Am plecat cu coada între picioare de la florărie. În timp ce doamna aranja cu migală florile și le strângea laolaltă cu o fundă de culoarea preferată a Monicăi, chiar ea m-a sunat. Am rămas înmărmurit de cuvintele pe care le ascultam, iar, spre final, în urechile mele se mai auzea doar foșnetul buchetului, ușor și oarecum confuz, în timp ce vânzătoarea mi-l întindea. Cred că fața mea i-a inspirat milă de mi s-a adresat mai cald decât cu câteva momente înainte.

–Șaișcinci de lei, maică.

Mi-am plimbat privirea de la ea la flori și înapoi, am scos portofelul din buzunarul de la spate și i-am dat suma fixă. Niciun ban în plus. Nu prea mai conta cum țineam florile din moment ce nu aveam să le mai ofer, dar, din respect pentru munca femeii, le-am apucat gentil și am plecat.

Trebuia să cobor să iau metroul de la Lujerului. După calculele mele aș fi ajuns înaintea ei la Izvor, pentru că nu trebuia să schimb. Am trecut însă pe lângă gura de metrou, cu gândul să merg la pas tot drumul spre casă. Îmi eliberasem toată ziua pentru ea.

Era destul de cald deja la ora 11, motiv pentru care oamenii grăbeau pasul și mă ocoleau bombănind că merg prea încet și pe mijlocul drumului. De parcă eram eu de vină că nu e mai lat trotuarul la Piața Veteranilor. Stația de autobuz era arhiplină cu oameni care țineau morțiș să se urce în troleul care tocmai sosise, și el deja arhiplin. Am scuturat din cap sătul de prostia și graba omenească și am continuat să merg. În stânga mea, printre oamenii din stație, o rochie albastru deschis mi-a sărit în ochi. Fără vreo intenție, m-am uitat la purtătoarea ei și am primit în schimb un zâmbet. Fata era mai tânără decât mine, dar probabil terminase liceul, avea expresia aceea de maturitate pe care o au unii tineri după ce trec prin câteva episoade de „oameni mari”, cum îmi place mie să le numesc. Nu mi-am dat seama la început de ce îmi zâmbea, dar după ce am observat că se uită la buchet m-am prins. Se gândea ce norocoasă e fata care îl va primi. Sau poate se bucura că vede un băiat care încă oferă flori. În orice caz, scena m-a înțepat în inimă așa că am făcut cale întoarsă și m-am oprit în fața ei. Se uita în telefon și a tresărit când i-am vorbit așa de aproape.

–Poftim, poți să le iei tu.

I-am întins buchetul așa cum i l-aș fi întins Monicăi, însă acum inima mea bătea doar cât să mă țină în viață.

–De ce? Ce înseamnă asta?

–Nu vreau să mă duc cu el acasă, am răspuns deznădăjduit.

Ea m-a privit curioasă câteva momente și, sincer să fiu, începeam să mă simt penibil și mă întrebam la ce m-oi fi gândit când am luat decizia să ofer un buchet de flori unei fete despre care nu știam absolut nimic. Putea să aibă un iubit, sau poate era deja căsătorită. M-am trezit eu să îmi dramatizez soarta dându-i buchetul ăsta de flori.

–Atunci de ce l-ai cumpărat?

–Ca să îl ofer cuiva, normal.

–Cuiva? Oricui?

Sprâncenele i s-au ridicat arcuit destul de mult, la fel și colțurile gurii. Nu mă așteptam să îmi zâmbească din nou. Era și mai frumoasă acum că o vedeam de aproape.

–Nu, sigur că nu. Cine face așa ceva? L-am cumpărat să îl ofer iubitei mele.

–Nu îmi amintesc să mă fi lovit la cap sau să devin amnezică în alt fel, dar nu cred că sunt iubita ta.

–Nu, nu ești. Dar ai zâmbit uitându-te la buchet și m-am gândit că îți place. Am interpretat greșit?

–Nu, îmi place buchetul. Ai ales flori frumoase, dacă le-ai ales tu, și nu florăreasa. Dar e pentru iubita ta. De ce mi-l dai mie?

Vorba fetei era caldă și calmă și mi-a trecut prin minte o serie de scene cu ea vorbindu-mi așa în viața de zi cu zi. Cred că mi-ar fi fost suficientă doar vocea aia ca să fiu fericit. Simțind cum îmi amorțește deja mâna, stând cu florile întinse către ea, am decis să închei conversația.

–Le vrei sau nu?

–Nu erai răutăcios acum câteva minute. Te-a părăsit?

Îmi dau seama că poate ochii mei nu au cum să se deschidă foarte mult din cauza formatului lor genetic dar sigur arătam surprins. Probabil mă și încruntam la ea, pentru că zâmbetul ei s-a încărcat de compasiune. A atins cu degetele mâna mea când a luat buchetul, iar eu i-am dat drumul. Am privit-o cum a mirosit florile, rând pe rând pe toate

 –O să presupun că mov era culoarea ei preferată.

–Încă este.

–A mea e albastru, dacă vrei să îmi mai oferi flori și altă dată.

A aruncat o privire spre stânga de unde venea un autobuz. S-a întors, a pășit spre mine și, sprijinindu-se de brațul meu, s-a ridicat pe vârfuri și mi-a sărutat obrazul. Apoi a fugit să prindă autobuzul.

Ar fi insuficient descriptiv să spun că am rămas acolo și m-am holbat ca mâța-n calendar. Îmi atârnau mâinile pe lângă corp, stăteam în drum, nu o auzeam pe doamna care mă ruga să îi fac loc să treacă cu ditamai căruciorul cu cumpărături și mai aveam și gura deschisă. De ce i-aș mai cumpăra flori și altă dată?

Câteva zile la rând nu m-am putut gândi decât la cum m-a părăsit Monica prin telefon. Unul din amicii mei m-a întrebat cum a fost la întâlnire miercuri, întâlnire pentru care am chiulit de la două cursuri și două seminarii. A fost șocat când i-am reprodus cuvintele ei. M-a bătut pe umăr și a zis doar „las-o, dacă a fost în stare să se prefacă așa, cine știe cât de nașpa e ca persoană de fapt”. N-am răspuns nimic pentru că îmi venea greu să renunț la ea pur și simplu. Ajunsesem să o iubesc atât de repede, deși ne vedeam doar de vreo trei luni. Monica a fost modelul perfect de iubită, nici pentru o secundă nu mi-a dat de înțeles că ar fi de fațadă.

Dintr-un impuls aiurea am continuat să cobor cu trei stații mai devreme, la Lujerului, și să merg pe jos spre casă în speranța că o s-o mai întâlnesc pe fata aceea. Habar n-aveam de ce îmi doream asta. Voiam oare să umplu golul din inima mea cu amintirea aceea întâmplătoare? Nu știam dacă stătea în zonă sau dacă doar venise în vizită la cineva. Poate doar a coborât în piață să ia ceva în drum spre unde mergea ea de fapt, deși nu îmi amintesc să fi avut vreo geantă sau vreo sacoșă. Oricum, să merg pe jos spre casa era prima constantă din viața mea din ultima perioadă, dacă nu o socoteam pe Monica, bineînțeles. Am mers și pe bulevardul principal, și prin spatele blocurilor din dreapta, și prin spatele blocurilor din stânga, numai-numai să o zăresc din greșeală. De ce? Nici eu nu știu, pentru că, odată ajuns acasă, mă gândeam doar la Monica.

Amintirea cu fata din stația de autobuz se altera cu fiecare zi. Rochia ei albastră devenea violet, părul ei șaten era din ce în ce mai brunet, iar firele se cârlionțau cu fiecare apariție în mintea mea. Ochii căprui ce au cuprins tot Soarele când s-a întors să se uite în stație au devenit verzi ca Marea Neagră la mal și m-am trezit că în mintea mea îi dădusem florile Monicăi. Ca de obicei, m-a sărutat pe gură, nu pe obraz, și în loc să mă țintuiască pe asfalt cu gestul ei, m-a tras de mână spre casă. Săream din somn căutând-o cu mâna în pat, însă, odată lucid, fata din stația de autobuz îmi reapărea în fața ochilor.

Eram buimac și agitat la facultate, ușor recalcitrant uneori, dar toată lumea punea atitudinea mea pe seama sesiunii de examene de la sfârșit de an. Prea puțin îmi mai păsa mie de teste, de teme și de credite. Nu voiam decât să se termine odată ziua ca să merg pe jos spre casă.

O săptămână mai târziu am decis să renunț. Ceea ce făceam era stupid, nu mai eram un puști îndrăgostit ca să mă comport așa. Am coborât treptele de la gura de metrou Păcii și, fără să îmi dau seama, am continuat să merg înainte, până am ajuns în celălalt capăt al peronului. Niciodată nu făceam asta, n-aveam de ce, ieșirea înspre facultate e în capătul unde cobor de obicei. Resemnat, am rămas acolo, sprijinit de un pilon de susținere, și mi-am scos telefonul. Nu era foarte aglomerat pentru ora 10, puteam să număr pe degete oamenii de pe peron și, ca să treacă timpul mai repede, chiar am făcut asta. Omul cu numărul 8 a început să meargă în direcția mea. Am ferit privirea ca să nu stânjenesc biata fată, doar că „biata fată” a venit direct la mine și mi-a zâmbit.

–Și? Unde-s florile?

Mi s-a adresat pe un ton jucăuș și îndrăzneț deopotrivă, n-am putut să nu bușesc în râs. Adevărul este că am râs ca să nu urlu de fericire. Inima mi se zbătea în piept de am crezut că îmi va sparge coastele, iar palmele au început să îmi transpire.

–Glumesc, desigur. Mi s-a părut banal să îți spun doar „bună”. Ce faci? V-ați împăcat?

Zâmbetul mi-a dispărut și m-am prefăcut ocupat să închid aplicațiile de pe telefon și să îl bag în buzunar.

–Ah, înțeleg că nu. Îmi cer scuze, nu era treaba mea. Mergi spre stația Eroilor?

–Da, dar cobor la Poli. De ce?

A ridicat din umeri și mi-a zâmbit iar.

–Mă gândeam poate vrei să vorbești despre ce ai pățit. Uneori ajută în a depăși momentul.

–Și de ce ți-aș povesti ție? Sau de ce ai vrea să asculți?

După ce am pronunțat toate cuvintele mi-am dat seama că am fost cam răutăcios, din nou, dar ea părea neafectată.

–Sunt o străină. Nu știu nimic despre tine cum nu știi nici tu despre mine. Nu ai nimic de pierdut să îmi vorbești despre cine ți-a frânt inima. Nu te voi judeca. Iar ca răspuns la a doua întrebare: toată lumea mi-a lăudat florile și am avut o zi grozavă atunci, arătau foarte bine pe masa din bucătărie. Măcar atât pot face în semn de mulțumire, să te ascult.

A sosit metroul și ne-am îmbarcat. Ea a ales două scaune într-o margine și mi-a făcut semn să mă așez. Nu am talent de povestitor și nici n-aveam o dorință puternică să detaliez, așa că am terminat povestea cu o stație înainte de Poli.

–O iubire cam amară. Foarte urât din partea ei. Ce ești tu, cobai de experimente? Cred că vei fi bine în curând, doar ține-ți mintea ocupată cu lucruri, ca să uiți. Îmi pare rău că ai trecut prin asta, îți promit că nu toate româncele sunt așa.

–Cum te cheamă? am simțit să o întreb deodată, sperând să o iau prin surprindere.

–Dacă ți-aș spune, a început, cu capul aplecat într-o parte, de parcă m-ar dojeni, nu aș mai fi o străină, iar tu te-ai simți jenat că mi-ai spus povestea ta așa tam-nesam.

Am oftat scurt și am zâmbit, avea dreptate. M-am ridicat când metroul a ajuns la peron și am pășit afară.

–Stai la Păcii? am întrebat, răsucindu-mă pe călcâie chiar în dreptul ușii.

–Tu nu stai la Păcii?

De data asta mi-a făcut și cu ochiul cât mi-a zâmbit și, dacă nu se închideau ușile metroului, cred că aș fi intrat înapoi să o sărut. Nu am fost eu cel care a inițiat primul sărut dintre mine și Monica, deci nu sunt așa de sigur că aș fi sărutat-o pe fata asta necunoscută, mai ales în public. Dar senzația a fost puternică în stomacul meu. I-am făcut cu mâna prin geam până să plece metroul.

Începând cu acea dimineață am așteptat metroul în capătul opus. Era mereu acolo și nu părea să creadă în coincidențe. Bucuria de a o vedea venind și cea de a o găsi acolo așteptându-mă erau simple și calme, dădeau vieții mele o aromă pe care nu o mai întâlnisem până atunci, la fel ca atunci când am încercat castane dulci gătite de mama. Nu îi știam nici măcar numele și nu voiam nimic de la ea. Cred că nici ea nu voia nimic de la mine, doar să vorbim și să fim acolo, să începem zilele împreună.

Această obișnuință s-a transformat iute în dorință și apoi și mai iute în necesitate. Mă îndrăgosteam, dar îmi era frică să îi spun, îmi era frică să nu mă respingă. Nu am flirtat niciodată, nu ne-am atins nici mâinile din greșeală măcar, nu am zărit nimic diferit în privirea ei niciodată. Poate nici nu îi plăceau băieții. Trebuia să aflu. Trebuia să știu mai multe. Simțeam că dacă las lucrurile să meargă în direcția asta, mi-aș fi frânt inima singur de această dată.

Într-o vineri dimineață, înainte să cobor la metrou, m-am dus la florăria mică de pe colț. N-avea niciun buchet cu măcar o floare albastră, dar avea ceva într-un ghiveci. L-am cumpărat fără să stau pe gânduri și am coborât treptele în grabă, ca nu cumva să pierd metroul în care știam că ea se va urca. Am ajuns în ultimul moment. Lumea se îmbarca deja, iar pe fată nu o vedeam nicăieri. M-am urcat oricum, dar era aglomerat azi. Am început să am îndoieli că ar fi acolo. Era scundă, adevărat, dar cred aș fi văzut-o. Cum însă nu o vedeam și tot mai multă lume s-a îngrămădit de la stațiile următoare, am luat o a doua decizie bazată pe impuls: am coborât o stație mai târziu, la Eroilor, unde speram că va coborî și ea. După ce lumea s-a risipit care încotro, am văzut-o și am răsuflat ușurat. Nu pot să spun că am alergat spre ea, dar nici nu am mers agale. Tind să cred că poate am plutit.

–Scuze de întârziere, am căutat astea, i-am vorbit de la spate, în timp ce am pus ușor mâna pe umărul ei să o opresc din mers. S-a uitat la mine uimită, apoi la ghiveciul cu flori, apoi a râs.

–Tu nu coborai la Poli?

–Nu am putut.

–Prea aglomerat?

Am simțit gluma din tonul ei și am luat-o de mână.

–Lipsea ceva din ziua de azi.

Zâmbetul nu i-a pierit, dar privirea din ochi i s-a schimbat puțin. Am simțit un tremur în mâna ei așa că am pretins că doar voiam să îi ridic palma să accepte florile.

–Astea sunt pentru tine. Albastru era, nu?

–Da. Știi ce flori sunt astea?

–Albăstrele?

–Flori de nu-mă-uita.

–N-aș putea.

A râs un pic în timp ce lua ghiveciul și s-a uitat în jos.

–Mulțumesc pentru flori. Du-te, vine metroul celălalt.

Cumva mă așteptam să mă sărute din nou pe obraz. Desigur, nu acesta era motivul pentru care i-am oferit florile, dar mi-ar fi plăcut.

Despre autoare:

Bianca Ojovan (n. 1996), absolventă a Facultății de Biologie, București (2020).

Debut literar:

Martie 2024, Antologia virtuală CardioPoemul Iubirii II, Asociația Mezomorfo, pg. 80

Activități literare:

• 5-11 Februarie 2024, proză scurtă în cadrul maratonului de scriere literară, organizat pe Instagram de Asociația Artă de Patru Dimineața, disponibil la https://www.instagram.com/p/C22awzht8SV/ și următoarele postări aferente. Comentarii sub numele de cont @biancaojo
• 18-21 Martie 2024, poezie pentru maratonul de creație literară ce va fi inclusă în prima antologie a Asociației Artă de Patru Dimineața. Textele sunt momentan disponibile la https://www.instagram.com/p/C4fnsyxtvEr și următoarele postări aferente. Comentarii sub numele de cont @biancaojo
• Devenit între timp membru al Asociației Artă de Patru Dimineața (https://artadepatrudimineata.ro/biscuiti-de-casa/).
• Aprilie 2024, participare la concurs literar „Tuș Zine” coordonat de Comunitatea Atoma Art în format digital și fizic (rezultate neanunțate încă, la data utilizării acestui CV-29 Apr 2024)
• Aprilie 2024, participare la Concursul Național de Poezie „Radu Cârneci”
• Aprilie 2024, poezie pentru revista Interix, disponibilă online la https://www.instagram.com/p/C5nwcccovbv/?img_index=1
• Aprilie 2024, participare la Concursul Național de Creație Literară „Ștefan Bănulescu”, ediția a IV-a, 2024

Activități culturale:

• 27 Februarie 2024, Conferință despre Templul Egiptean la Biblioteca Metropolitană București, Sediul Central „Mihail Sadoveanu”
• 5 Aprilie 2024, Lansare de carte Alexandra Căliman , volumul de debut „Eu sunt dacă tu ești” — poezii, Biblioteca Metropolitană București, Filiala Dimitrie Bolintineanu
• 17 Aprilie 2024, Lansare de carte Ioana Bâldea Constantinescu, „Castelul din orașul meu”, Teatru Național „Ion Luca Caragiale” București