc, pe parcursul vieţii sale publicând două lucrări „ Phonixmadar” (Pasărea Phonix), o dramă inspirată din viaţa eroului muncitor Josza Bela şi „Oglinda Oraşului Baia Mare”, în fapt o călăuză, un ghid turistic al localităţii, cu referiri la toate obiectivele principale turistice, culturale, administrative, politice, de care un turist aflat la Baia Mare trebuia să ţină seama pe parcursul sejurului său. Lucrarea a apărut în anul 1933 şi s-a bucurat de un foarte mare succes.

[83] Vezi Krizsan Pal, Oglinda Orașului Baia Mare, 1933.

[84] Gheorghe Crișan, op.cit., p. 6.

[85] BCU Cluj, Curierul de Vest, 1925.

[86] Curierul de Vest din 15 februarie 1921, p. 4.

[87]  Csoma Gheorghe, Baia Mare 670, vol. II, Baia Mare, Ed. Helvetica, 2000, p. 89.

[88] Curierul de Vest, 22 septembrie 1921, p.2.

[89] Idem, din 6 iulie 1921, p. 3.

[90] Cronica, nr. 3/19 ianuarie 1938, p. 2.

[91] Curierul de Vest din 22 septembrie 1921, p.3.

[92] Biblioteca Academiei Române, Publicații periodice românești,tom 3, 1919-1924, poz. 791, p. 234, 386.

[93] Cronica, nr. 3/19 ianuarie 1938, p.2.

[94] Gazeta de Baia Mare, nr. 17-18/28 noiembrie 1922, p.1, 4; Csoma Gheorghe, Baia Mare 670, vol. II, Editura Helvetica, Baia Mare, 2000, p. 98.

[95] Idem, nr. 17-18/28 noiembrie 1922, nr. 1/24 ianuarie 1924, nr. 2/22 februarie 1924, nr. 3/15 noiembrie 1924.

[96] Cronica, nr. 3/19 ianuarie 1938, p.2.

[97] Idem, nr. 3/19 ianuarie 1938, p. 2; Gazeta de Baia Mare, nr. 3/15 noiembrie 1924.

[98] Gazeta de Baia Mare, nr. 3/15 noiembrie 1924.

[99] Cronica, nr. 3/19 ianuarie 1938, p. 2.

[100] Biblioteca Academiei Române, Publicații periodice românești,tom 4, 1925-1930, poz. 3340, p. 935.

[101] Știrea din 28 februarie 1926, 21 martie, 3 aprilie, 11 aprilie, 9 mai 1926.

[102] BCU Cluj, Colecția ziarului „Știrea” 1926-1927, passim.

[103] Știrea 23 mai -31 decembrie 1926.

[104] Idem, anul 2, nr. 1/22 ianuarie 1927.

[105] Baia Mare, din 23 decembrie 1926, p. 4

[106] Idem, din 1 decembrie 1927, p.3.

[107] Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, Colecții Speciale.

[108] BCU Cluj.

[109] Ibidem.

[110] Glasul Dreptății din 31 mai 1931, p.2.

[111] Glasul Dreptății, anii 1937-1938, de obicei, pe ultima pagină.

[112] Înfrățirea din 10 mai 1934, p.2.

[113] Cronica, nr. 3/19 ianuarie 1938, p. 2.

[114] Csoma Gheorghe, Baia Mare 670, vol. II, Baia Mare, Editura Helvetica, 2000, p. 168.

[115] SJAN MM, Primăria Orașului Baia Mare, inv. 34, registrul 388/1928, f. 68, înregistrarea actului nr. 6009/1928.

[116] Idem, actul 59/1929.

[117] Ibidem.

[118] BCU Iași, cota II-40.142.

[119] SJAN MM, Primăria Orașului Baia Mare, inv. 34 acte administrative, actul nr. 7669/1935.

[120] Idem, registrul 415/1938, f.91, înregistrarea actului 5157/1938.

[121] Idem, inv. 34, doc. 6893/1939, f. 3.

[122] În 1919, Rodina a dedicat broșura Eroii Legendari. De la Nistru pân la Tisa prefectului județului Satu Mare, Dr. Alexandru Racoți Filip. Ulterior, când a lucrat la ziarul Știrea, cei doi au colaborat, iar ulterior, în 1939-1940, primarul Racoți Filip l-a ajutat să supraviețuiască, pe Rodina.

[123] SJAN MM, Primăria orașului Baia Mare, doc. 2808/1939, passim.

[124] Idem,inv. 34, doc. 5017/1940, Evidența familiilor sărace înscrise pentru ajutoare, p. 19, poz. 12.

[125] Ibidem

[126] Idem, inv. 34, registrul 421/1940, 128 v, înregistrarea actului 1343.

[127] Cronica, nr. 3/19 ianuarie 1938, p. 2-3, nr. 4/26 ianuarie 1938, p. 1-2

[128] Idem, nr. 5-6/9 februarie 1938, p.3.

[129] Idem, nr. 7-8/23 februarie 1938, p.2.

[130] Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, document original semnat de Rodina, depus de Gheorghe Crișan, păstrat la secția Colecții Speciale.

[131] Cronica, nr. 3/19 ianuarie 1938, p.2

[132] S-a născut la 28 august 1886, la Dej, într-o veche familie nobiliară românească din Remetea Chioarului, fiind fiul lui Alexandru Racoţi (1848-1889), asesor la Sedria orfanală din Dej şi al Mariei (1863-1944), născută Filip. În perioada 1904-1908 a urmat studii de drept la Budapesta, la Berlin şi chiar la Oxford. A devenit doctor în ştiinţe juridice la 23 august 1908. În perioada studiilor universitare a fost implicat în mişcarea studenţească românească, fiind membru al organizaţiei „Petru Maior”, care şi-a desfăşura activitatea la Budapesta şi Berlin. După finalizarea studiilor a activat ca avocat la Satu Mare, Bucureşti şi ulterior la Baia Mare. În toamna anului 1918 a fost ales membru al Consiliului Naţional Român Comitatens Satu Mare. A fost primul prefect român al judeţului Satu Mare, în perioada 27 martie 1919-ianuarie 1920, după care a fost înlocuit de I.C. Barbul, pânăatunci subprefect. Din punct de vedere politic, a fost membru al Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Poporului (condus deAlexandru Averescu). În anul 1926, s-a implicat în campania electorală din partea Partidului Poporului şi a devenit deputat. Apoi, din august 1926 şipână la începutul anului 1929, dr. Alexandru Racoţi-Filip a ocupat funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Satu-Mare. În perioada 1939-1940 afost ales primar al oraşului Baia Mare. A fost implicat în numeroase organizaţii culturale, economice, religioase şi chiar sportive. După moartea primeisale soţii, Maria, şi-a refăcut viaţa de familie alături de Ecaterina Răşcanu, din Bucureşti, cu care dr. Alexandru Racoţi-Filip a avut doi copii: George Alexandru şi Marius. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, familia Racoţi-Filip s-a stabilit la Turda. anul 1950, organele de securitate l-au arestat pe dr. Alexandru Racoţi-Filip, acesta fiind internat, conform Deciziei MAI nr. 53/12 iunie 1950, pentru o perioadă de 18 luni, la colonia de muncă forţată Capul Midia. Capetele de acuzare au fost cele de ordin politic (fost membru al partidului averescan, desfăşurarea activităţii politice în cadrul PNŢ-Iuliu Maniu, prefect şi primar). În 1952 Comisia MAI i-a prelungit pedeapsa cu încă 60 de luni. După ce a executat cei 3 ani de internare la Capul Midia, în anul 1953 i s-a fixat domiciliul obligatoriu, împreună cu soţia Ecaterina, pe termen nelimitat în comuna Vaşloveni – Târgu-Mureş. După ce a fost eliberat s-a întors la familia sa, care era stabilită la Târgu-Mureş. Alexandru Racoţi a decedat în anul 1970. În prezent descendenţii familiei trăiesc la Târgu-Mureş. Pentru mai multe detalii vezi Robert C. Tokolyi, Primarii Orașului Baia Mare 1919-1950. Cronologie și câteva date personale, în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 7/2014, p. 134-137; Robert C. Tokolyi,  Personalitățile Unirii din zona Baia Mare, în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 11/2018.

[133] SJAN MM, Primăria Orașului Baia Mare, acte administrative, doc. 215/1940, referitor la înmormântarea săracilor, passim.

[134] Născut la 27 decembrie 1888, era originar din satul Ciocotiș, absolvent al liceului „Gheorghe Șincai” Baia Mare și al  Facultății de Teologie din Cluj, căsătorit cu Lucreția, din Săcălășeni. După un stagiu, ca paroh în satul natal, părintele Bărbos a devenit, din anul 1937, paroh de Baia Mare și administrator protopopesc.

[135] Cronica, nr. 8/21 februarie 1940, p.3.

[136] Cronica, nr. 12 din 20 martie 1940, p. 3.

[137] Gheorghe Crișan, op.cit., p. 8.

[138] Ibidem, p. 6-7.

[139] Ibidem, p. 6.

[140] Gheorghe Crișan, Amintindu-ne de un poet, în Pentru Socialism din 20 martie 1988, p.3.

[141] SJAN MM, Colecția Personală Gheorghe Crișan, doc. 12/1983-1985, f. 52-53.

[142] Vezi corespondența lui Gheorghe Crișan cu Iulian Sălăjan precum și manuscrisul lucrării mai sus citate, în Colecția Personală Gheorghe Crișan, păstrată la SJAN MM.

[143] Vezi nota 2.

[144] Gheorghe Crișan, op. cit.,p. 8.

Despre autor:

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj, fiind profesor de Istorie la Baia Mare până în anul 2007. Din anul 2007 este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.