Robert Tökölyi

Născut la 22 decembrie 1911 în localitatea Tohat, pe Someș, în familia săracă și foarte numeroasă a lui Onuț Crișan și a Mariei Băban, Gheorghe Crișan a urmat cursurile Liceului „Gheorghe Șincai” din Baia Mare. Nu există niciun fel de dovezi sau indicii că și-ar fi continuat studiile, dar este cert că, de foarte tânăr, a manifestat o înclinație pentru presă și scris. După finalizarea studiilor a rămas în Baia Mare, locuind, fără chirie în incinta Sanatoriului Wagner, patronat în anii ˊ30-ˊ40 de
către protopopul greco-catolic Alexandru Breban, scriptic figurând ca secretar al instituției, dar neremunerat. De foarte tânăr a devenit corespondent al unor ziare centrale. În 1932 a realizat, împreună cu un pictor, D. Roșca, un mini calendar, de mărimea unui vârf de deget, decorat cu imagini ale acelui pictor și completat cu diferite informații culturale. Ulterior, în 1985, în corespondența sa privată, Crișan își aducea aminte că „acest calendar n-a fost trimis arhivelor și autorităților legale, n-a prea ajuns în mâna intelectualilor sau colecționarilor. S-a difuzat numai din mână, pe piață, ca instrument practic, dar i-am completat paginile, copilărește, cu literatură, ca mijloc de lansare într-o lume care n-avea nevoie de așa ceva, cum de altfel prea puțină lume are nevoie și astăzi în epoca supraproducțiilor.” În anul 1934 a
debutat și în presa locală cu 2 poezii: Răsvrătiri și Nostalgie.

Apoi, în toamna anului 1936 a înființat un ziar local, Cronica, ocupând prin aceasta un gol ziaristic românesc existent la Baia Mare în acel moment. Actul de naștere al gazetei este considerat, de însuși fondatorul ei, data de 2 septembrie 1936 când s-a adresat în mod oficial Prefecturii Județului Satu Mare solicitând aprobarea apariției ziarului, dar până la sosirea acestei aprobări, la 16 septembrie 1936 a apărut deja primul număr al ziarului. Dintre toate ziarele locale băimărene, Cronica lui Gheorghe Crișan se distanța de modelul clasic al acestora, tributar unei tradiții ce își trăgea seva din secolul al XIX-lea. Crișan s-a inspirat de la ziarele centrale bucureștene și din alte mari centre și a încercat să imprime ziarului său un nou suflu, mai vivace și tineresc precum și o direcție axată pe cultură, literatură, critică literară, delimitându-se de trecut.
Din păcate, ziarul său, pe care îl realiza eminamente singur, a căpătat pe alocuri, un ton naționalist, care, de altfel, nu contrasta deloc cu direcția timpurilor respective. Totuși, a relatat cu promptitudine evenimentele din orașul Baia Mare și împrejurimile acestuia dar s-a concentrat mai ales pe latura culturală-literară. În coordonarea acestei direcții, Crișan a fost inspirat de grupul de intelectuali care publicau în revista „Afirmarea”, apărută la Satu Mare în perioada 1936-1940, grup în care a căutat să se integreze, publicând poezii (Pe un mormânt, La o cruce, Rime ușoare, Toamna, Moare vremea, Te caut, Jurământ) și proză (Femeea în albastru, Păpăruza) și stabilind colaborări cu poeții și scriitorii de acolo, invitându-i să publice și în gazeta lui, care a devenit o platformă și pentru creațiile sale literare proprii (poeziile – Noapte rurală, Pe un mormânt, Popas, Fragmente despre toamnă, Străluciri, Agonie, Moare vremea, Când mă sfrământ, Christos a Înviat, Toamna – numeroase articole, editoriale, reportaje).

Răsvrătiri
Te-am născut din idealuri mari
și clar de lună
înfășurându-te în depărtări,
suspine și voie bună.
Te-a crescut desmierdarea privirilor mele
Cum pe o floare
Din lut o ridică spre slavă
Aprinsele raze de soare.
Cu jocul dorințelor mele
Crescut-am din trupul tău efemer
O Veneră, stea între stele,
Din sufletu-ți simpl-un mister.
Sădindu-ți un zâmbet cu luciri cerești
și foc tulburător în privire
ți-am dat puterea ca tu să domnești
peste dispreț, răceală și iubire.
Iar astăzi, făptură de mine creată
Crescută din doruri fierbinți,
Privești cu trufie pe acel ce ți-e tată,
Detești îngâmfată umili-ți părinți.
(Înfrățirea din 21 iunie 1934, p. 3)

Nostalgie
Cerul, – un cuțit
ascuțit
și pe alocuri ruginit,-
taie
ferm decis
culmea munților din zări,
despărțindu-mă
nemilos
de alte țări:
de satul unde mi-a rămas copilăria
și orășelul unde-am învățat iubirea.
Izolat
În bazinu-acesta din marea lumii
Sunt condamnat
să obosesc zările cu privirea mea,
pân-voiu putea
s-arunc cuțitu-acela mai departe
pe culmile altui bazin,
ca să am parte:
de satul unde mi-a rămas copilăria
și orășelul unde-am învățat iubirea.
(Înfrățirea din 17 august 1934, p.1)

Noapte rurală
Întrˊun colț de sat
Cimitirul doarme uitat…
Isus pe cruce sˊa oprit
la poarta dinspre răsărit.
Din bolta de plumb aurit
Un ochiu de lună lˊa privit
… și peste morți lˊa răstignit.
(Cronica din 16 septembrie 1936, p. 1)

Pe un mormânt
Din lutul proaspăt al unui mormânt
Plângând
Frământ
Un gând, –
Pământ pentru stele
Îngrășat cu chinurile zilelor mele, –
Pe aripile slabe a poeziei
Ca sol veșniciei
Cu puteri de mit
Să-l trimit.
(Cronica din 16 septembrie 1936, p. 1; Afirmarea, nr. 6-7/august-septembrie 1936, p. 75)

Popas
Veghez liniștea nopților
Cu clocotul sângelui meu;
Fruntea meaˊnfocată
Tae scara ce urcă spre Dumnezeu.
În calea cețoasă a ochilor mei
Întunerecul sˊaprinde
și liniștea moare,
nu este foare,
nici cântec, nici lună
…patima și sângele se plimbă-mpreună.
(Cronica din 23 septembrie 1936, p.1, Nord-Vestul, nr. 15-18/august-septembrie 1936, p. 45.)

Fragmente despre toamnă
………………………………..
Seri senine,
… frunze pe cărare,
Ca în alte toamne….
Doamne,
Toamna care vine
Cine o descoase
Despre mine?….
Să-l întreb umil
Voiu mai fi copil, voiu avea vre-un bine
Toamna care vine?
Cândva, pe cărări
Presăram urări
și-n al toamnei vânt
îmi plăcea să cânt
plete să desleg
viața s-o-nțeleg.

…Toamnele de-atunci
Le trăiam în lunci,
Frate cu stelele
și prieten cu ielele.
……………………….
Despre-aceste toamne
Aș povesti, Doamne, lumii, ca să știe
câtă poezie
câtă duioșie
mi-au fost mie.
…Nimeni nu-nțelege
Lumea nu alege
Clipe ce or să fie
O vecie.
Frenze se aștern
Timpului etern,
Formează cununi
Cu rugăciuni
Triste cântări
Lipite de zări,
De zări infinite
și neprihănite
ceriuri de stele
reci și grele.
(Cronica din 30 septembrie 1936, p. 2)

La o cruce
Spre o cruce
De curând ridicată
Mă poartă inima
Îndurerată;
– O cruce cioplită din lemn de stejar.
Cu vechea secure a unui plugar,
O cruce ce-arată că tot e-n zadar
și avid rânjește în spre hotar.
Îngenunchiatâla crucea de curând ridicată
Plâng
Fericirea ce n-am avut-o niciodată.
(Afirmarea, nr. 6-7/august-septembrie 1936, p. 75, Nord-Vestul, nr. 15-18/august-septembrie 1936, p. 38)

Rime ușoare
Un venetic gând
Spre culmi alergând
s-a oprit plângând:

Suliți ascuțite
Sclipiri de cuțite
Nu-l lasă-nainte.
Luminate stele
l-au chemat la ele
ca să mi-l înșele.
Drum spre infinit
l-a ademenit
și l-a răstignit.
Glia care-l cere
E fără putere
și fără avere.
Gândul cel hoinar
n-are nici habar
să se-ntoarcă iar.
(Afirmarea, nr. 6-7/august-septembrie 1936, p. 75)

Toamna
Miez de nopate
Colț de lună.
Vânt cu șoapte –
Toamna stele albe cerne
Frunzele covor le-așterne;
Liniștită,
Mohorâtă
și hulită.
Colț de toamnă pustiit,
Vânt ce frunz-a ruginit,
Cer departe de păcat
Printre voi m-am așezat.
M-ați primit,
m-ați pustiit
și de dorul de trăit
și de gândul la iubit.
Câne latră stele reci,
șoapte grele de pustiu;
…poate-un om e-n agonie,
Poate altul în sicriu.
Colți de cântec au rânjit
Să mănânce noaptea rece,
Plumb de cer i-a-ncremenit
… Numai apa mai foșnește
Înghețând un dor tomnatec;
Nostalgia stăpânește
Peste-un suflet singuratec.
(Afirmarea, nr. 8/octombrie 1936, p. 93)

Străluciri
Privesc în zare
Încrederi oarbe,
Destin;
Elan clădit pe vorbe
și credințe.
M-anin
De strălucirile din mine
și cred în bine
sau visez
frumos cum omenescul omului visează
când raza soarelui îi scânteiază
un nou crez.
Tu doamne, nu mă pedepsi,
Că mi-ai turnat pe tinerețea mea
Din raza ta senină
Văpăi ce mă ridică
Spre originea lor divină.
Și firicel de lut m-ai zămislit
Să sorb fiorii ce mă depășesc,
Să strâng lumina ce o trimiți în infinit,
Lumina albă-n care mă topesc.
Dar mă cutremur și mă frâng umil
Sub a splendorilor proveri nemeritate,
Eu biet drumeț și slab copil
A gliei frământată cu păcate.
(Cronica, din 4 noiembrie 1936, p.1)

Te caut
Nebun, te caut dragoste plecată
Pe toate căile de altădată:
Pe drumuri așternute cu flori,
În tainice amurguri și roșii zori,
În inimi de piatră, închise,
în gânduri de patimi aprinse,
pe mutrele altora și-nlăuntrul meu,
în fund de iad și sus la Dumnezeu.
Înhămat la focul dorurilor mele
Rătăcesc în aride visuri cu stele,
Pătimesc benevol suferinți închipuite
și-aprind în urma mea făclii pe morminte.
(Afirmarea, nr. 9-10/noiembrie 1936, p. 111)

Moare vremea…
În mucede colțuri
De casă pustie
Sub scoarțe-nvechite
De vreme târzie,
Sub praful ce anii nemilors îl cern
Vremile trecute sfios se aștern.
….Vremi de altă-dată,
Amintiri cari îmi sunt mamă și tată,
Emoții, seismograf al sufletului meu,
Pe nedrept uitate, plâng mereu.
Zilele mele….
Au ars din cerul lor urma de stele,
Le-am jefuit,-tâlhar la drumul mare,-
și sulițele lunei și razele de soare.
Vremea pustie….
Nimicul ce se pierde-n veșnicie,
Gigantul ce prin sine e etern,
Măsura viselor cu poezie,
A pașilor spre paradis sau spre infern,
Vremea,
Casă de iluzii dărâmată,
Se stinge clipocind sughițuri
Undeva…uitată.
Vremea moare…..
Sărac și mizerabil călător,
Voiu vinde straele-mi de cerșetor
Să-i fac înmormântare.
(Cronica, din 30 decembrie 1936, p. 1; Afirmarea, nr. 8/octombrie 1936, p. 97)

Când mă frământ
Când mă frământ
Înfrânt,
În nopțile cu ger
Între cămin și cer,
Inima mea flămândă
Vede pe mama:
O rază blândă
Ce se topește peste sufletul meu
și mă ridică
spre ea și spre Dumnezeu
(Cronica, din 10 martie 1937, p.1)

Christos a Înviat
În patul de rouă al ierbii
Dorm umbrele micului sat;
La miezul de noapte cu lună
O toacă ș-un clopot răsună
Christos a înviat!
Din râuri și codri pornește
Un freamăt prelung tremurat
Spre satul cu umbre și raze de lună,
Spre inimi ce-așteaptă vestirea cea bună
Christos a înviat
Pe bolta senină roesc stele noui,
S-aprinde-un opaiț în capăt de sat;
Mărgele de aur se-nșiră pe drum,
Pământul șoptește cu verde parfum
Christos a înviat
Biserica mică învie în noapte
Cu ochi de lumină și glas tămâiat,
Icoane aprinde prin colțuri uitate
Vestind bucuria ce șterge păcate
Christos a înviat
Pe uliți s-ajung din urmă flăcăii,
Vin mame și fete în portul curat,
Moșnegi albi de vreme s-opresc pe cărare
Vestind la oricine minunea cea mare.
Christos a Înviat!
(Cronica din 20 aprilie 1938, p.5)

Jurământ
Te-am găsit într-o noapte cu fulgere și ploaie
Doamne,
Mai mare și mai măreț ca toate gândurile,
Ca toate diminețile,
Serile și vânturile.
Deasupra lor, cârmuindu-le destinul
Suprem și Blând
și înfricoșător de tare,
cu tot seninul Tău
și cu furtunile ce răvășesc pământ și mare.
Un colț de sat
Bătut de vânturi și de sărăcie
Un boț de glie,
Un țăran plecat
Să și se-nchine Ție:
m-au jurat
în desmierdarea neagră a furtunii
să te mărturisesc neîncetat
inimei mele și sufletului lumii.
(Afirmarea, nr. 6-8/iulie august 1937, p. 67)

Toamnă

S-a prăbușit pe mine toamna. O toamnă cu tristeți de plumb. Croncănesc corbi pe cadavrele speranțelor, în timp ce din văzduh se cern desnădejdi cenușii peste vetre fără foc, peste lutul negru și flămând.
Noaptea și-a omorât toate stelele. În cimitirul ei, numai cucuveaua mai sbiară. Morții nu au cruci, nici morminte: ori unde le întorci, calci pe cadavre. Liniștea doare, dar nici un geamăt nu se aude.
Unde s-a dus vraja?
…………………………………………………………………………………………………………………………… La orizont, nori negri înghit dealul. După perdeaua aceasta rece și umedă a fost îngropată viața. Dorm apărate subtlutul greu neuitate nopți de Iulie cu argint de lună și susur de părău. Neconsolate, deasupra lor vechile șoapte pline de viață continuă muzica încântătoare. Și lacrimi nevinovate presară duioșii și tinerețe.
…. Undeva, în vis, un cămin alb împodobit cu florile dragostei.
…. Streine, de ce pribegești prin grădina aceasta?
Florile ei le-ai udat cu hrană culeasă din suflet, dar cine te-ar mai putea recunoaște? Era soare și verdeață. Zilele nu aveau întindere, nici grădina hotar. Cu toamna aceasta în spate, cu norii tăi și toanele tale, nu mai poți fi grădinarul ei.
………………………………………………………………………………………………………………………… Viscolește. O frunză galbenă a stat totuși pe gânduri între surorile ei verzi. Apoi s-a prelins jos cu grija de a rămâne neobservată. Un cârd de cocori a trecut noaptea. Toate vreau să mă cruțe, să-și ascundă plecarea, spre a nu mă determina să le urmez.
Unde să merg cu toamna aceasta în spate, peste lutul hrăpăreț, prin cimitirul speranțelor?
(Cronica,11 octombrie 1939, p.2)

Femeea în albastru

… Strada clocotea în ritm cu sângele meu răscolit. Orașul fierbe la căldura solară forfotindu-și pietonii ca pe niște bășici de aburi ce nu pot ajunge niciodată la suprafață. Împlântat de egoism în aluatul murdar al propriilor mele preocupări, găsiam ființele de pe stradă manechine, figurile îngrijorate măști, iar decorul murdar dominat de cădiri galbene îmi părea un tablou zugrăvit de un școlar. Caftane negre, soioase, împodobite cu bărbii roșii, murdare, încâlcite, verificau aspectul.
Nu cunoșteam nici un om și nimeni nu mă cunoștea aici. Nu aveam niciodată o țintă când eșiam și nu mă întorceam la hotel decât spre a-mi odihni oasele. Inconștient căutam ceva, dar timpul îmi epuiza toate resursele de traiu, fără să-mi deslege barem obiectul năzuințelor mele. Eram un refugiat sau mai degrabă un exilat. Sătmarul era destul de mare spre a mă absorbi, dar eu eram prea mic spre a-l înghiți.
Pe la 5 după amiazi, în camera de hotel prea luxoasă pentru mutra și punga mea, trântit de oboseală pe o sofa, îmi încrucișam spada rece a gândurilor cu tăișul de foc al durerii și decepției. Încercam, pentru a nu știu câta oră un bilanț al mârșăviilor sau nenorocirilor, al căror erou am fost în ultimele zile și cari m-au izolat cu cruzime din societatea oamenilor cinstiți, dar o durere tâmpă în creștetul capului îmi tăia cu sclipiri de lamă metalică lucida analizare a realității. Obosită, atenția îmi luneca spre alte înlănțuiri de idei. Presimțirea altor nenorociri infecta carnea sângerândă a rănilor recente.
Strada este un svon de catastrofe, singurătatea odăii o uzină pentru prelucrarea lor. Fizicul istovit cere drepturile lui. Cred că Dumnezeu, din milă pentru efemerul trupurilor pământești, le-a dăruit somnul, o binemeritată recreare, sau o obișnuiță cu odihna de veci, căreia sunt hărăzite. Nu tot așa a făcut cu sufletul, scânteia veșniciei. Poate spre a-i fortifica în vederea frământărilor eterne, nu i-a dăruit ore de complect repaus.
Somnul după amiezei aceleia mi-a purtat spiritul în vâltorile unui războiu. Rănit la cap se făcea că am ajuns într-un spital. O madonă în albastru plângea pe o icoană de lângă patul meu. Mă privea cu blândețe și compătimire. Rănile mă dureau…
Am deschis ochii. În picioare, la căpătâiul meu, o femee în albastru îmi surâdea cu subtile colori de tinerețe. Pe obrazul ei, de o frumusețe rară, se zugrăvea o blândeță și o bunătate de sfântă. În haina de coloarea cerului, părea aidoma madonei din vis.
Mai mult spre a-mi demonstra mie că nu dorm, am bâiguit ceva vroind să îndepărtez cu mâinile vedenia, dar mâinile mele au fost capturate de degete reale, fine și suave degete de femee. Posesoarea lor s-a așezat lângă mine, continuând să păstreze mâinile mele într-ale ei. În lumina roșiatică a amurgului, femeea de lângă mine era un sol trimis de îndurarea cerească spre a-mi răcori febra durerilor. Tabloul de basm fantastic m-a țintuit locului. Nu îndrăsneam să mă mișc spre a turbura vraja. Simțul tactil și termic, excitat de contactul mâinilor noastre nu era în stare să-mi confirme realitatea.
În împrejurările acestea am făcut cunoștință cu glasul ei, muzică de isvoare cristaline și unduiri de valuri repezi, adâncimi menite să te cutremure, să-și răscolească tot ce ai sentiment, tot ce a adormit vremea în suflet. Am înțeles-o fără să urmăresc fără firul vorbelor ei. Era în muzica vocei sale, tot curcubeul de sunete în măsură să coloreze marea veste:
… Se decretase mobilizarea, răsboiul.
Căptușea vestea cu tristeți, cu viață. Îmi punea întrebări dar răspundea tot ea la ele. Vocea mea ar fi rupt paianjenișul vrajei. Mi-a strâns mâinile la pieptul ei și s-a ridicat. În pervazul ușii, ultimele raze din lumina zilei străluceau în două mărgăritare prelinse fin ochii blânzi.
Nemișcat, multă vreme după plecarea ei, n-am văzut decât tabloul acesta. La restaurantul unde am luat masa, toată lumea fierbea mai tare decât bucatele ce mi s au servit. Fără să vreau, a trebuit să ascult amănunte discutate aprins, știri sosite cu repeziciune din diferite părți, colportate de mușterii înfierbântați. Contemplam pasiv mulțimea îngrijorată. Toată frământarea avea în sufletul meu ecoul unui vis interesant, dintr-o noapte lungă. Se vorbea despre un român, care și-a ridicat glasul spre a glorifica pe Împărat și a chema poporul la arme pentru patria maghiară. Povestirea aceasta îmi împlântă un ghimpe în inimă. Trebuia să fie o minciună infamă. Ca român mă simțeam dator să reacționez, dar nu știam cum. În sufletul meu exilat, reveni icoana părintelui Mândruțiu din satul meu, românul mândru de naționalitatea lui, apostolul care propovăduia naționalismul deopotrivă cu evanghelia lui Christ, acela care mi-a vorbit pentru întâia oară de români, idealistul care trăia ca și Badea Gheorghe Pop de Băsești, până la vederea visului cu ochii. Icoana lui imaterială apăru în ușa restaurantului, crescu enorm prin toate obstacolele opace ale clădirii, ale străzii și orașului, – un gigant care copleșea mulțimea, domolea sgomotul, dar în același timp mă privea dojenitor, aspru, neînduplecat… Nu era în mine sufletul lui mare, curajul lui eroic, ca să mă îmboldească la acțiune.
Mă simții mai mic, mai nemernic și mai mizerabil ca oricând. Învins, rușinat, mi-am scos umerii îndoiți printre mulțimea agitată a străzilor. Mersul meu leneș, contrasta cu fuga siluetelor, fața mea încremenită de decepție ironiza panica de pe fețele ce întâlneam, și totuși fierbeam și eu, o moleculă în apa străzilor.
Spre miezul nopții m-am întors la hotel. Lângă ușa unei camere vecine cu a mea, o femee se lăsa îmbrățișată de un ofițer. Când am sosit eu, ușa îi închise pe amândoi cu un scâncet de desfrâu. Fără să vreau am recunoscut femeea aceea, pe îngerul albastru ce mi-a răscolit sufletul înainte cu câteva ceasuri. În cap îmi fierbea gălăgia străzilor și țipetele inimei. Din camera alăturată se auzeau exclamații gâtuite de patimi, un scârțâit ritmic și mai pe urmă o tăcere îngânată de leneșe clipoceli de apă.
Un dans nebun cu fulgerări și nori de explosibile, cu răsturnări de stânci și scurgeri de puroiu din rana cangrenată a pământului îmi fu somnul…
…Se pornise răsboiul!
(Afirmarea, nr. 8/octombrie 1936, p. 92-93)

Păpăruza

Într-o noapte din preajma Crăciunului…
Stele mici sgribuleau pe bolta descoperită gerului. Din zăpada înghețată pe stradă și pe acoperișuri de case, becul electric resfrângea sclipiri mărunte de cristal. O sanie și-a oprit zurgălăii în fața unui restaurant. Deasupra cailor, un nor de aburi se ridică spre felinar, topindu-se brusc în semi întunerecul de sus. Un turn și-a dezghețat limba, marcând metalic o oră din preajma miezului de noapte. Iarna preface totul într-o curățenie moartă. Gerul purifică, dar șterge viața… Acesta era șirul gândurilor mele când mă apropiam de locuință. Pentru degetele fără mânuși, clanța dela ușă avea proprietăți de magnet.
……………………………………………………………………………………………………………………………. Înainte cu câteva decenii mai erau oameni cari nu cunoșteau focul. Am citit acestea dintr-un ziar. Oamenii aceștia trăiau poate la equator. Altfel m-aș opri multă vreme compătimindu-i. Aceasta fiindcă, intrat în locuință am găsit soba trosnind prietenește în bucuria ospățului de lemne ce i-a oferit gazda (lemnele sunt ale mele și pentru acest binecuvântat motiv gazda se dovedește foarte mărinimoasă cu focul).
…………………………………………………………………………………………………………………………… Facultatea reprezentării este una dintre cele mai fericite minuni dăruite omului. Bine întrebuințată, minunea aceasta dinăuntrul nostru ne poate aduce atâtea ore de fericire relativă (singura fericire posibilă pe pământ) și ne poate consola ori când… Reprezentându-mi strada pustie și înghețată, fluerătura Crivățului ce o măsoară dela un capăt la altul ca un fuior tors de degetele clădirilor, mă simțeam atât de fericit în căldura căminului.
…………………………………………………………………………………………………………………………….. Târziu, după miezul nopții, frământându-mă în fața unui petec de hârtie, pe care urma să scriu conținutul unui „frumos discurs”, care în realitate nu prea avea conținut, în mormântul liniștei înfiorate de pâlpâirea focului, îmi doream un prieten.
Și a venit.
S-a prezentat simplu și timid, sgâlțâind cu nevăzute piciorușe o hârtie din preajma mea. Pe urmă a apărut de-asupra ei, constituindu-se un punct mare și roșu în urma unei fraze proaspăt terminate.
La început, înfățișarea de insectă m-a surprins neplăcut. Coloarea roșie și forma ovală îmi amintea niște insecte cari m-au chinuit multe nopți într-un subsol din Capitală. Deaceea, am luat cu precauțiuni de criminal foarfecele de alături, spre a o strivi. Și pentru a-mi cunoaște perfect dușmanul ale cărui mișcări leneșe îmi păreau o mască perfidă, am purces la o examinare mai apropiată. Am găsit că insecta roșie are o sumedenie de puncte negre pe îmbrăcămintea ei sclipitaore. M-am convins apoi că mișcarea ei leneșă nu e o prefăcătorie și condamnându-mi gândurile dela început, au auzit cum buzele mele șopteau cu emoția rezervată amintirilor scumpe, numele viețuitoarei de pe masă.
Păpăruza.
Poate m-a înțeles sau a simțit valul de căldură prietenească din șoapta mea, căci s-a oprit docil și mi-a permis să o examinez. Mai frumoase decât toate discursurile, a căror lipsă de conținut a trebuit să o redau cândva, tablourile amintirilor m-au țintuit fizicește pe scaun, purtându-mi sufletul în lanurile de vară ale copilăriei. Mâna uitată pe masă m-a trezit în gâdilarea măruntă a păpăruzei. Se plimba grăbită căutând obiecte mai ridicate. Mi-am surprins senzația unui zâmbet senin și am ridicat degetele în sus, unei amintiri.
Acum îi vedeam și piciorușele prea iuți pentru aparența mersului ei. A explorat nemulțumită laturile și unghiile tuturor degetelor dela mâna mea rămânând îngândurată deasupra mijlocului, cea mai înaltă treaptă ce o putea ajunge numai cu vârful picioarelor. M-am pomenit descântând:
„Păpăruză, ruză,
încotro-i sbura
într-acolo m-oi însura…”
… Și-a ridicat tacticos elitrele, de sub cari a lansat apoi foițe subțiri, le-a întins și s-a ridicat domol în sus, poposind pe abatjourul lămpii… Urmârindu-i plimbarea de sus, părea că regret depărtarea dintre noi. Poate m-a înțeles, căci –peste câteva minute-peretele luminat din fața mea, a fost brăzdat de o linie neagră. Când s-a șters linia, păpăruza își strângea sub elitre coada de foițe ce mai rămăsese afară în urma sborului. Era din nou lângă mine. Prietenoasă, liniștită și sigură de sine, își ciugulea piciorușele sau se plimba alene prin haosul de hârtii, căutând totdeauna să meargă în sus și să se mențină la suprafață hârtiei.
Am început să mă gândesc serios la soarta acestui mic prieten, care poate avea multe neajunsuri, în miez de iarnă, singur într-o cameră înghețată peste zi și lipsită de nutremânt. Oare ce mănâncă?…Aș vrea să-i procuri baremi satisfacția stomacului plin, în schimbul bucuriei ce mi-a adus. Regret că n-am studiat mai deaproape viața insectelor. Și n-am la îndemână decât un dicționar enciclopedic. Poate scrie ceva. Găsesc: „păpăruza v.coccinelă”. Nu știam cum i se zice altfel. Citesc apoi: „coccinelă f. insectă mică, coleopteră, cu elitre roșii pătate cu negru, numită de popor păpăruză și vaca Domnului”. Atât, și eu vreau să o hrănesc…Privesc în jur: hârtii, cenușă și mucuri de țigări, tutun, praf, o piatră din mină. Nimic din acestea nu cred să-i priască. Mă gândesc la viața ce o duce vara, la flori și la iarbă. Am undeva ceaiu. Scot câteva bețișoare, le presar pe o hârtie curată și adaog puțin zahăr pisat. Apoi îmi silesc prietenul să coboare acolo.
Poate a obosit-o manevra, poate a fost un capriciu, dar bucuria mea a fost motivată. Păpăruza s-a oprit pe o floare de ceaiu, i-a plăcut mirosul verilor pline de viață ce îl încerca floarea de ceaiu. Când m-am culcat am avut grijă să o las pe masă. Dimineață însă, nu mai era nicăieri. Am regăsit-o însă în fiecare seară.
…………………………………………………………………………………………………………………
Timp de cinci săptămâni am avut-o lângă mine ca un reprezentant al nevinovăției și un motiv de bucurii copilărești. Am legat o prietenie de care părea că eram conștienți amândoi. Uneori veniam acasă prea târziu și mă culcam privind-o. Dacă aceasta se întâmpla consecutiv în mai multe seri, păpăruza se supăra pe mine și mă pedepsea, lipsind încă alte câteva seri când o doream. Niciodată nu i-am putut descopri cuibul de peste zi și din timpul restriștei. Când reapărea însă, bucuria îmăcărei ne recompensa toate necazurile trecutului și de neajunsurile de peste zi.
În sufletul meu înflorise un plan, ale cărui amânunte îmi plăcea să le memorez adesea, pentru că îmi făceau inima să svâcnească la o adevărată bucurie. Îi pregăteam o surpriză și trăiam clipe de înfrigurare imaginându-mi „mutra” ce va face amicul, când îmi voiu putea pune în aplicare planul. Vroiam să-i ofer primăvara ca pe un plocon neașteptat. Să o iau pe palme în prima zi cu soare de primăvară, să o plimb în orele amiezei afară, să o dresez să vină în fiecare seară la mine, singură, protejată înaintea tuturor solilor căldurei.
Intrasem într-o serie de zile rele. Asemenea seri sunt foarte dese și foarte lungi în viața mea. Era într-o vineri și ajunsesem devreme acasă. Mă frământau cele mai negre gânduri. Și eram obosit. Pe masă, un plic oficial. Nu-l așteptam. Cuprindea o neghiobie care ar putea înfuria un miel. Ca un gest de îndreptățită revoltă, l-am trântit cu putere răsturnând mai multe hârtii de pe masă. Pe urmă m-am plimbat necăjit.
O mică trosmitură sub picior m-a făcut să privesc podeaua cu un început de groază. Am descoperit o pată umedă, mică, rotundă, ca o lacrimă a unei dureri mari. Deasupra, elitrele roșii cu puncte negre, tot ce mai rămăsese din marele meu prieten: păpăruza. Le-am ridicat într-o pioasă reculegere și mi-am ascuns obrazul în palme.
Mai târziu, le-am înmormântat între filele unei cărți.
(Afirmarea, nr. 1/martie 1937, p. 4-5)
❖
În perioada 18 noiembrie 1936 – 17 noiembrie 1937, Gheorghe Crișan a publicat un reportaj, sub formă de foileton, intitulat „În subteranele cu comori” despre mineritul din bazinul băimărean. Încă de la primul număr, autorul a precizat că „din dorința de a reda specificul acestei regiuni, am cerut și obținut permisiunea de a vizita toate minele și instalațiunile de prelucrare a aurului” scopul fiind acela de „a încerca să redăm impresiile celui ce coboară pentru întâia oară în mină, dar în același timp ne vom strădui să înțelegem și să explicăm cititorilor cum se exploatează minereul și cum se extrage și prelucrează aurul la Baia mare în cele mai moderne instalațiuni de acest fel” sub deviza minierească „Cine se scoală dis de dimineață, află aur și argint.”
Autorul a vizitat Mina Valea Roșie, Mina Dealul Crucii, Minele de plumb și zinc de la ferneziu și Minele de la Baia Sprie, descriind cu deosebit talent toate aspectele vieții de miner de la trezuire și intrarea în mină, până seara, la ieșirea la suprafață. Ulterior, în anul 1940,Gheorghe Crișan a extins textul publicat sub formă de foileton, publicând o carte cu același titlu, „În subteranele cu comori”, azi pierdută. Lucrarea lui Crișan despre minerit este printre puținele realizate pe plan local la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea și singura publicată înainte de instaurarea regimului comunist. Cu talent de scriitor și jurnalist, Gheorghe Crișan descrie viața minerilor (care se trezesc și merg la muncă foarte devreme, când unele crâșme abia își opreau activitatea) obiceiurile acestora (începerea activității numai după rostirea rugăciunii minerilor), galeriile miniere (care poartă diferite denumiri și sunt învăluite în vechi legende), dotările minelor în bazinul băimărean, modul de extragere și prelucrare a minereurilor etc.
Dacă în primul an, 1936, majoritatea producțiilor literare i-au aparținut, pe lângă poeziile sale fiind publicate doar două poezii ale altor autori (Agonie de Valer Pop și Evocare de IOAN V. MUNTEANU-BÂRLAD) precum și producții anonime populare din zona Codrului, cu tema sărbătorilor de iarnă, din anul următor, 1937, până la sfârșit, în anul 1940, au fost atrași numeroși autori, de poezie, proză sau critică literară cei mai prolifici dar și recunoscuți pe plan național fiind Petre Dulfu și Ion Șiugariu. Astfel, în Cronica au publicat poezii TH. CREȚU (Către anul Nou), învățătorul SĂLĂGEAN MIHAI (Pe aicea nu se trece), J.A. RADU (Agonie), IOAN RODINA (Dintre apostolii învierii, Badea Gheorghe la Băsești), GRIGORE COATU-CERNA (Ghiocelul), ION BRĂDESCU (Nu cer iertare), A SIBIANU (Pustiire, Durere), ELENA OȘIANU (La Viflaim), C. PÂRLEA (Slova Poetului, Cântec pentru fata tristă), MARIA MAGDALENA LEVANDOVSCHI (Aprinde Candela, Idealism, Rugăciune, Trecutul meu, Cântec nou) IOAN GHEORGHE BOLDICI (Du-te, Păcat, Nimeni, Pentru Fata Morgana, Destin, Nu-mi trebue Doamne, adevăr, Pentru Mama, Pune-mi Doamne doină-n flaut), TRAIAN RUSSU-SIRIANUL (La granițele țării, De dorul unui zâmbet, Logodnă), ION SOFIA MANOLESCU (Toate luminile), MIHAI BENIUC (Apleacă-te lin), PETRE DULFU (Mai lasă-mă și-n pace, Viclenie jidovească, Hazuri, Țiganul sfânt, Calul m-a furat pe mine! Clopotarul de la Târnava, Îl văd în toate, Mintea și Norocul, Înmormântarea unui erou, Cântecul românesc, 1 Decembrie 1918) și nu în ultimul rând, ION ȘIUGARIU (Noapte, Cântec pe pământ, Elegie de moarte, Miron Costin, numeroase articole). Proza scurtă a fost cel mai bine reprezentată de ELEONORA FETTI (NORA FETTI) care, în perioada 1938-1940 a publicat numeroase texte, de un lirism desăvărșit: Chemări, Liliecii răstignitului, Cad frunze, Vania, Fragmente, Scrisoare, Clopotele, Turla, Printre ruini, Alt Crăciun, Reminiscență, În pragul primăverii, Chemarea muntelui, Cântecul de niciodată.
După eforturi deosebite, fără prea mare sprijin financiar extern, Gheorghe Crișan a reușit să tipărească un supliment al ziarului său, eminamente cultural, Cronica Literară. Deși revista nu s-a păstrat, în paginile ziarului a anunțat apariția acesteia precum și conținutul ei. Astfel, primul număr, anunțat la sfârșitul anului 1938: Petre Dulfu (Omul cu trei minți), Coriolan Gheție (Cetanie din munții de aur), Ion Șiugariu (Teatrul lui Camil Petrescu. Anul literar), Marcel Olinescu (Anul plastic), Mihai Beniuc (Poeme), Elena Soare (Cromatica lui Vermont), Virgil Carianopol (Că mă tot rup din piatră), D. Karnabatt (Noaptea de zăpadă), Ton Th. Ilea (Destin), Gheorghe Crișan (Versuri și Fragment), D. Hinoveanu (Cântece de toamnă- Pădure, pădure și cântec cu tâlc), Gavril I. Toma (Primele manifestări literare ale poetului Petre Dulfu-documente), C. Pârlea (Tristețe peste munți). La secțiunea Cărți-Însemnări puteau fi regăsiți: Sonia Mugur: Victor Papilian-De dincolo de râu (nuvele); Lucian Blaga –La curțile dorului (poeme); Ion Sofia Manolescu- Muntele ascuns (poeme); Ion Șiugariu: Despre C. Fântâneru, G. Călinescu romancier; Oct. Șuluțiu.
Suplimentul avea un format mai mare, tip carte. Cel mai probabil Crișan, s-a inspirat de la revista Afirmarea din Satu Mare și dorea într-o oarecare măsură crearea unui nou pol de putere și influență în domeniul literar, acest lucru fiind oarecum susținut și de faptul că o parte a scriitorilor prezenți în Cronica Literară erau scriitorii de la Afirmarea. Gazeta literară a continuat să apară doar în anul 1939 iar Cuprinsul revistei era format din: Elena Soare (Imitația naturii în artă); Mihai Beniuc (Apleacă-te lin …); Coriolan Gheție (Cu mine, să mă caut); Ion Sofia Manolescu (Destin poetic. Neliniște. Toate luminile); Lucrezzia Kar (Silueta modernei Galatee); Ion Șiugariu (Poeme. Însemnări); V. Spiridonică (Destin); D. Karnabatt (Un precursor: Ștefan Petică); D. Hinoveanu (Răsărit de luceafăr-omagiu lui Eminescu); George Meniuc (Umbre); Gheorghe Crișan (Florea), C. Pârlea (Poeme). Secțiunea Recenzii era reprezentată de Boris Deșlliu (Virgil Carianopol-Frunzișul toamnei mele); On. Filipoiu (George Petcu-Fata Morgana); Ion Șiugariu (Matei Alexandrescu-Jocul cuvintelor) Sonia Mugur (Reviste – Gândirea, Meșterul Manole, Înnoirea).
În 1940, apariția ziarului Cronica a fost oprită la Baia Mare, Gheorghe Crișan refugiindu se la Bacău, în contextul cedării Nord-Vestului Transilvaniei administrației maghiare. Acolo a încercat, pentru câteva luni (19 februarie-23 mai 1941), să continuie publicarea ziarului, care, exceptând forma, nu mai avea nicio legătură cu ziarul care apăruse la Baia Mare. Ulterior s-a stabilit la Oradea și a devenit redactorul ziarului „Voința Poporului” în perioada 1945-1948. S-a retras din presă odată cu instaurarea regimului comunist, complăcându-se într-un post de funcționat CFR. Totuși, în timpul liber mai activa și ca secretar al unui cerc literar, „Iosif Vulcan” (1958-1966), ca membru al consiliului artistic al Teatrului de Stat din Oradea etc. Pe parcursul carierei sale, Gheorghe Crișan a colaborat cu mai multe ziare și reviste regionale sau centrale (Curentul 1931-1934, 1936-1940, Dimineața 1934, Cuvântul 1931-1938, Calendarul 1933, Timpul 1937-1940, Universul 1936-1938, Voința 1933, România 1938, Nord Vestul 1936, Granița Satu Mare 1934-1935, Gazeta de Satu Mare 1937, Afirmarea 1936-1937, Tribuna Brașov 1943, Ogorul Sătmărean 1940, Marmația-1978, Pentru Socialism Baia Mare 1974, 1981, Studii și articole Baia Mare, 1981, Familia-Oradea 1981-1982) cu diferite materiale despre regiunea Baia Mare sau despre oameni pe care i-a cunoscut în tinerețe. Nu a mai publicat niciodată ceva notabil. Foarte comod din fire, în ultimii 10-15 ani ai vieții sale lucra la o monografie a satului natal, Tohat și despre viața și activitatea consăteanului său, scriitorul Petre Dulfu, numai de acasă, tângiundu-se în permanență partenerilor săi de corespondență de dificultatea acestei lucrări și rugându-i, în permanență, să-i trimită surse documentare sau, să contacteze, în numele său, editurile existente înainte de 1989. Nu a terminat-o niciodată cu adevărat, iar manuscrisul său a fost mai apoi folosit de alții ca bază pentru lucrările lor despre acest sat. În 1985 se lauda că avea în lucru 11 lucrări: „am 11 lucrări în perspectivă. Lucrate până la un loc, aproape de sfârșit, isprăvite dar astăzi încă nepublicabile.” În ciuda faptului că nu a abandonat niciodată scrisul, Gheorghe Crișan nu reușea să iasă din cochilia lui, mărturisind în 1987 că „nu scriu monografii și nu colaborez”, fiind convins de faptul că o colaborare cu cineva ar aduce numai prejudicii întregului demers: „ne-am cauza reciproc neajunsuri și necazuri, în afară de imposibilitatea mea psihică de a lucra în colectiv”.
Solitarul și suspiciosul Gheorghe Crișan (foto), care a refuzat parcă, să-și cunoască, cu adevărat, colaboratorii și prietenii, manifestând niște rețineri greu de înțeles în această direcție, dar înzestrat peste măsură, atât cu talent de prozator, cât și de poet, a fost totuși, un „neputincios” din punct de vedere scriitoricesc, incapabil să-și publice vreodată lucrarea dedicată satului Tohat și vieții lui Petre Dulfu intitulată „Feconda și împlinirea visurilor”, respinsă de toate editurile cărora li s-a adresat, atât în anii 80, cât și după Revoluție. Incapabil să accepte criticile, axându-se numai pe laudele primite, chiar dacă acestea veneau din partea unor persoane neavizate, Crișan s-a cufundat în corespondențe irelevante din punct de vedere al conținutului, lamentându-se în legătură cu cât era de nedreptățit sau de bolnav, încercând în permanență să delege altora rezolvarea problemelor proprii. Orgolios peste măsură, Crișan a ales să țină ranchiună față de unele persoane care i-au criticat stilul și scriitura în loc să colaboreze pentru a-și vedea opera publicată: „în materie de scris, de talent la scris, am crezut toată viața și, se pare că și multă lume a crezut, că am un oarecare talent în acest domeniu. Acum, la această etate, să mă dau bătut și să acept că un conferențiar trebuie să mă îndrume, să scrie pentru mine, în locul meu?….” Chiar și atunci când existau speranțe de publicare dar cu corecturile de rigoare, Crișan a preferat să abandoneze, să facă un pas în spate, izbucnind în lamentații de prisos: „cu trecerea anilor, privesc cu oarecare mânie până și intenția de a mi se da de lucru. Drept să-ți spun m-am săturat peste cap de această lucrare care a depășit posibilitățile mele și s-a legat de mine dintr-o comandă a Comitetului de Cultură maramureșean”, concluzionând sec că „nu mă mai pot angaja în lucrare.”

Realizat în plan familial (a fost căsătorit, din anul 1939 cu fiica unui C.F.R-ist din București și a avut doi copii, deveniți medici), Crișan a trăit întreaga viață cu regretul neîmplinirii literare, tânjind după prima sa pasiune, ca după o dragoste pierdută. Până în ultima zi a vieții sale a scris și a ars, în felul său, pentru visurile sale și a înregistrat performanțe notabile în acest domeniu, însă nu a fost învrednicit să-l ajungă sau să-l depășească pe Ioan Rodina (vezi Proezia, nr. 15/2023 ) care, singur sau ajutat de alții, a reușit să-și publice aproape toate lucrările, Gheorghe Crișan recunoscând amărât, dar cu admirație față de înaintașul său, că „până la ultima suflare, omul acesta n-a avut astâmpăr, n-a încetat să-și vegheze visurile.” În 1985, Crișan a scris „s-ar putea crede, că mai nutresc gânduri puerile despre succese răsunătoare, faimă etc. Nu-s nici harnic. Am doar ambiția să-mi las lucrările terminate, să-mi spun gândurile despre care sunt convins că vor fi luate cândva în seamă, fără să mă glorifice. De o bună bucată de ani mi-e și lehamite de glorificare căci sunt, prin naștere, un modest convins.”
A decedat la Oradea, la 12 mai 1992. Lucrările sale și contribuția adusă la dezvoltarea gazetăriei și culturii literare locale azi, sunt uitate.

Notă:

În vederea realizării acestui material biografic am utilizat informații din mai multe categorii de documente : Fondul Personal Gheorghe Crișan păstrat la Arhivele Naționale Maramureș, lucrarea monografică semnată de prof. Maria Mureșan, intitulată Gazeta „Cronica 1936-1941. Frescă a societății interbelice”, Baia Mare, Editura Casei Corpului Didactic Maramureș „Maria Montessori”, 2005 ; colecția ziarului Cronica, apărut la Baia Mare în perioada 1936-1940 ; Colecția revistei Afirmarea, apărută la Satu Mare.

Despre autor:

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj, fiind profesor de Istorie la Baia Mare până în anul 2007. Din anul 2007 este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.