Prima dată am vrut să mor vara trecută. Era fix după divorț. Mă cuprinsese o calmitate aparte în după-amiaza aceea, ca și cum m-aș fi aflat în mijlocul unei tornade. Lumea din jur se destrăma, se prăbușea în vârtejuri, dar în interiorul meu nimic nu se mișca. Am bătut străzile o perioadă, fără de țintă, până când soarele a început să-și liniștească dogoarea. M-am uitat la ceas. Era târziu, spre nouă, iar canicula și praful mă făcuseră să mă simt ca o cârpă murdară. Nu mai era nimic din mine, doar niște straie jegoase, îmbibate în sudoare și o piele umezită, răcoroasă, ca de reptilă.
După ce-am ajuns acasă, am încuiat ușa și am deschis larg ferestrele de la sufragerie. Mă gândisem că nu avea să-mi fie foarte greu. Suferința mă transformase, îmi înmuiase oasele. Pielea-mi devenise un jeleu. Mă scurgeam, simțeam asta, și voiam să mă scurg de tot, să devin cvasi vâscos, ca o mâzgă strivită de asfalt. Asta îmi făcuseră divorțul și Antonela, femeia care se jurase că avea să-mi fie alături la bine și la rău. Jurămintele n-au temei, acum o știu. Am aflat-o când mi-a spus pe nepusă masă că iubește pe altcineva, că e vremea să mergem mai departe, să ne maturizăm. Ea habar n-avea că eu eram deja matur, că în zece ani de căsnicie sinele meu de puștan nu apucase să se bucure de tihna vârstei de mijloc ci făcuse un salt colosal direct în grădina uscată a bătrâneții. Dar nu i-am spus nimic din toate astea și, cum era de așteptat, mi-am îmbrățișat sinele de gelatină. I-am făcut pe plac. Poate că cedasem prea ușor îmi spuneam în clipele acelea când mă urcasem pe scăunel și mă holbam la imensitatea de beton care mi se căsca fioroasă la picioare. Aș fi putut s-o fac chiar atunci dacă aș fi avut ceva mai multă coloană vertebrală.
Sau dacă nu mi-ar fi venit ideea.
Vedeți voi, sunt moale, n-am ieșit cu nimic în evidență, dar vreau ca moartea mea să fie cu adevărat specială. Îmi doresc o moarte doar a mea, fără martori, fără poliție, fără spitale. Vreau ca pământul să mă înghită. Să fiu ras din existență. De negăsit. Vreau să fiu misterul pe care nimeni n-are să-l dezlege vreodată.
Așa că iată-mă acum, cinci luni mai târziu, în Piran, un orășel din sud-vestul Sloveniei, situat pe coasta Mării Adriatice. Ca de obicei, nu am fost foarte original: mi-am ales destinația finală scormonind printre amintiri. Cu ani în urmă, într-o zi superbă de iunie, pășeam pe străduțele înguste din Piran mână în mână cu Antonela. Eram proaspăt căsătoriți și mai îndrăgostiți ca niciodată. Străduțele acelea încâlcite, cu aer venețian și clădirile cochete, colorate, m-au transpus în altă lume, în alt corp. Mă simțeam cuprins de un optimism exacerbat, mă vedeam escaladând munți, străbătând mări; mă vedeam ieșind din larvă, explodând splendid, în fluture. Și aproape că renunțasem să mai fiu eu, un bărbat simplu, îndoit de frici și de incertitudini, care gusta din fericire cu pipeta, puțin câte puțin, de teamă că ar putea oricând să-și epuizeze rezerva. Dar nu e greu de ghicit că a fost doar un moment, iar eu rămas ferecat în coconul mizer al incertitudinii.
Mi-am lăsat mașina la intrarea în oraș și am pornit ușor de-a lungul coastei. E trecut de șase și noaptea și-a intrat în drepturi. Bărcile ancorate în port se leagănă când și când, ca și cum ar fi prinse într-un vârtej fantomă. În depărtare, aproape de far, disting câteva rotocoale de ceață argintie. Mi se pare că le văd doar printre gene, când clipesc, și în minte mi se conturează imaginea unui halou, a unui reziduu luminos lăsat în urmă de un spirit. Așa și este, îmi spun zâmbind, și măresc pasul îndreptându-mă mai abitir către locul acela în care fantomele par să îmi facă semn cu mâna.
Nu ajung până la far. Mă opresc în dreptul hotelului Piran, pe bucata aceea dreptunghiulară de beton care poartă neinspirat numele de plajă. Într-o altă viață îmi scoteam hainele la repezeală și plonjam direct în apa albastră, răcoroasă. Astăzi mă aplec pe vine, aproape de margine, în locul în care valurile se sparg furioase de țărm. Mă uit în zare și pentru o clipă nu disting decât un întuneric umed, de cerneală. Și cu cât privesc mai mult la bezna aceea lichidă, care mi se așterne-n cale, cu atât încep să înțeleg că nu întâmplarea sau lipsa de spontaneitate m-au adus în Piran, ci dragostea (nevoia) de moarte. Da, mi-e clar acum. Și iată că mă văd cu ochii minții prăvălindu-mă în apa neagră, înghețată și simt cum respirația mi se oprește și inima-mi pornește în galop. Mă văd apoi înotând greoi până în larg, acolo unde luminile orașului par să se stingă; acolo unde nu se mai aude decât sunetul domol, monoton al vălușoarelor care mi se izbesc de piept. Și fix acolo am să-mi pierd dintr-odată consistența de jeleu. Trupul o să-mi devină greu, de plumb, iar sângele o să mi se închege în vene. Hainele o să-mi fie giulgiu și o să las întunecimea să mă tragă în jos, în adâncul adâncului, în pântecul pământului.
Fantezia mea durează doar o clipă căci sesizez că nu sunt singur. La câțiva metri depărtare, în lumina palidă a felinarului stradal, se conturează o siluetă. După alură intuiesc că e vorba de un bătrân. Poartă un palton negru, lung, blugi și o pereche de adidași uzați. Stă cu mâinile în buzunare și privește, ca și mine, în depărtare. O adiere invizibilă îi aruncă în toate părțile șuvițele rare, argintii și pentru un moment aproape că m-apucă râsul. Claia aceea dezordonată, care pare să se miște de la sine, cu voință proprie, mai că-mi amintește de propria-mi podoabă capilară. Am bucle, vârtejuri și o mie de cărări. Oricât l-aș aranja, oricât aș căuta să-l îmblânzesc, părul meu se comportă ca o fiară sălbatică. Nici pieptenii pe post de bici, nici foarfecele pe post de gratii nu reușesc să-i domolească furia, așa că l-am lăsat să atârne liber, să-mi înconjoare capul și umerii, asemenea unei aureole întunecate.
Uitându-mă la bătrân, la felul în care privește marea, curios, degajat, îmi dau seama că mă cuprinde un sentiment nou, greu de transpus în cuvinte. E ca și cum la interiorul meu începe să se simtă o adiere. Mă ridic și fac câțiva pași în direcția lui. Nu știu ce-aș putea să-i spun. Nu vorbesc slovenă și nici italiană.
Mă aproprii și îi deslușesc trăsăturile. Bătrânul se întoarce printr-o mișcare bruscă, pe călcâie și pronește alene pe străduța îngustă, șerpuită, care duce spre inima orașului. Îl urmez.
Cu cât mă plimb mai mult prin Piran cu atât îmi dau seama că nu-i altceva decât o Veneție uscată. N-are canale și nici podețe. E doar o fâșie de pământ care se prăbușește în mare, un labirint ciudat, pustiu, pierdut printre anotimpuri. E ianuarie și orașul îmi pare țeapăn, blocat într-un fel de vid climatic. Nu e nici prea frig, nici prea cald iar adierea lipsește cu desăvârșire. Cu toate astea, un fel de vânticel fantomă pare să-l învăluie pe bătrân. Paltonul lung, ca o mantie, se înfoaie ca și cum ar fi făcut dintr-un material subțire, aerian, iar șuvițele sale rebele sunt mai agitate ca oricând. Îi zăresc de la depărtare scalpul neted, lucios, în care se reflectă când și când luminile venite de la ferestre. Dacă s-ar întoarce, dacă i-aș zări chipul, sunt sigur că lumina aceea spectrală, ca un nimb, l-ar face să pară mai degrabă caraghios decât solemn. Zâmbesc ușor, păstrând în minte imaginea lui de sfânt hazliu și mă opresc căutând cu privirea capătul aleii. Douăzeci de metri mai în față aleea pietruită se înfundă într-o poartă veche, ferecată cu un lanț. Mai într-o parte, între case, pe un petec dreptunghiular de verdeață, se află un copac pe jumătate uscat. Partea verde e orientată spre alee, către mine. Bătrânul poposește și el, studiind pentru o clipă imaginea aceluiași copac, pe urmă cotește spre stânga și intră într-o clădire cu pereții invadați de iederă cățărătoare.
Nu e greu de intuit că în trecut era o casă frumoasă. E îngustă și înaltă iar acoperișul în pantă taie violent pereții drepți, lipsiți de ornamente arhitecturale. Mai sus de acoperiș zăresc două ferestre mici, cu geamurile sparte, iar deasupra un al doilea acoperiș, de data aceasta neted ca-n palmă. Iedera cățărătoare acoperă aproape în totalitate pereții. E atât de viguroasă, de puternică, încât la etaj, în dreptul uneia dintre ferestruici, spintecă obloanele de lemn (aproape căzute) și se strecoară direct la interior. La fereastra cu iederă nu există geam, doar o perdea murdară care flutură în vânt. Privind-o, mă cuprinde dintr-odată un fior.
Știu că bătrânul se află acolo. Nu mai am nevoie de confirmări.
Mai fac câțiva pași, până ajung în dreptul clădirii și fără să ezit câtuși de puțin apăs pe clanță.
Mă aflu într-un hol îngust la capătul căruia o scară urcă în spirală către un altul și mai strâmt. Pereții sunt acoperiți de un tapet pe vremuri frumos, cu un model simplist, cu flori de nuferi. Pe alocuri s-a dezlipit iar fâșiile atârnă lipsite de viață, lăsând la iveală tencuiala cuprinsă de cocoloașe. Podeaua e nesigură și îmi scârțăie sub tălpi. Trec de o ușă semideschisă prin care apuc să privesc doar o clipită. Un pat, un fotoliu și un televizor care se aude în surdină. Mai spre margine, o masă lipită de o plită micuță. Cred că am zărit și-o siluetă ghemuită în fotoliu, dar se prea poate să mă înșel. Nu mai zăbovesc și merg mai departe până ajung la scara încovrigată în spirală.
Urc iute, dar prudent, sprijinindu-mă de balustradă. În câteva secunde sunt sus și îmi dau seama că holul îngust mă conduce către o ușă șubrezită. Mai fac un pas și sprijin pe clanță palma mea umezită de emoție. Nu pot să o apăs. Ceva îmi spune că n-ar trebui să fiu aici.
Și totuși…
Cât de ușor îmi e să crap ușa doar puțin, cât să mă strecor înăuntru ca un hoțoman! Cât de ușor îmi e ca eu, cel mai plicticos și mai previzibil bărbat de pe pământ, să mă furișez pe nepusă masă în casa unui străin!
Și e cu atât mai straniu că am ales să fac toate acestea în ziua în care m-am decis să mor.
Camera-i curată, dar golașă. De fapt, în toată încăperea nu se află decât un pat pe care bătrânul stă culcat pe spate, cu ochii fixați de tavan. Mâinile i se odihnesc pe piept, în jurul unui obiect subțire, dreptunghiular. Un bec slab îi luminează chipul. Prin fereastră se întrezăresc câteva rotocoale argintii, sidefate și mintea îmi zboară din nou către lumea spiritelor. Cu cât mă apropii mai mult îmi dau seama că scândurile vechi, din podea, nu mai trosnesc. Cumva, în jurul lui domnește o liniște solemnă, de sanctuar.
Când ajung lângă pat nu mai am pic de putere în picioare. Mă așez pe margine, fără să-l ating. Nu mă încumet să-l privesc. Nu încă. Inima stă să-mi spargă pieptul. Firișoarele de pe ceafă s-au zbârlit până au atins verticală. Ce-aș putea să-i spun? Cum să mă explic?
Deodată mă cuprinde panica așa că dau să mă ridic. Fix atunci îi aud glasul.
Îl aud rostindu-mi numele.
Bătrânul are fața uscată și pătată, semn c-a stat prea mult în soare. În jurul ochilor disting un buchet de încrețituri și înțeleg că i-a plăcut să râdă. Părul acela rar, sălbatic, pare pentru prima dată că s-a domolit. Toate șuvițele s-au lipit unele de altele și formează o aureolă sidefie. Cel mai tare mă impresionează licărirea pe care o poartă în privire. În adâncul irișilor aceia cândva albaștri ca marea acum doar spălăciți, ca cerul în miez de vară, citesc o seninătate aparte.
Deschide din nou gura – semn că vrea să îmi spună ceva – și o închide la loc. Nu-i mai iese niciun sunet printre buze, doar un șuruit care-mi amintește de mare. Apoi își mută mâinile în jos, dezvăluind obiectul pe care îl păstra ascuns. Mai trage în piept o ultimă suflare, pe urmă expiră lung și își închide ochii cu încetinitorul.
Acum nu mai respiră.
Tot ce mai pot să fac e să ridic fotografia în ramă – obiectul pe care îl ținea cu sfințenie aproape de inimă – și să las lacrimile să-mi inunde obrajii. Ochii mei se cască și se cască și în gâtlejul meu începe să se răsucească ceva. O secundă mai târziu zbieretul s-aude lung și pătrunzător.

Lacrimile nu s-au stins imediat. Au tot curs o perioadă, în timp ce picioarele mă purtau cu iuțeală în jos pe scară, afară din casă, cât mai departe de labirintul din inima orașului. Am continuat să și urlu, aidoma unui zănatic. N-am putut să mă opresc. Pentru că, vedeți voi, mi-a luat doar câteva clipe până am realizat că bătrânul acela nu mi-era străin. Îl cunosc. L-am cunoscut dintotdeauna.
Bătrânul acela am fost eu.
În zeci de ani, când bătrânețea are să-mi usuce trupul, pașii au să mă poarte din nou în Piran. O să revin pentru că o să vreau să mor aici. Dar o să mai am un motiv. O să revin în amintirea unei alte zile, în care voiam să las marea să mă înghită; în care viața mea se terminase și habar n-aveam c-avea să înceapă alta, în curând. Mai plină. Mai frumoasă. Știu asta cu siguranță pentru că am văzut fotografia de familie. O femeie blondă, suplă, cu fața acoperită de pistrui ținea în brațe o fetiță cu părul vâlvoi. Eu eram mai în spate și îmi sprijineam palmele pe umerii ei înroșiți de soare. Nu mi-a spus-o nimeni, dar fotografia avea un aer de august târziu, prăfos, un august al bucuriei care șterge toate urmele altuia amar, din trecut.
Asta mă așteaptă când o să ajung aproape de port. După ce plătesc parcarea și o să întorc cheia în contact. După ce-o să trec de serpentine. După ce-o să încep să înțeleg că toată viața am trăit pe jumătate, înrobit de frici, tânjind cu nesaț după certitudini. Acum le am – am toate certitudinile din lume – și mai știu că în sfârșit pot să mă lepăd de pielea aceasta gelatinoasă, de moluscă, și să devin optimistul acela nebun, exuberant, care răcnește și se aruncă cu capul înainte. Optimistul acela la care doar visasem într-o zi de iunie.
Mi-a luat vreo zece ani să devin omul acela. S-a întâmplat să fie în ziua în care m-am decis să mor.

Despre autoare:

Nume: Ioana Bălan
Data nașterii: 21.10.1985
Oraș: București

Studii:
• Universitatea București, Facultatea de Matematică și Informatică, promoția 2008
• Universtitatea București, Master în Informatică Aplicată, 2010
Job actual: senior web developer la Rohde & Schwarz Topex S.A.
Publicații literare/premii:
• Povestire remarcată la ediția din decembrie a concursului semestrial organizat de „Revista de Povestiri” (https://www.revistadepovestiri.ro/colectia-de-tablouri/) în decembrie 2023
• Premiul MNLR la Concursul Național de Literatură Rețeaua Literară, ediția a VII primit pentru nuvela „Puțină frumusețe”
• În prezent particip la Atelierul de Roman organizat de Simona Antonescu.