Omul prăbușit în patul îngust din camera ce ținea loc de bucătărie de vară respira dispneic. În spațiul delimitat de masă și fereastră se simțea mirosul apăsător de alcool în care zăcea trupul său. În jur erau sticle goale și un sac cu pâine râncedă. Bărbatul matur, cu vârsta în jurul a cincizeci de ani, dormea. Patul era mic în comparație cu statura sa. Lumina dimineții părea că nu-l tulbura. Liniștit, cu mâinile sub cap, dădea impresia că visa.

Dinspre farfuriile murdare în care se mai găseau resturi de mâncare, zburau muște care se așezau pe piele adultului. Ele erau atrase de ca un magnet de transpirația acestuia și de aburii băuturii din respirație. Insistența lor își făcea efectul. Omul se trezi și se apără cu brațele, dar zadarnic. Se ridică și deschise larg fereastra. Cu o cârpă dorea să le alunge, dar mai mult le sperie. Ele nu aveau intenția să plece.

Prin fereastra întredeschisă se auzea mugetul disperat al vacii din grajd. Bărbatul confuz, nu părea deranjat de zgomot. Întors de la fereastră, se întinse la loc în pat. Vaca continua să strige. Nu era prima dimineață când i se auzea vocea. Omul era obișnuit să o audă zilnic. De fiecare dată întârzia să o scoată la păscut. Fân nu mai avea, nu-l strânsese la timp și mucegăise pe câmp.

În acea dimineață intensitatea strigătelor animalului era mai mare ca altădată. De când vaca era gestantă, nerăbdarea acesteia creștea. Vădit enervat, se ridică într-un târziu și merse în grajd, mai mult desculț, papucii fiind împrăștiați pe sub pat. În bătătură pietrele îl glodeau făcându-l să șchiopăteze, dar asta nu-l opri. El uitase că nu era doar vaca lui, ci a familiei, a fiului său care se întorsese de curând din Germania, unde muncise în construcții.

‒ Ho, nebuno, strigă către vacă. Te satur eu imediat, că de nu te ia mama-naibii…!

Animalul însă continua să fie nerăbdător, iar mugetele tot mai insistente.

‒ Taci, nu auzi, strigă bărbatul. Mama ta de diavoliță…!

În grajd erau muște mai mari și mai rele care dădeau târcoale vacii, iar între coarnele ei era adunat un roi care-i intra inclusiv în ochi. Mizeria nu mai era demult strânsă, bălegarul în mormane mirosea groaznic.

Când plecau la păscut, pe marginea șanțurilor din sat ea îl alerga. În lătratul câinilor, în timp ce era ținută de funie, îl târa, de scotea năduful din el, iar lui nu-i rămânea decât să arunce spre ea cu pietre și bucăți de pământ, doar-doar s-o opri. Se simțea îngrozitor când copiii pe margini râdeau de el.

‒„Mutu, Năvlegul, trage cu tunul, Mutu Năvlegul, trage cu tunul”, strigau până când el și vaca dispăreau din raza satului, căutând un loc de păscut.

Nu era mut chiar dacă vorbea puțin și rar, iar epitetul „năvleg” îl supăra tare mult. Nu era olog și nici crăcănat cum îi spunea nevasta. Era un om ca toți oamenii, dar fără noroc. La viața sa fusese șofer de curse lungi însă deprinderea rea și întârzierea la program l-au lăsat fără slujbă.

Într-un târziu, om și animal se opreau într-un crâng, unde, la umbră, el lega vaca de un copac și apoi adormea. Seara se întorcea acasă, unde nevasta-sa hâdă îl lua în primire de cum îl vedea:

‒ Ce ai făcut cu vaca? Ai pierdut-o?

Însă aceasta, cu burta plină, venea docilă, în urma sa. Odată ajunsă în curtea casei, vaca intra singură în grajd, iar el, lihnit de foame, mergea la masă. Între cei doi se stabilise o legătură tacită de subordonare. Vaca îi învățase obiceiurile. Însă, pentru el, ea era necesară ca un motiv în fața familiei că era și el bun la ceva și putea primi de mâncare, fără să i se reproșeze că nu era în stare să aducă vreun ban în casă. Era toleranța necesară existenței lui. Fără un rost bine definit de pe o zi pe alta, slăbiciunile bărbatului erau exploatate de soția sa care nu-i putea accepta dependența de băutură. De fapt el, prin acest viciu, căuta să uite de toate și de tot, fără să-și pună întrebări, la care oricum nu găsea răspunsuri.

‒ Mă sfidezi tu?

Vaca aflată în întuneric se străduia să facă față muștelor, privindu-l cu supunere. Ochii ei mari și albaștri erau senini.

Însă lui i se păru că animalul îl sfida, privindu-l. Iritat de miros și de muștele ce-i dădeau târcoale puse mâna pe o mătură din nuiele și lovi crupa vacii, hotărât să termine cât mai repede pedepsirea animalului. Vaca reacționă, lovindu-l cu picioarele din spate. Enervat, se năpusti asupra animalului, dar alunecă și căzu în bălegar. Avea mizerie inclusiv pe frunte, pe haine, care se amestecau cu mâzga din sufletul său, formând un amestec imposibil de suportat. Abia reuși să se ridice și văzu lopata de rânit grajdul, cu care sări asupra vacii. Fără să țină cont de nimic, fără să-i pese unde și cum lovește, dădu cu amar, hotărât să se răzbune pentru tot necazul de care avea el parte. Suferințele vacii nu contau. Loviturile repetate și ample rupseră șira spinării și distruseră capul animalului.

În grajd agitația fu sursă de zgomot. Ochii blânzi ai vacii fură înecați în sânge care se revărsă peste umezeala grajdului si ajunse în curte. Soarele retras între nori părea rușinat de păcatul uman. Întinderile albastre ale cerului se întunecară ca și cum se pregăteau de ploaie. Intrigată de sângele scurs pe sub ușă cât și de zarva creată, nevastă-sa veni în fugă.

‒ Las-o, că o omori, strigă femeia. Aceasta privea înmărmurită cum soțul ei crăpa fără milă corpul vacii. Într-un târziu, obosit de efort, bărbatul încetă și ieși afară din grajd. Se opri la tulpina retezată a unui tei. Era precum copacul, terminat, cu brațele prăbușite.

‒ Ți-am venit de hac, spuse el resemnat.

Stând pe ciotul tulpinii avea în spatele său grajdul cu animalul căsăpit, iar în fața sa resturile casei părintești. Casa natală fusese construită cu două camere și un șopron în care se gătea. Lui, fiind al unsprezecelea dintre frații și surorile sale, părinții îi dădură menirea să fie sprijinul lor la bătrânețe și-l ținură pe lângă ei. Îi făcură și lui casă, îl însurară tot în aceeași bătătură cu ei. Părinții, oameni gospodari, îl învățară de toate. Lui însă nu-i ardea de țărâna natală, el ar fi plecat în lume. Singura sa distanțare fizică fu în stagiul militar. Atunci înțelesese că lumea era mare. Ar fi călătorit, dar cum să o facă fără bani? Din armată se întoarse având carnet de șofer. Lucrase la o autobază până s-a restructurat. Fiind neglijent și cu diverse abateri, îl trecură în șomaj. Degeaba îi spunea mama sa:

‒ Ionică, ai grijă Ionică, să nu bei la volan!

Dar cine să se înțeleagă cu el. Deseori el spunea:

‒ Nu beau ca să beau, beau ca să uit.

Era hotărât să uite de sine, de neîmpliniri, însă băutura îi lua mințile. După moartea părinților îi veni ideea să dărâme casa natală. Așa se simțea eliberat de răspunderi, dar și pentru a extinde terenul arabil. Însă pământul greu și resturile de pietre și cărămidă din temelia casei îi zădărniciră planul, care se transformaseră într-un morman de moloz. Pământul din spatele casei, cât a fost, îl vându. În fața sa era acum doar un lan roditor de porumb, al vecinilor. Acolo privea el stând în curte pe ciotul din lemn.

Femeia, intrigată, luă capul animalului în poale precum ar fi luat un prunc în brațe ca să-i ușureze durerile, dar animalul nu mai mișca, doar se apăra din când în când cu coada de muște. Poala femeii era plină de sânge. Disperată strigă prin ușa deschisă:

‒ Săriți oameni buni, țipă femeia, vădit tulburată de scenele văzute. Îmi omoară vaca!

Ochii femeii vărsau lacrimi, iar venele sale se zbăteau gata să pleznească. La auzul țipetelor femeii, din curtea învecinată veni nepotul lor, Gore, medic veterinar. Acesta, un tânăr destoinic, privi femeia disperată.

‒ A înnebunit, îți spun! Du-te în grajd să vezi isprava!

Nepotul intră și văzu vaca stând într-o baltă de sânge, cu capul crăpat. Aceasta nu se mai putea ridica, scotea doar niște icnete din zbuciumul fără de rost. Tânărului îi fu greu să ia decizia de a curma suferința animalului, deoarece asta presupunea să ucidă și vițelul din ea, proaspăt format. Vaca era gestantă. Ar fi putut să o spintece pentru a salva măcar vițelul, dar nu era sigur că acesta ar fi supraviețuit, fiind totuși dependent de mamă. Nu avea nici condițiile necesare salvării, nici posibilitatea de a-l transporta la o clinică de profil. Nepotul ieși afară, hotărât să cheme ajutoare.

‒ Chemați-l pe Marin să vină cu tractorul și remorca, să ducă vaca la abator! Este singura șansă să mai primiți ceva bani de pe urma ei și asta până nu moare, altfel o pierdeți degeaba. La cât sunteți de amărâți, vai și amar de capul vostru, spuse nepotul, privindu-i cu tristețe.

Marin era vecinul și săpa în grădină. Când află, veni cât putu de repede. Se chinuiră cu toții să urce în remorcă animalul vătămat. Efortul vacii de a respira era evident, se străduia să înghită aerul ca și cum l-ar fi rumegat.

Cu privirea pierdută la grămada de moloz a fostei case natale, Ionică părea că vede ceva hilar acolo. În remorcă se urcase și nepotul pregătit să liniștească bovina. Treptat, sub soarele ascuns printre nori tractorul căpăta dimensiunile unui punct. Șoferul se grăbea să părăsească satul.

Omul vinovat de fapta sa sinistră nu se mișca, părea să conștientizeze urmările ei. Devenise imun în fața agitației, urmărind cu privirea fixă resturile fostei locuințe a părinților, ca și cum ar fi fost cineva acolo. Pentru soție, acolo nu era nimeni, doar lui Ioan părea că i s-a arătat o nălucă. Era ca în ziua înmormântării mamei. Aceasta, în strai cernit, îngândurată, îl privea. Fața lui Ion era galbenă. Simțea vinovăția cum îi umbla prin vene. Concentrat la maxim cu fălcile încleștate se ridică de la rădăcina teiului și porni ca și cum ar fi fost chemat. Abia atunci și soția lui deveni atentă la mișcările lui. El se deplasa încet, părea că alunecă. În dreptul fostei case se opri și căzu în genunchi. O voce aprigă îl întreba:

‒ De ce fiule, de ce ?

Nu putea răspunde. Cuvintele, în acele momente, erau puține. Nu se putea dezvinovăți, fapta îi aparținea și nu avea argumente decât în propria sa slăbiciune în care se complăcea.

Soția îl văzu căzut în genunchi.

‒ Așa roagă-te să-ți vină mintea la cap, comentă ea.

Bărbatul încercă să se urce pe grămada de moloz, însă nu reuși. Deasupra grămezii, văzu silueta bătrânei mame. Din moloz cad resturi de cărămidă spartă. Pisica familiei iese de acolo cu o vrabie în gură.

‒ Aha, zise femeia de la distanță.

Între ea și resturile de materiale rezultate de la demolare era o distanță bunicică.

‒ Asta căutai? Vrei să omori și pisica?

Omul însă dorea să se apropie de imaginea mamei sale. În această stare îl găsi fiul său, Mihai.

‒ Ce ai făcut nenorocitule, își întrebă fiul tatăl? De ce o omorâși?

Fiul își încleștă mâinile, gata să-și lovească tatăl. Acesta se întoarse și veni în fața lui, uitându-se vinovat spre el.

‒ Tu să taci! Aici, eu hotărăsc, îl înfruntă el cu severitate.

Fiul îl măsură cu privirea, apoi scuipă a lehamite. Cu piciorul îngropă scuipatul în țărână. Cu pumnii încleștați se repezi asupra lui.

‒ Sunt banii mei, am lucrat pentru ei la nemți și tu-ți bați joc de munca mea! Ai omorât un animal nevinovat.

Taică-su răbufni!

‒ Tu nu-mi vorbi mie așa! Eu te-am făcut, eu te omor! Vaca mi-a omorât nervii cu țipetele ei.

Pe fiu nu-l mai suporta, fiind invidios pe tinerețea lui, pe visurile lui.

În clipa următoare, întorcându-se brusc pentru a evita pumnul ridicat asupra sa, căzu cu fruntea pe prispa de ciment rămasă printre resturile de moloz, de unde nu se mai ridică. Se zbătu un timp, ca și cum aerul nu-i mai ajungea. Apucă să-și pună mâinile pe piept, privind pentru ultima oară cerul ce se pregătea să-l înghită. Își dădu sfârșitul sub ochii soției înmărmurite și a tânărului ce pare că nu înțelegea ce se întâmplă.

Zările pentru el se petreceau. Luminile se aprindeau într-o pajiște liniștită cum nu mai văzuse. În întâmpinarea lui venea înțeleapta sa mamă care aducea de funie vaca pedepsită în zadar.

Despre autor:

Ovidiu Cristian Dinică (n. 1963) este absolvent al Facultății de Studii Economice din Craiova (1987). A debutat în 1977 în revista „Cutezătorii”, sub girul lui Ovidiu Zotta; în 1983 în volumul „Andra”, Mihai Stoian i-a publicat prima poezie.
Volume de autor:
– „Roșu Alternativ”, 2012;
– „Amintirile toamnei”, 2014;
– „Vitrina cu Vise”, 2018;
– „Nevoia de a fi Blând”, 2019.
Alte apariții editoriale: Antologia Societății Culturale Anton Pann, Antologia Asociației Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice, Galați, Antologia Editurii Singur, Antologia Poeților Vâlceni, Cultura Vâlceană, Povestea Vorbei, Nomen Artis, Boema, Oglinda Literară, Semnal, Negru pe Alb, Cronos, Convorbiri Literare, România Literară, Rotonda Valaha, Sintagme Literare, Cervantes, Oltart, Luceafărul din Vale, Povestea Vorbei, Taifas Literar.
Este prezent online în publicația electronică „Ecreator”, a poetului Ovidiu Roșianu, dar și pe „Cronopedia”, „Negru pe Alb”, „Însemne Culturale”, „Noduri și Semene”, „Agonia” și „Poeții Noștri”.
Este membru al „Ligii Scriitorilor din România” și al Societății Culturale „Anton Pann”. Din 2019 a devenit membru UZPR.
De asemenea, este cofondator al ziarului Clipa Literară, al Revistei Mirajul Oltului și al cenaclului cu același nume.(n. 1963) este absolvent al Facultății de Studii Economice din Craiova (1987). A debutat în 1977 în revista „Cutezătorii”, sub girul lui Ovidiu Zotta; în 1983 în volumul „Andra”, Mihai Stoian i-a publicat prima poezie.
Volume de autor:
– „Roșu Alternativ”, 2012;
– „Amintirile toamnei”, 2014;
– „Vitrina cu Vise”, 2018;
– „Nevoia de a fi Blând”, 2019.
Alte apariții editoriale: Antologia Societății Culturale Anton Pann, Antologia Asociației Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice, Galați, Antologia Editurii Singur, Antologia Poeților Vâlceni, Cultura Vâlceană, Povestea Vorbei, Nomen Artis, Boema, Oglinda Literară, Semnal, Negru pe Alb, Cronos, Convorbiri Literare, România Literară, Rotonda Valaha, Sintagme Literare, Cervantes, Oltart, Luceafărul din Vale, Povestea Vorbei, Taifas Literar.
Este prezent online în publicația electronică „Ecreator”, a poetului Ovidiu Roșianu, dar și pe „Cronopedia”, „Negru pe Alb”, „Însemne Culturale”, „Noduri și Semene”, „Agonia” și „Poeții Noștri”.
Este membru al „Ligii Scriitorilor din România” și al Societății Culturale „Anton Pann”. Din 2019 a devenit membru UZPR.
De asemenea, este cofondator al ziarului Clipa Literară, al Revistei Mirajul Oltului și al cenaclului cu același nume.