„Cine v-a văzut vreodată încruntaţi şi roşi de boală,

Cine vă cunoaşte viaţa, nu din cârciumi şi bordeie,

Cine v-a văzut aievea, nu prin cărţile de şcoală

Înaintea voastră rece, nicicând nu o să steie”.

                                                                                            Lucian Georgiu, poetul minerilor (1912-1948)

            Când a murit Ioan Marc din Cavnicul de Sus, de la „Roată”, miner cu state vechi și cantor al bisericii greco catolice de acolo (în timpul său liber) avea doar 46 de ani. Evenimentul s-a produs în anul 1872. A lăsat în urma sa o văduvă, casnică, şi mai mulţi copii. La rândul său, în 1878, Simion Marc, tot din Cavnicul de Sus, avea doar 38 de ani când, aflându-se în mină, un perete a căzut pe el, zdrobindu-l. Roman Marc a murit în anul 1881, avea doar 45 de ani şi asemenea celorlalţi mineri căzuţi la datorie, lăsa în urma sa o văduvă şi mai mulţi copii. Un alt Ioan Marc, străbunicul meu, fost binecuvântat cu o viaţă mai lungă, ajungând să trăiască aproape 60 de ani. Însă el reprezenta doar excepţia, regula fiind aceea că minerii nu trăiau mult şi lăsau în urma lor durere şi multe probleme, pe care mai apoi văduvele trebuiau să le rezolve. Dovadă în acest sens, stă moartea unui alt miner, Alexa Marc, bunicul meu, la doar 39 de ani, în 1952, lăsându-şi văduva și doi copii să se ocupe singuri de viaţă.[1]

           Aceste exemple fac parte din istoria familiei mele, însă asemeni familiei mele din Cavnic, zeci de mii de alte familii, din întreaga Transilvanie, au trecut prin astfel de experienţe nefericite, îngropându-şi soţii şi taţii înainte de vreme. Poate că niciodată numele lor nu va mai fi rostit, poate amintirea lor deja a pălit odată cu trecerea timpului, poate că ei, ca indivizi, nici nu mai contează, sau poate nici nu au contat vreodată în ochii celor pentru care minerit însemna şi înseamnă şi azi doar producţie, cantitate, exploatare.  În ciuda acestui aspect, minerii, și-au trăit la un moment dat viaţa, mai scurtă sau mai lungă, organizată după un anumit set de reguli, atipice şi greu de recunoscut în altă parte.

           Acest lucru se poate observa şi din bibliografia de specialitate. Astfel, perioada post-revoluţionară a adus şi libertatea abordării unor tematici interzise, mai puţin exploatate sau care necesitau o reanalizarea profundă. Există astfel, în ultimele decenii o tendinţă, necesară, lăudabilă dar nu suficientă, de cercetare a mineritului, fără ca minerii ca personaje socio-profesionale, să fie amintiţi. Astfel, în ciuda faptului că apar lucrări deosebit de bine documentate despre minerit, în centrul atenţiei cercetătorilor care au desfăşurat o astfel de muncă se află mineritul ca sistem, tratarea fiind instituţională. Sunt accentuate aspecte precum modul de organizare al sistemului minier, conducerea minelor, producţia minelor în diferite epoci etc.

            Minerii lipsesc sau sunt prezenţi prin rolul lor de „cârtiţe” al căror singur scop era să producă, să extragă. Minerii sunt statistici seci, numere fără nici un fel de conţinut real. Dincolo de literatura de specialitate valoroasă, cercetări consistente cu privire la fenomenul şi istoria mineritului, mai nou, există numeroase producţii cu o valoare academică îndoielnică, ale unor personaje care, în ciuda cunoaşterii domeniului, ori nu au fost înzestrate cu abilităţi literare şi de cercetare academică, ori pur şi simplu caută să iasă din anonimat prin publicarea unor gânduri fără noimă pe hârtia răbdătoare. Cu câteva decenii înainte de Revoluţia din 1989, în perioada comunistă, lucrările despre mineri au explodat, majoritatea acestora scoţând în evidenţă „lupta de clasă” a acestora cu orânduirile trecute, abuzurile la care au fost supuşi etc. Lucrările din această perioadă nu erau slabe din punct de vedere al informaţiilor furnizate, dar ele răspundeau unor cerinţe specifice timpurilor respective, fiind impregnate de un limbaj de lemn sec şi care nu transmitea nimic cititorului.

În aceste condiţii, cei care au cunoscut cu adevărat viaţa minerilor în complexitatea ei, au fost scriitorii, poeţii, etnografii şi etnologii, care, cu mult tact şi deosebită atenţie s-au aplecat asupra acestei lumi, încercând să-i desluşească tainele, lumeşti sau fantastice.

           Spre exemplu, celebrul scriitor maghiar, Jokai Mór, a vizitat în vara lui 1876 oraşul Baia Mare, acest oraş făcând parte din itinerarul pe care autorul și-l propusese pentru reconstituirea peregrinărilor lui Petöfi Sándor prin Ardeal, cu ani în urmă. Autorităţile băimărene şi elita oraşului l-a primit cu deosebit entuziasm şi mult fast, au organizat baluri şi mese festive şi, în cinstea lui, un deal din apropierea oraşului, a primit numele său. A fost purtat prin cele mai frumoase locuri din oraş sau din apropierea acestuia, Jokai Mor scriind lucruri frumoase despre tot ce vedea. Probabil, autorităţile l-au dus în locuri şi au încercat să îi înfăţişeze scriitorului, o viziune turistică, aşa cum şi în prezent această practică se află încă la mare cinste. Dar ochii formaţi ai scriitorului au pătruns însă şi dincolo de lucrurile frumoase şi cel mai mult, Jokai Mór, a fost marcat de traiul minerilor şi topitorilor din oraşul nostru. Gândurile sale au fost ulterior puse în paginile unui ziar local, în articolul intitulat „Până când piatra se transformă într-un florin de aur”, descriind plastic, dar dureros de real, ceea ce văzuse:

             „Asupra văii întotdeauna se află parcă umbra de ceaţă a unei fantome. E fumul izvorât din cuptoarele unde se topeşte metalul. Şi în atmosfera asta insuportabilă, generaţie după generaţie îşi petrece viaţa, iar florile îşi deschid petalele. Sunt unele munci pe care le fac numai mâinile de copil. În alte locuri lucrează numai fete tinere. Şi există munci unde un bărbat puternic rezistă doar două ore. Iar timpul lor de lucru este de 14 ore. Zilnic este în joc viaţa lor, pentru această trudă şi zbucium continuu, primesc un salariu de 30-70 de coroane. Iar la ţară, pentru o asemenea sumă nu găseşti nici un argat ca să-ţi slujească!”

              Ulterior, un alt scriitor maghiar, originar din Baia Mare, Tersánszky Józsi Jenő, a descris de asemenea, viaţa grea a oamenilor simpli din bazinul minier Baia Mare, făcând referiri clare la minerii şi muncitorii din oraşul nostru, iar în prima jumătate a secolului al XX-lea, Krizsán Pál, cunoscut jurnalist local, fost dascăl, s-a implicat în mod activ în organizarea sindicală a minerilor, militând întreaga sa viaţă pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii lor.        

           Pentru alte spaţii cu caracter minier cum ar fi spre exemplu Valea Jiului sau Munţii Apuseni, astfel de demersuri literare au fost de asemenea ceva normal. Referitor la acele bazine minere s-au pronunţat Ion Agârbiceanu, atât de iubit de românii din Ardeal pentru scrierile sale în care descria viaţa minerilor. Geo Bogza şi Demostene Botez sunt doar alţi doi renumiţi scriitori care au relatat în lucrările lor despre viaţa minerilor, subliniind greutăţile acestora, iar Ion Muşlea, Ion Iliescu şi Ana Şoit, Isidor Rîpă s-au străduit pe parcursul vieţii lor să înţeleagă tradiţiile, folclorul minerilor din întreaga ţară, încercând să identifice similitudini sau diferenţe notabile.                                                   

             Prezentul studiu îşi propune să prezinte minerul ca parte integrantă a domeniului de activitate dar şi a societăţii în care a trăit. Minerii au reprezentat o categorie socio-profesională care, cel puţin în Transilvania, a contribuit la dezvoltarea economiei şi industriei locale, aşezări întregi fiind modelate, pentru secole, după felul de a fi al minerilor. Minerii nu au fost doar simpli lucrători, ci au avut forme de proprii de organizare, au fost creatori de folclor având tradiţii proprii nemaiîntâlnite altor categorii sociale şi, în momente cheie, prin spiritul revendicativ de care au dat dovadă, minerii au schimbat lucruri.

            De la început trebuie precizat că, în vederea întocmirii acestui studiu, bibliografia ştiinţifică de specialitate (cea referitoare la exploatarea minelor, producţie, cantităţi de minereuri etc) s-a dovedit a fi aproape inutilă, situaţie în care a trebuit să ne regrupăm în jurul unei bibliografii literare, semi-ştiinţifice, apelând chiar la presă sau cărţi de poveşti şi legende, pentru a putea recrea, măcar în parte lumea minerilor, imaginarul şi mentalul lor colectiv. Au fost utilizate într-o mare măsură studii şi articole apărute în special în perioada comunistă, care făceau referire, după cum am precizat deja, la problemele de viaţa şi de muncă ale minerilor. Trebuie să recunoaştem faptul că bibliografia este mai bogată pentru Valea Jiului sau Munţii Apuseni decât pentru bazinul minier băimărean, deşi acesta din urmă ridica provocări poate chiar mai mari decât celelalte bazine miniere, pentru cercetători.

Bătrânii ştiu că minerii funcţionau ca o castă destul de închisă în care viaţa şi moartea se desfăşurau în comun, drama sau bucuria unuia, devenind drama sau bucuria celorlalţi asemeni lui. De asemenea, mai ştiu şi că minerii aveau uniforme distincte de restul categoriilor socio-profesionale, că aveau un sistem de întrajutorare care funcţiona ca un fel de cooperativă de credit, că aveau propriile sindicate, fanfare, muzici speciale, tradiţii şi obiceiuri specifice, dar şi un bogat imaginar colectiv dominat de tot felul de arătări ciudate, de inspiraţie păgână sau creştină, care le domina şi conducea întreaga existenţă, un calendar propriu, sfinţi protectori şi vâlve ale minelor. Toate aceste detalii referitoare la viaţa minerilor, în şi dincolo de munca depusă, sunt total necunoscute generaţiilor prezente, care nu au mai avut ocazia să interacţioneze cu mineri veritabili. La rândul lor, minerii autentici care încă mai există, pe cale de dispariţie ce-i drept, nu au avut poate, posibilitatea, ocazia, şansa, să-şi mai povestească întâmplările unor urechi interesate să audă astfel de poveşti.

•  

Sfinţi protectori, tradiţii, legende şi superstiţii.

         Minerii au constituit o categorie socio-profesională care a avut un întreg set de credinţe în care elementele creştine se îmbinau, în perfectă armonie, cu cele păgâne. Puţină lume mai ştie azi că la 4 decembrie minerii îşi sărbătoreau cu pioşenie patroana sfântă, pe Sfânta Varvara. Cu toate că sărbătoarea acestei sfinte era ţinută an de an de toţi minerii, Sfânta Varvara nu reprezenta o sărbătoare legală nici pentru biserică, nici pentru stat.

           Conform unei publicaţii din perioada interbelică, „Calendarul Minerului”, care a apărut între anii 1935-1938, existau două tipuri de sărbători: legale stabilite prin legea repaosului duminical şi sărbători religioase, naţionale şi legale care erau ţinute şi de autorităţile laice. În categoria sărbătorilor legale stabilite prin lege erau cuprinse 11 tipuri de sărbători: toate duminicile din an, ziua de 1 ianuarie (Anul Nou), Botezul Domnului, 24 ianuarie-Ziua Unirii, 23 aprilie-Sf. Gheorghe, Paştile, 1 Mai-Ziua celor ce muncesc, 10 mai-Ziua Independenţei României, Ziua Eroilor, Ziua Restauraţiei-8 iunie, Crăciunul. În cea de a doua categorie, a sărbătorilor religioase, naţionale şi legale acceptate de către autorităţi figurau în 1935, 23:  Botezul Domnului, Ziua Unirii-24 ianuarie, Sf. Gheorghe-23 aprilie, Paştile, 1 Mai, 10 mai, Ziua Eroilor, 8 iunie, Crăciunul, Sf. Vasile, Sf. Ioan Botezătorul, Întâmpinarea Domnului, Buna Vestire, Sf. Constantin şi Elena,  Sf. Ilie, Schimbarea la faţă, Sf. Mărie Mare, Sf. Mărie Mică, Înălţarea Crucii, Sf. Dumitru, Sf. Mihail şi Gavril, Intrarea în biserică a Maicii Domnului, Sf. Nicolae. În anul 1936 au mai fost introduse sărbători religioase, naţionale şi legale: Rusaliile, Sfânta Treime, Sf. Apostoli Petru şi Pavel, Ziua de naştere a regelui, Ziua Armistiţiului.[2]

După cum se poate foarte limpede observa, Sf. Varvara, ocrotitoarea minerilor, nu figurează în lista sărbătorilor acceptate de autorităţile laice sau religioase. Prin urmare, minerii nu dispuneau de zi liberă pentru a-şi sărbători protectoarea. Cu toate acestea, în toate centrele miniere, Varvara era sărbătorită cu respectul cuvenit. Cultul acestei sfinte a pătruns în Transilvania mai ales pe filieră catolică. Personajul Varvara/Barbara  a trăit, se pare, cândva în perioada decăderii Imperiului Roman, fiind fiica unui om bogat şi influent. Povestea vieţii sale are numeroase variante, dar ideea de bază este că, dintr-un motiv anume, Barbara a intrat în conflict cu tatăl său, iar acesta fiind un om extrem de dur şi necruţător a pedepsit-o în mod barbar, recurgând inclusiv la tortură. Barbara a reuşit să scape la un moment dat şi s-a ascuns în crăpătura unei stânci, însă a fost găsită de oamenii tatălui său şi ucisă cu sălbăticie, nu înainte însă ca fata, în vârstă de doar 29 de ani, să-şi mărturisească apartenenţa la credinţa creştină.[3]

Din occidentul european această tradiţie s-a răspândit pretutindeni, Barbara/Varvara fiind acceptată de mineri ca protectoare a lor. De altfel chiar şi în biserica ortodoxă, Sfânta Varvara se bucură de rugăciuni speciale, cum este spre exemplu, Acatistul Sfintei Muceniţe Varvara, care începe cu o rugăciune foarte emoţionantă:

„Ţie, celei alese de Dumnezeu din neamul slujitorilor de idoli şi chemate în limba sfântă ca să ajungi mireasa lui Hristos, noi, cei ce ne izbăvim prin tine din multe feluri de răutăţi şi neputinţe, cântări de mulţumire şi de laudă îţi aducem, Sfântă şi întru tot lăudată Mare Muceniţă; iar tu, având îndrăzneală către Domnul, din toate nevoile ne slobozeşte, ca neîncetat să cântăm ţie: Bucură-te, Varvara, mireasa cea preaînţeleaptă a lui Hristos!”[4]

            Cercetătorii vieţii minerilor, în special acelora din Munţii Apuseni şi Valea Jiului, au identificat chiar rugăciuni ale minerilor atât către divinitatea supremă, cât şi către sfânta lor protectoare, ambele rugăciuni fiind de inspiraţie germană:

           „Îţi mulţumim ţie Doamne milostiv pentru binecuvântarea Ta şi bogatele tale daruri, pe care, în acest loc, din adâncul pământului nu le-Ai hărăzit, prin mila Ta, Te rugăm să ne dai şi în continuare aceste scumpe daruri, să le binecuvântezi şi păstrezi şi, înainte de toate, să ne înveţi să-ţi preţuim binecuvântarea şi folosind-o să cinstim numele Tău. Fereşte, o Doamne, pe toţi acei care lucrează în adâncurile şi măruntaiele pline de pericole ale pământului, de vătămări, pericole şi toate relele. Acordă-le mila ta de a Te avea veşnic în faţa ochilor pentru ca, trup şi suflet, să se încredinţeze în mâinile tale şi să nu uite în ce primejdii plutesc, pentru ca, astfel să fie pregătiţi dacă-i loveşte nenorocul, mântuiţi să ne părăsească, în numele fiului Tău Isus Christos, Domnul nostru. Amin”[5]

„O sfântă Barbara, Tu nobilă mireasă,

Trupul şi sufletul meu îţi sunt încredinţate,

Atât în viaţă, cât şi în moarte,

Ajută-ne ca în ultima clipă

Sfântul sacrament să-l primim

De la Domnul nostru multe să dobândim

Să murim în mila Lui,

Departe de noi, duşmanul cel rău să-l alunge

Prin ajutorul Tău, mereu cu noi să fie

Atunci când sufletul trupul va părăsi

Ia-l în mâinile Tale

Fereşte-l de iad şi supliciu

Condu-l în împărăţia cerului, Amin. ”[6]

            Modul în care protectoarea minerilor era sărbătorită de către mineri este foarte bine documentat, în special în bazinul minier Valea Jiului, unde presa a consemnat cu minuţiozitate festivalurile dedicatei Varvarei. Astfel, minerii şi întregul personal al minelor se îmbrăcau în uniforma de paradă, care avea 29 de nasturi care reprezentau cei 29 de ani trăiţi de către Sf. Varvara. Minerii se trezeau foarte devreme, mergeau la casieria minelor unde primeau „banii de Sf. Varvara” după care participau la o şedinţă festivă iar mai apoi, în sunetul muzicii de fanfară şi având în frunte un drapel, se deplasau toţi la biserică pentru oficializarea slujbei religioase. În cele mai multe dintre cazuri, după slujbă, toată lumea petrecea, fiind organizate numeroase baluri, în cadrul cărora senzaţia era orchestra minieră. Nu cunoaştem modul în care Sf. Varvara era sărbătorită la Baia Mare şi în întregul bazin minier băimărean, dar date fiind similitudinile dintre toate centrele miniere transilvănene, precum şi diversitatea etno-culturală, putem presupune că şi în această regiune minieră lucrurile decurgeau într-un mod asemănător, dacă nu chiar identic.[7]

            O altă tradiţie din lumea minerilor cu conotaţii creştine se desfăşura de Paşti, mai ales în Noaptea Învierii. La Anina, spre exemplu, de Paştele catolic, minerii ortodocşi îmbrăcaţi în uniforme de paradă şi cu lămpi de mină urcau un anumit deal unde era ridicată o cruce încă din 1906. Aici, în casa de alături, luminau crucea şi stăteau de veghe toată noaptea. La rândul lor, catolicii, cu ocazia Paştelui ortodox, făceau acelaşi lucru. În a doua zi de Paşti, indiferent de confesiune, toţi bărbaţii mergeau la stropit fetele şi femeile din localitate, în buna tradiţie încetăţenită în Ardeal.[8] Din nou, prin analogie, putem considera că şi în bazinul minier băimărean lucrurile decurgeau în mod asemănător, diversitatea etnică şi religioasă precum şi toleranţa fiind cunoscute în această zonă.

            Deşi Varvara este recunoscută internaţional ca fiind protectoarea minerilor de pretutindeni, aceştia, pe plan local aveau şi alţi sfinţi protectori. De multe ori, patronul spiritual al minei era sfântul care corespundea zilei când a fost deschisă mina sau redeschisă după ce fusese părăsită ca urmare a unui cutremur, inundaţie etc. Astfel se explică denumirile atât de variate pe care minele le purtau.

O tradiţie aparte a lumii minerilor este legată de ritualul de înmormântare. Inginerul Gheorghe Lenghel, director al mai multor mine, atât din zona Baia Mare, cât şi din alte regiuni, descrie foarte clar cum decurgea o înmormântare de miner şi îl dă ca exemplu tocmai pe magnatul Alexiu Pocol (Pokol) din Baia Mare, decedat în martie 1935. El scrie aşa despre înmormântarea „nababului”:

 „Sicriul a fost transportat pe platforma unui camion. La dreapta şi la stânga au stat patru mineri cu lămpile aprinse. La cele patru colţuri ale platformei camionului erau aprinse patru torţe. Apoi a pornit cortegiul peste oraş la Valea Borcutului. Mulţimea a mers pe jos, încet, însoţind cortegiul funebru până la Valea Borcutului. Mulţimea a asistat la înmormântare, a cântat imnul minier iar în mormânt au fost depuse coroane de flori”.

 El afirmă faptul că înmormântarea lui Pokol a fost una tipic minieră. Lenghel mărturiseşte faptul că a participat de mai multe ori la înmormântările unor mineri şi a observat un anumit ritual, care nu era asemănător înmormântărilor ordinare, cotidiene. El spune că, în cazul minerilor, înmormân­tările se desfăşurau spre înserat. Sicriul era purtat de către patru mineri iar alături de aceştia mai exista un grup mai mare de mineri, toţi cu lămpile aprinse. Înainte de a aşeza sicriul în pământ, se cânta Imnul Minerilor şi, în timp ce se trăgea pământ peste sicriu, lampa minerului decedat era aruncată în groapă[9]. Întregul ritual este încărcat de o puter­nică simbolistică legată atât de viaţa de miner, cât şi de fenomenul trecerii în cealaltă lume. Faptul că ceremoniile se desfăşurau seara sau mai spre seară sugerează, probabil, că trebuia să fie reconstituit momentul intrării minerilor în subteran. Apoi, torţele sau lămpile aprinse în timpul purtării sicriului putea să însemne faptul că, prin acest gest, camarazii decedatului îi făceau lumină pe noul drum, spre cealaltă lume. În final, aruncatul lămpii sau a torţei în groapă sugerează necesitatea ca sufletul celui dispărut să se folosească de aceasta pentru a ajunge la destinaţie, torţa trebuia să-i lumineze calea.[10]

              O tradiţie, aparte prin momentul la care face referire, se regăseşte doar la minerii din Cavnic, Băiuţ şi Borşa. Este vorba de teatrul pe care îl joacă aşa numiţii brondoşi, piesă intitulată „Constantinii” şi care evocă momentul judecării şi decapitării domnitorului român Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi. Această tradiţie are loc doar în aceste trei localităţi şi se desfăşoară în preajma sărbătorilor de iarnă. Cel care a descoperit aceste scenete din punct de vedere ştiinţific a fost cercetătorul Ion Muşlea, şeful catedrei de etnografie şi folclor din cadrul Universităţii Bucureşti şi membru al Academiei Române. El a consemnat tradiţia în decursul a trei vizite, în 1940, 1946, 1950 şi, în urma intervievării unor bătrâni din Cavnic şi Băiuţ, a conchis că piesa se juca deja pe la 1869, fără să poată coborî mai jos. De asemenea, în urma cercetărilor sale, a descoperit că în trecut, piesa nu se desfăşura iarna ci în preajma sărbătorilor de Rusalii, vara, pe cai, în câmp deschis. În orice caz, Ion Muşlea era convins de faptul că este vorba de o creaţie teatrală originală, deşi primitivă, cu origini în Cavnic şi Băiuţ. Piesa are structură proprie, un limbaj arhaic cu foarte cuvinte româneşti maghiarizate sau maghiare dar românizate. Piesa a fost transmisă pe cale orală până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când au fost puse pe hârtie de nişte localnici. Alături de piesa Constantinii, Ion Muşlea mai consemnează şi alte tradiţii populare teatrale precum „Adam şi Eva”, „Viflaimul”, „Irozii” şi o scenetă biblică „Susana”. Piesa Constantinii a fost documentată înainte de Muşlea şi de către etnologii maghiari care porniseră de la ideea că la baza acesteia stă o piesă folclorică maghiară, însă nu au putut dovedi acest lucru niciodată. Muşlea nu a putut identifica filiera prin care tocmai minerii din Cavnic, Băiuţ şi Borşa au ajuns să-l comemoreze an de an pe Brâncoveanu prin această piesă de teatru[11].

Alături de aceste tradiţii ce îşi au rădăcinile în credinţa creştină, minerii aveau o întreagă mitologie fantastică. În lucrarea „Mitologie română”, Romulus Vulcănescu consideră că superstiţiile, credinţele, datinile şi tradiţiile miniere fac parte dintr-o categorie mai largă de astfel de credinţe şi împreună formează mitologia ocupaţională. Autorul afirmă că pentru minerii bătrâni, mina a fost un loc necurat, o gură a iadului, în unele cazuri chiar un loc de pedeapsă legală (în special pentru cei condamnaţi la ocnă). În ambele cazuri, pedeapsa întrecea puterile minerului, încât a fost asimilată folcloric unui blestem strămoşesc, în transpoziţie biblică unui blestem divin. Vulcănescu concluzionează că, minerii numai aşa puteau să-şi explice nenorocirile care îi loveau (prăbuşiri de plafoane şi pereţi, asfixierea cu gaze sau inundaţiile de ape fierbinţi). În mintea lor, aceste nenorociri erau opera unor spirite care guvernau lumea subpământeană şi care erau pretutindeni în jurul minelor şi a minerilor. Autorul este de acord că, pentru mineri, mina era şi un loc liniştit de muncă şi că doar întunericul, singurătatea şi oboseala îi făceau să aibă tot felul de vedenii, iar atunci când avea loc o nenorocire în sufletul minerului erau activate toate îndoielile superstiţioase, credinţe străbune şi temeri că nu au fost respectate diferite rânduieli străbune, cum ar fi spre exemplu faptul că nu s-a purtat talisman la gât, nu s-au închinat la intrarea în mină, că nu şi-au ales un sfânt protector al minei etc[12].

Cel mai important personaj mitic al minerilor este Vâlva Băii. Această creatură, descrisă în diferite feluri, dar întotdeauna cu aceeaşi denumire, este întâlnită la minerii din Munţii Apuseni, dar şi la minerii din Valea Jiului, din bazinul minier băimărean sau chiar în Oltenia şi Moldova. Uneori aceste spirite pot fi întâlnite şi sub alte denumiri cum ar fi Zânele Minei, Ştimele Băii sau Duhurile Minei, dar în fapt ele descriu şi caracterizează acelaşi personaj care populează mitologia minieră.

Din cercetările efectuate de Vulcănescu, reiese că Vâlva Băii era un spirit protector al minelor şi al minerilor iar înfăţişarea ei generală era albă sau neagră, o femeie fie tânără, fie bătrână. Vâlva albă era pozitivă şi nu inspira teamă pe când cea neagră era distrugătoare. Dacă minerii nu le respectau, vâlvele îi pedepseau, inclusiv cu preţul vieţii. Existau atâtea Vâlve câte mine erau. Minerii încercau să le neutralizeze firea demonică purtând talismane la piept sau atârnând în mină figurine sau icoane. În minele din Oltenia de Nord, aceste spirite, bune sau rele se numeau Zâne ale minei sau Ştimele Băii. Erau făpturi feminine cu aspect animalier adesea monstruoase, care se puteau transforma în oameni sau animale dar şi în jumătate-oameni, jumătate-animale. Spiritele rele se arătau acelor mineri care lucrau singuratici sau care umblau aiurea prin mină sau noaptea pe drum. În cazul în care după înfăţişare, minerul critica spiritul pentru răutatea sau înfăţişarea sa hidoasă, era aspru pedepsit. Pe de altă parte, Zânele bune ale minei protejau mina de cutremure, de prăbuşiri sau inundaţii. Iar dacă nu o puteau apăra preveneau minerii prin anumite semne sau mijloace pentru a ieşi la suprafaţă în timp util. De obicei, minerii relatau că au auzit sunete ca de sirenă, că au fost strigaţi pe nume sau că li s-au arătat animale prevestitoare de rău, care îi determinau pe minerii superstiţioşi să lase lucrul şi să iasă la lumină.[13] Etnologul şi folcloristul Tudor Pamfile (1883-1921) vorbeşte, de asemenea, despre Ştime şi Vâlve în lucrarea sa Mitologie Românească, volumul al II-lea intitulat Comorile, capitolul III- Ştima banilor.[14] Alţii care s-au aplecat asupra acestui subiect au identificat şi alte forme pe care aceste spirite le întrupează: pisică, miel, cocoş, şarpe, om mic (pitic), flacără, fiecare din aceste arătări având o însemnătate aparte în cultura tradiţională a oamenilor simpli.

Árpád Schreiber, fost cadru tehnic minier-conductor principal de mine în perioada interbelică în Valea Jiului şi pasionat culegător de folclor minier, a publicat în revista „Conductor minier” din Valea Jiului, în perioada 1933-1936, un şir întreg de poveşti-legendă despre Vâlva Băii. Dar înainte de a-şi începe şirul povestirilor cu vâlve, Schreiber a prezentat o scurtă caracterizare a acestor fiinţe supranaturale care dominau imaginarul colectiv al minerilor. Pe baza unor mărturii ale minerilor bătrâni contemporani cu el, fostul conductor principal de mine a conchis că aceste legende şi povestiri, credinţe au fost transmise pe cale orală încă din antichitate, când romanii considerau că fiecare domeniu de activitate îşi are o zeitate protectoare, o zână. Drept urmare spune el, minerii din Munţii Apuseni şi Valea Jiului nefiind altceva decât descendenţii popoarelor antice, chiar ai romanilor, având exact aceleaşi îndeletniciri ca şi strămoşii lor, este normal şi de la sine înţeles că au preluat şi au transmis mai departe un adevărat tezaur de credinţe, superstiţii şi legende, pe care l-au îmbogăţit în permanenţă. În consecinţă, ca şi strămoşii lor, minerii din Munţii Apuseni şi Valea Jiului, erau convinşi de faptul că fiecare domeniu de activitate îşi avea un protector mai mult sau mai puţin de natură divină sau supraomenească, dar recunoşteau că mineritul, în comparaţie cu alte domenii avea acela mai multe astfel de zâne sau vâlve. Astfel, Zâna semănăturilor, formată din grăuntele de grâu, era foarte blândă şi bună. Tradiţia orală spune că împreună cu alte zâne, obişnuia să zboare în lumea cealaltă la fiecare Sf. Petru şi Pavel şi că oamenii buni şi smeriţi chiar o puteau vedea. Zâna pădurilor era o femeie foarte frumoasă cu păr lung şi negru, ai cărei ochi erau negri precum cărbunele, dar şi ardeau ca jăratecul, astfel încât bărbatul privit de ea devine dintr-o dată toropit şi moare încet, încet de dorul ei. Această creatură mitică se arăta în special vânătorilor. Zâna apelor era jumătate femeie, jumătate peşte. Avea o voce îngerească cu ajutorul căreia ademenea tinerii, pe care îi smintea. Zâna inteligenţei era o apariţie asemănătoare soarelui, de pe buzele căreia răsuna un cântec veşnic. Sufletele care rezonau cu ea erau conduse în lumea cealaltă, o lume a visurilor şi faptelor mari, care este interzisă oamenilor simpli[15].

În cazul zânei minelor de aur situaţia era diferită. Existau atâtea vâlve ale băii câte mine erau şi se arăta minerilor sub diferite înfăţişări: copil, adolescent, soldat, mire, om bătrân, fată foarte frumoasă, femeie bătrână. De asemenea, putea imita cocoşul, lătratul câinelui, răgetul măgarului sau orice alt animal. Aceste vâlve puteau fi bune sau rele. Cele bune apăreau minerilor foarte luminoase, întotdeauna înveşmântate în alb şi înconjurate de o lumină misterioasă. Aceste vâlve erau bune cu oamenii arătându-le minerilor buni la suflet şi credincioşi unde pot găsi aur. Vâlva bună apărea oamenilor numai după cântatul cocoşului şi până la apusul soarelui. Vâlva rea se înfăţişa oamenilor înainte de cântatul cocoşilor şi întotdeauna îi înspăimânta prin faptul că era neagră şi cu un aspect înfiorător.  În orice caz, fie bună, fie rea, vâlva băii cerea minerilor cărora li se înfăţişau să nu povestească mai departe cele văzute sau auzite, în caz contrar, omul fiind pedepsit drastic, uneori plătind chiar cu preţul vieţii sale sau al membrilor familiei sale. Aceasta este explicaţia, spune Schreiber, că toate aceste poveşti, legende sau crezuri pot fi exprimate liber numai de către minerii bătrâni, care încheindu-şi socotelile cu mina, nu mai au nicio legătură cu vâlva băii şi drept consecinţă, aceasta nu se mai poate răzbuna pe ei[16].

            Cel mai interesant mod în care Vâlva-Băii se înfăţişa oamenilor era sub forma unui om mic, pitic. Piticul apare reprezentat la toate popoarele lumii. Astfel, la nemţi, aceştia erau numiţi Kobolde sau Wichtlein; la irlandezi, Coblynau; în Boemia, Haus-Schmiedlein; în Malaya, Chong Fus; iar în Anzi, Muquis. Pentru englezi, duhurile din mine erau Goblins sau Dwarfs, iar populaţia din Cornwall îi numea Tommyknockers.[17] Toţi cercetătorii amintesc faptul că Vâlva Băii/Păstorul minei/Zâna minei poate apărea oamenilor şi ca om mic-pitic, însă cele mai multe informaţii le avem pe filieră maghiară, unde cercetătorii s-au aplecat asupra acestor legende, acestea ajungând la noi şi datorită inginerului Gheorghe Lenghel care a tradus şi şi-a luat notiţe din lucrările maghiare, care făceau trimitere şi la spaţiul minier maramureşean[18].  Astfel, aflăm că piticul ca personaj mitic a pătruns în Ungaria şi prin extensie şi în Transilvania pe filieră germană, acolo unde aceştia joacă un rol foarte important în tradiţiile şi folclorul german. Totuşi, în lumea maghiară, din care şi Transilvania făcea parte, piticii nu joacă un rol atât de consistent, însă sunt prezenţi.

            Omul mic, piticul, este o fiinţă mitologică creată de fantezia poporului în mod intenţionat pentru a atrage atenţia asupra faptelor lor, piticul având un rol moralizator, de îndreptare morală a oamenilor care au greşit.[19] Piticul este înfăţişat diferit de la o zonă la alta. Astfel, în timp ce în unele spaţii este descris ca fiind un om mic îmbrăcat cu o haină şi cu pantaloni de culoare roşie, pe cap purtând, de asemenea, o şapcă de miner roşie, în alte cazuri are barbă, pantaloni roşii şi haină albă, pe cap are o şapcă de miner verde iar în mână poartă o lampă de miner. De asemenea, în alte variante are şi în picioare cizme de miner aurite şi se caţără foarte uşor pe stânci.[20] În Maramureş, Vâlva Băii ca pitic apare ca având mustăţi lungi, izmene largi iar pe cap o şapcă de miner. În alte locuri este prezentat ca un bătrân cu barba până în pamânt.[21] De asemenea, mai este descris ca purtând pe cap o coroană de sare, în mână un baston de sare, iar hainele îi erau acoperite cu cristale de sare.[22] După alte descrieri este un om de statură mică, cu barbă lungă şi albă ca zăpada, cu ochi mici fulgerători purtând pe cap o căciulă roşie iar pe corp având o haină verde de miner. Sub braţe poartă ciocanul şi strungul. Într-o mână are un ciomag gros şi greu iar în cealaltă un felinar care nu se stinge niciodată.[23]

            Locuinţa piticului vâlvă este de obicei sub pământ, în grote sau stânci. Dar uneori apare şi ca locuind la suprafaţă având o casă normală şi o grădină foarte frumoasă, plină de flori. În alte povestiri miniere vâlva locuieşte într-un palat de sare sau în burta unui deal, într-un palat de diamante.[24]

În unele spaţii miniere piticul vâlvă apare ca având o viaţă familială fericită.[25] Astfel, se zice că undeva în Slovacia, în preajma unei mine, pe partea vestică exista o vale unde înainte fusese o mină foarte bogată în aur şi argint. Aici lucrau foarte mulţi mineri şi găseau aur şi argint atât de uşor încât efectiv îl culegeau de la suprafaţă. Valea aceea a devenit mlăştinoasă iar legenda spune că totul se datorează unei vâlve-pitic. Se pare că minerii lucrau în mină fără să iasă la suprafaţă uneori şi câte-o săptămână, fapt pentru care îşi aduceau provizii. Adesea se întâmpla ca mâncarea să le dispară şi atunci ei continuau munca flămânzi. Dar, stând de pândă, la un moment dat au prins o femeie pe jumătate goală, pe care în mânia lor a ucis-o. Femeia nu era alta decât soţia piticului vâlvă, avea sâni atât de mari încât îi arunca pe spate iar copiii ei, îmbrăcaţi cu pantaloni şi şepci de miner roşii, fugeau după ea şi aşa sugeau ţâţa. Soţul femeii avea barba căruntă iar în mână avea un ciocan de aur. După ce au omorât femeia, minerii au îngropat-o, iar vâlva pitic a căutat-o multă vreme. După o vreme, aurul a început să scadă până când a dispărut cu totul, după care un zgomot puternic a făcut ca pereţii minei să se surpe, toţi minerii fiind ucişi. În acel loc, s-a format o mare mlaştină, înspăimântătoare pentru multă vreme, căci cine trecea prin acel loc auzea încă plânsul piticului-vâlvă căutându-şi soţia.[26]

În alte poveşti, prinţul Vâlva Băii se căsătoreşte iar când îşi prezintă aleasa poporului său, acesta îl întâmpină triumfal cu flori, crengi, spice de grâu, diamante şi aur, elemente care se găseau atât în subteran, cât şi la suprafaţă.[27] Uneori se întâmplă ca Vâlva Băii-pitic să facă curte unei femei pământene, dar întrucât el nu este frumos nu are succes la femei frumoase, ci doar la cele urâte. Prin faptul că aceste femei îl acceptă în viaţa lor, piticul-vâlvă le oferă bogăţii de neimaginat.[28] În unele cazuri, piticii-vâlvă au chiar organizare statală după modelul de la suprafaţă, în regate, voievodate. Astfel, în Slovacia este amintit regele minei din Schemnitz, o Doamnă de aur tot la Schemnitz, un rege al minei de sare la Coştiui în Maramureş, un conte de aramă la Baia Mare[29], în cetatea Devei este amintită o zână care stăpânea acele regiuni, în munţii Rodnei, Zâna Dealurilor-Izora, care locuia într-un palat de aur.

Ca şi restul Vâlvelor, şi piticul-gnom se comportă cu bunăvoinţă faţă de oameni. În cele mai multe dintre cazuri el atrage atenţia asupra unor probleme ce pot să apară. Astfel, în Slovacia exista credinţa că dacă minerul vedea la intrarea în galerie un om mic cu barbă lungă şi slab şezând, acesta era semnul morţii sau al unei nenorociri.[30] Tot aşa, la Ocna Dejului se spune că înaintea unei nenorociri mina oftează. Piticul-vâlvă pe cei buni îi recompensează, iar pe cei răi îi pedepseşte. Minerului bun îi dă semnale cu privire la un zăcământ bogat. Astfel, un miner a auzit o batere uşoară într-un loc anume şi cerând voie să lucreze acolo a dat de un zăcământ bogat. Altul a primit mai multe semnale pe care le-a înţeles greşit, s-a panicat, dar, când şi-a revenit, i se arată din nou filonul bogat. Piticul-vâlvă iubeşte omul drept.[31]

Uneori vâlva băii-pitic se foloseşte de serviciile oamenilor pentru ca la final să-i recompenseze. Astfel, se zice că la un moment dat un păstor, mânându-şi oile pe lângă o grădină de flori, a găsit o greblă şi a dus-o acasă şi a pus-o în podul casei sale. Ulterior când a trecut din nou pe lângă grădina respectivă, stăpânul-vâlva băii i-a cerut grebla înapoi. Ciobanul făcându-se că nu ştie despre ce e vorba vâlva băii l-a ameninţat că-şi va pierde viaţa dacă nu o aduce înapoi din pod. Ciobanul o aduce, dar vâlva băii nu o primeşte decât dacă ciobanul îl va preda pe fiul său ca slugă la vâlvă. Acesta îl aduce pe fiu care trebuie să ude grădina. După un timp când s-a împlinit timpul, băiatul a fost eliberat şi i s-a dat şi un sac plic cu aur ca răsplată pentru munca sa, dar i s-a poruncit să nu deschidă sacul până acasă. Pe drum, băiatul nu a mai putut răbda şi a deschis sacul găsind în el cucuruz. Nervos, a aruncat cucuruzul în drum, însă, când ajuns acasă, a descoperit că mai era pe fundul sacului încă un cocean de cucuruz pe care, scoţându-l, l-a văzut transformându-se în aur. Realizând ce a făcut, a încercat să meargă înapoi pe drum ca să găsească şi ceilalţi cucuruzi, dar nu a mai găsit nimic.[32]

Vâlva băii (în toate formele sale) pedepseşte oamenii lacomi şi necinstiţi. Se zice că tot în Slovacia, la o mină, într-un trecut imemoriabil, lucrau 160 de mineri. La scurt timp după ce au început lucrul, cineva i-a avertizat să se retragă pentru că vieţile le sunt în pericol. Minerii nu au dat ascultare, au continuat lucrul. Au fost din nou avertizaţi. De data aceasta minerii ar fi vrut să se oprească, dar supraveghetorul lor a refuzat. Au fost avertizaţi şi a treia oară, dar era prea târziu, pentru că întreaga mină s-a surpat, omorându-i pe mineri.[33] De asemenea, vâlva băii pedepseşte nedreptatea, răutatea. Se spune că, în urmă cu foarte mult timp, proprietarii minelor erau atât de bogaţi şi de extravaganţi încât într-o zi s-au hotărât să joace popice direct în mină având o bilă de aur. După o vreme s-au plictisit de acest joc şi au imaginat un altul. Era sâmbătă, trecut de miezul nopţii, iar în mină munca ar fi trebuit să înceteze pentru că deja era duminică. Dar proprietarii şi-au continuat jocul şi le-au interzis muncitorilor să se oprească din muncă. Nu după mult timp a apărut un omuleţ mic care i-a avertizat să renunţe la jocul lor, dar proprietarii l-au ignorat. Mai mult decât atât au adus o femeie căreia i-au promis 3 bile de aur dacă-şi vinde băiatul lor. Aceasta a acceptat şi se pare că proprietarii i-au tăiat capul băiatului şi cu acesta au jucat popice. În acel moment un zgomot mare s-a produs, întreaga mină s-a surpat înghiţindu-i pe toţi. Doar un singur om a scăpat pentru a povesti povestea mai departe. O altă variantă spune că deasupra unei mine se afla o popicărie. Într-o zi, la miezul nopţii, domnii jucau acolo popice. La un  moment dat, bila lor a dispărut, iar, nu peste mult timp, a apărut vâlva băii care i-a certat. Nu au ascultat de ea şi i-au tăiat capul continuând jocul. În scurt timp locul s-a surpat făcându-se o groapă cu mulţi bolovani. Se spune că bolovanii erau capetele celor care au fost prinşi în subteran şi care, la miezul nopţii, îşi scoteau capetele din pământ ca să asculte predica diavolului fapt pentru care Dumnezeu i-a transformat în bolovani.[34]

În unele cazuri, piticul vâlvă le juca feste minerilor. În această categorie de întâmplări intră şi povestea piticului de mină însetat. Se spune că într-o mină lucra o echipă de muncitori la înaintarea unei galerii. Pentru că munca era foarte grea şi transpirau mult, oamenii aveau nevoie de multă apă. Apa le era adusă de unul dintre muncitorii mai slabi, care nu era capabil să depună un efort aşa de mare. Muncitorii îl certau des pentru că nu poartă apa suficient de repede pentru nevoia lor. Aşa că, sătul să fie certat, într-o zi omul a lăsat apa la o distanţă oarecare şi i-a chemat pe muncitori să o bea. Dar când au ajuns acolo găleţile erau goale. Supăraţi, minerii au vrut să-l bată pe colegul lor considerând că le joacă vreo festă, dar în apărarea lui a sărit unul care a zis să stea la pândă să vadă cine le bea apa. În scurt timp, după ce au lăsat din nou găleţile pline de apă la locul stabilit, au văzut un  pitic cu barbă care venea agale, a luat găleţile şi le-a golit pe nerăsuflate după care s-a retras. Muncitorii s-au gândit ce să facă cu piticul însetat şi la început s-au gândit să-l omoare, dar şi-au dat seama că nu puteau face asta pentru a nu cădea asupra lor vreun necaz foarte mare. În aceste condiţii au umplut din nou găleţile, iar lângă ele au pus haine noi. Piticul a venit din nou, a băut apa, a luat hainele şi a dispărut dansând, fără ca cineva să-l mai vadă vreodată.[35]

Exemple de astfel de legende şi poveşti sunt cu zecile. Din bazinul minier băimărean, dar şi din Maramureş avem, de asemenea, o mulţime de astfel de poveşti unele surprinzătoare prin frumuseţea lor sau prin ceea ce descriu. Unele fac referire la începuturile unei localităţi sau la începuturile activităţii miniere într-o anumită localitate sau regiune.

Astfel, una dintre legendele care au circulat la Baia Mare pe cale orală până la începutul secolului al XX-lea leagă mai multe elemente din istoria oraşului: mineritul, vâlva băii, cetatea medievală, denumirea Rivulus Dominarum. Conform legendei se zice că în anul 1241 la invazia mongolilor (deci cu circa 100 de ani înainte de atestarea oficială a oraşului), Baia Mare, o cetate înfloritoare înconjurată cu ziduri înalte de piatră şi cu un şanţ larg şi adânc plin cu apă, a fost atacată de comandantul mongol Subotai şi în trei lupte i-a înfrânt pe localnici, a incendiat casele şi i-a măcelărit pe toţi cei găsiţi în cale. Cum toţi minerii au murit în lupta de la Sajo cu mongolii, cu excepţia unui-Jonathan, acesta s-a reîntors la Baia Mare şi a preluat conducerea reuşind să mobilizeze o ceată de ostaşi formată din bărbaţi şi femei. Femeile, în special, erau îngrozite de prăpădul pe care mongolii îl făceau, dar, totuşi, pline de încredere au pornit la asaltul oraşului, pe care l-au înconjurat din toate părţile. Când femeile priveau cu groază masacrul, în faţa lor a apărut Agatha, Zâna minelor, care după un scurt discurs de îmbărbătare, a preluat comanda şi a pornit cu ceata sa spre Szasz-Zarhoz (Săsar). Aici, în fruntea femeilor, frumoasa zână a spart stăvilarul râului, s-a produs o mare inundaţie, iar mongolii s-au înecat. Încercând să atace rămăşiţele armatei lui Subotai, acestea au fugit. Victorioasă, Agatha împreună cu femeile sale au pătruns călare în oraş şi se spune că din acel moment râul ce curge prin Baia Mare a primit denumirea de Râul Doamnelor-Asszony pataka, tradus apoi prin latinescul Rivulus Dominarum, ceea ce înseamnă Râul domniţelor.[36]

O altă legendă are în vedere începuturile exploatării miniere la Dealul Crucii. Astfel, se spune că demult, când Baia Mare nu era decât o localitate mică şi avea denumirea de Râul Doamnelor, un om şi-a bătut soţia iar aceasta, speriată şi tristă a fugit înafara hotarului. Aici, când stătea ea aşa gânditoare şi supărată, i-a apărut un om mic cu pantalonii roşii şi barba lungă care i-a făcut semn să o urmeze. Cei doi au urcat un deal într-o zonă pietroasă. Aici piticul a dispărut, femeia rămânând singură şi speriată, fără să ştie cum să se întoarcă acasă. Soţul ei era şi el speriat şi a pornit în căutarea femeii împreună cu alţi locuitori. Într-un final a găsit-o, iar bărbaţii au realizat ce loc bogat era acela în aur, fapt pentru care au început exploatarea.[37]

În apropierea oraşului Baia Mare se afla cătunul Valea Borcutului. Conform unei legende aici, într-un timp nedefinit, pe un pisc se înălţa castelul măreţ al unui împărat pe nume Lizabon. În curtea fortăreţei sale era un puţ în care stăpânul Lizabon intra călare înainte de răsăritul soarelui, la cântatul cocoşilor, şi se întorcea cu mari bogăţii, bulgări imenşi de aur şi lăzi cu nestemate. Legenda marchează începuturile exploatării aurului în aceste locuri.[38]

În legătură cu Baia Mare există şi alte legende. Se spune că aici trăia Contele de Aramă. Acesta, participând la nunta Doamnei de Aur din Schemnitz a intrat, in motive neştiute, într-un fel de conflict cu Regele de Sare din Coştiui, cei doi făcând un rămăşag, la iniţiativa vâlvei din Coştiui. Acesta a propus un pariu prin care să se vadă că sarea este mai importantă pentru oameni decât arama. Regele de Sare din Coştiui a pierdut pariul dovedindu-se că oamenii iubesc mai mult arama decât sarea. Din acel moment regele şi-a pierdut poziţia şi a devenit un spirit rău, încercând să se răzbune pe muncitorii de la ocnele de sare prin şicanarea lor repetată, până când, oamenii speriaţi au renunţat la extragerea sării şi au plecat din acele locuri. Locul a rămas blestemat şi se spune că dacă cineva mai încerca să coboare în ocna de sare funia acestuia se rupea brusc şi acela rămânea pe vecie în mină.[39]

La Cavnic există o legendă cu privire la începuturile mineritului şi ale localităţii în sine. Astfel, se spune că demult, înaintea timpului, un păstor sărac ce-şi plimba turmele pe acele meleaguri, era tare necăjit pentru că îşi pierduse oile. Atunci, i-a apărut în faţă un om mic cu capul mic care l-a îndrumat spre un anumit loc unde ciobanul a găsit foarte multe bogăţii. Cu aceste bogăţii supărarea i-a trecut şi şi-a cumpărat alte oi. De această legendă este legată întemeierea localităţii care secole de-a rândul a purtat denumirea de Capnic (Cap mic) în amintirea celui care i-a arătat ciobanului aurul.[40] Legenda are şi alte variante.[41]

În munţii Rodnei, la întretăierea Maramureşului cu Bistriţa, mineritul era de asemenea principala ocupaţie a locuitorilor de aici. Legenda spune că atunci când Rodna era locuită numai de păgâni, în zonă trăia un principe creştin care voia să-şi transmită credinţa şi celorlalţi însă neavând bani pentru a construi bisericile dorite, el a fost nevoit să plece în căutarea aurului, pentru a-şi asigura fondurile necesare. Împreună cu însoţitorii săi a cercetat toate pădurile şi stâncile dar nu a găsit decât plumb, până într-o zi când pe o stâncă a văzut un castel strălucitor locuit de o femeie foarte frumoasă care îşi petrecea timpul torcând. Observând principele că firul pe care femeia îl torcea era din aur îi spuse despre căutările sale şi supărarea sa profundă că nu găseşte aur. Femeia l-a ascultat şi i-a promis mult aur cu o singură condiţie: să nu întrebe niciodată cine este. Principele şi oamenii lui au început să sape găsind atât de mult aur încât abia l-au putut transporta. Zilnic principele se întorcea la femeia misterioasă povestindu-i despre bisericile pe care le ridica cu ajutorul aurului găsit. Totuşi, nu şi-a putut ascunde curiozitatea faţă de această femeie şi a început să întrebe prin împrejurimi despre ea, aflând că era Zâna Izora. La un moment dat, numărul bisericilor a crescut foarte mult astfel că diavolul a început să-l saboteze pe principe blocându-i calea de acces către femeia misterioasă. Crezând că e vorba de răzbunarea zânei care ar fi aflat că nu şi-a respectat promisiunea şi s-a interesat în legătură cu ea, principele a plecat din zonă. Zâna, crezând că principele a părăsit-o, şi-a distrus palatul strălucitor, dar şi minele în care se găsea aur, astfel încât localnicii nu au mai găsit aur niciodată în acele locuri.[42]

Despre vâlve avem destul de multe legende şi în Maramureş. Astfel, la Slatina-Maramureş trăia odată un om foarte harnic dar teribil de sărac. Stând singur, gânditor, i s-a arătat vâlva băii cu care a intrat în vorbă, aceasta aflând necazul omului. Lucrând alături de miner, acesta din urmă a descoperit imediat un zăcământ atât de bogat în aur încât îl scotea la suprafață cu covata. Bucuros, a transformat aurul în bani, dar nu a uitat ajutorul primit astfel că întregul câștig a fost împărțit, frățește, cu vâlva. Impresionată de gestul său, vâlva i-a restituit şi partea sa din câştig, fiind mulţumită că omul a fost corect[43]. La Baia Sprie şi Cavnic avem cele mai multe. În toate, vâlva apare minerilor şi îi avertizează în legătură cu un pericol iminent, fie le arată unde se află filonul cel mai bogat.[44] La Băiţa se spune că exista o galerie „Galbena” care era mina piticilor şi avea un diametru de doar 60-70 cm[45]. O legendă asemănătoare spune că şi la mina Bolduţ din Cavnic exista o asemenea galerie, a piticilor: „povestesc bătrânii când or bătut galeria de la mina Bolduţ, c-or dat de un părete cioplit şi cum meri pe galerie vezi lucrarea piticilor, mai ales la orizontul întâi galerii de 70-80 cm. Asta ar fi fost înainte de Cristos.”[46] O altă legendă ne transmite că la mina Dealul Crucii au lucrat uriaşi şi că din amestecarea cu piticii de la alte mine au rezultat oamenii de azi, de înălţime normală: „La mina Dealu Crucii spun oamenii c-or lucrat uriaşi, c-or găsit galerii de 4 m. Şi amestecându-se uriaşii cu piticii s-or născut oamenii mijlocii ăia care suntem.”[47] La Baia Sprie, în galeria „Golgota” trăia Pisică Neagră, în fapt un miner ciudat care trăia doar în subteran dar era putred de bogat.[48] La Cavnic, în galeria „Sfinţi” Vâlva i s-a arătat unui miner în vis luând chipul unor colegi de-ai săi, morţi într-un accident.[49] La Băiuţ Vâlva Băii se arăta ca om negru.[50]

În legătură cu Cavnicul, în anul 1976, Isidor Rîpă (1925-1990), director al Şcolii Populare de Artă Baia Mare în perioada 1961-1981, a publicat volumul intitulat „Balade şi legende maramureşene”, despre care etnologul băimărean Pamfil Bilţiu consideră că conţine creaţii ale autorului şi nicidecum piese autentice.[51] În orice caz, ultima povestire din volum este intitulată „Flori de mină” în care Isidor Rîpă povesteşte aventurile unui familii formată din Cavnic cel Viteaz şi soţia acestuia Varvara, cândva în timpul năvălirii tătare. Autorul îmbină în această povestire mai multe elemente de mitologie minerească locală: legenda Cavnicului, Păstorul Minei, Varvara (protectoarea minerilor), legenda celor 1000 de mineri omorâţi de Păstorul Minei şi transformaţi în flori de mină albe cu picături roşii, cu elemente de istorie reală: invazia tătarilor şi alungarea lor din Cavnic.[52]

Alături de legendele cu vâlve, zâne şi duhuri ale minelor, toate cu o puternică tentă moralizatoare, minerii aveau şi un set întreg de superstiţii. Astfel, căderea lămpii, stingerea ei, o haină luată pe dos erau înţelese de către mineri ca semne nefaste, erau gesturi mici, dar încărcate cu o puternică simbolistică negativă. De asemenea, accesul femeii era interzis în mină, la fel şi accesul unui preot, acestea fiind interpretate ca semne rele. Înainte de a merge în galerie exista superstiţia că nu e bine ca minerul să aducă apă din fântână.[53] Totodată, în rândurile minerilor exista o credinţă ciudată legată de faptul că în preajma marilor sărbători creştine: Crăciun, Paşti, Rusalii, mina cerea sacrificiu uman. Ei au observat că, de-a lungul timpului, în preajma acestor mari sărbători, aveau foarte multe nenorociri, în fapt după bucurie urmând întotdeauna supărarea.[54]

•  

Despre imnul minerilor şi cântecele populare minereşti.

Minerii au format o categorie socio-profesională care avea propriul imn. Iniţial, pe filieră germană, şi în Transilvania se cânta un Bergmannslied/Steigerlied intitulat „Glück auf” (Noroc bun!) originar din munţii Saxoniei, de la sfârşitul secolului al XVI-lea[55]. Cât priveşte cântecul românesc „Imnul Minerilor”, acesta a fost compus în perioada interbelică de către Corneliu Mereş, fiu al unui miner de la minele din Anina, după o tragedie minieră ce avusese loc în anul 1920. La baza melodiei acestui imn stă un marş ceh, însăşi familia compozitorului fiind originară din Cehia. Prima consemnare a acestui Imn al Minerilor datează din 1930, în ziarul Minerul, într-un articol ce amintea de tragedia de la Anina, petrecută cu 10 ani înainte. Redăm mai jos versurile acestuia:

“În fund de munţi noi des intrăm,

Cu «NOROC BUN» ne salutăm!

Şi când ieşim din sânul lor,

Noi tot «NOROC» strigăm în cor!

În mină-i Dumnezeu cu noi,

Afară-s grijuri şi nevoi!

Deasupra noastră n-avem cer,

C-aşa e viaţa de miner!

Când plini de praf cu paşi trudiţi,

Ieşim din mină obosiţi,

Ne doare că-n lumina sa

Pământul ţine-o lume rea.

De-atâtea grijuri şi nevoi

Noi ne întoarcem înapoi,

În lumea noastră făr-de cer

C-aşa e viaţa de miner!

Şi moartea vine tot mai des

Să vadă ce-are de cules,

Din lumea noastră făr-de cer,

C-aşa e viaţa de miner”[56]

                Până pe la mijlocul secolului al XX-lea, cercetătorii etnologi şi etnografi nu au considerat necesară studierea producţiei folclorice a minerilor, în centrul atenţiei regăsindu-se doar creaţia populară sătească, considerată ca fiind singura valoroasă şi autentică. Mai multe decât atât, unii au mers atât de departe încât chiar au negat existenţa unei producţii literare sau folclorice minereşti, iar acest lucru se poate justifica prin faptul că poezia şi cântecul popular mineresc aveau un profund caracter muncitoresc (în sensul cel mai curat al acestui termen) şi un caracter social. Confirmarea faptului că minerii aveau un folclor, cântece, creaţii lirice sau chiar un teatru incipient a venit din partea unor scriitori care s-au aplecat cu o atenţie sporită asupra „civilizaţiei” minerilor, unii dintre ei chiar fiind din familii de mineri, alții trăind o vreme printre mineri. Dintre cei mai renumiţi trebuie să-i amintim pe Ion Agârbiceanu care a scris romanul „Arhanghelii”[57], dar şi nuvele sau povestiri precum „Vâlva-Băilor” şi „Duhul-Băilor”[58]. De asemenea, Geo Bogza a descris viaţa minerilor în lucrări precum „Ţara de piatră”, „Oameni şi cărbuni în Valea Jiului”. Nu trebuie uitată nici Maria Botiş Ciobanu, o poetă ce a trăit în mijlocul minerilor din Apuseni şi Valea Jiului şi a cules într-un volum credinţele şi legendele acestora[59]. Aron Cotruş şi Demostene Botez sunt, de asemenea, alţi scriitori care s-au aplecat asupra vieţii minerilor, bucurându-se de apreciere în rândurile ortacilor.

            Perioada comunistă este cea în care producţiile literare (mai mult sau mai puţin valoroase) despre mineri au explodat, însă cercetări serioase despre creaţia efectivă a minerilor au întârziat să apară. Totuşi, în anii 1960-1961, doi talentaţi şi pasionaţi etnologi, Ion Iliescu şi Ana Şoit au întreprins o acţiune de valorificare a producţiilor populare din cele mai importante centre miniere constatând cu stupoare faptul că producţia populară a minerilor este destul de bogată şi variată, dar axată aproape în exclusivitate asupra vieţii minerilor. Ei au constatat că minerii au creat în toate cele trei genuri literare (liric, epic şi dramatic) cu observaţia că, în cel dramatic, minerii nu au excelat. Dar, în ansamblu, în creaţia lor populară se întâlnesc aproape toate speciile. Astfel, conform datelor culese la faţa locului, cercetătorii au reuşit să identifice cântece de revoltă şi luptă, balade, dar predominante sunt cântecele, inclusiv de jale. De asemenea, la mineri sunt prezente cântece de muncă, strigăturile, cântecele de dragoste etc. În cercetările lor, Iliescu şi Şoit au concluzionat că, între folclorul mineresc şi cel sătesc, graniţele sunt greu de trasat. Există o strânsă legătură între cele două tipuri de creaţie, tot aşa cum există şi numeroase diferenţe, folclorul mineresc dezvoltându-se independent de matca din care a pornit. Toate cântecele minereşti vorbesc despre viaţa grea a minerului. Ele se referă la condiţiile grele de muncă din mină, la lipsa luminii solare după care tânjeau, despre lupta cu conducerea minelor, altele au o notă tristă, aşa cum sunt cântecele de jale din mediul sătesc. De asemenea, unele cântece vorbesc despre viaţa de familie. Totodată, există şi numeroase cântece de masă, imnuri, marşuri, cântece de înmormântare, multe din ele traduceri din alte limbi şi adaptări zonale. Deşi la mineri balada ca specie literară nu apare în mod explicit au fost totuşi identificate producţii epice de mai mare întindere în centrul cărora eroii sunt fie haiduci, fie holoangări. În multe cazuri, cântecele din lumea satului au fost prelucrate şi adaptate specificului mineresc astfel încât acestea nu fac apel la codru, frunza verde, libertatea păsărilor, ci din contră arată viaţa grea a minerului în măruntaiele pământului. De asemenea, extrem de multe creaţii populare exprimă un sentiment de revoltă. Aici au fost identificate două tipuri: cântecul manifest-având o funcţie agitatorică imediată şi cântecele ce îndeamnă la luptă în mod indirect prin utilizarea unor alegorii sau simboluri. Creaţia populară minerească mai recentă (după instaurarea comunismului) prezintă viaţa minerilor în imagini mai pozitive, de cele mai multe ori atât conţinutul, cât şi mesajul fiind cele tipice vremurilor respective. În materie de creaţii noi în secolul al XX-lea, cei doi cercetători au identificat urările, pluguşoarele, care aveau un conţinut nou, modern, erau deosebit de îndrăgite de mineri dar nu mai aveau nimic în comun cu substratul mistic, păgân, străvechi al primelor creaţii. O astfel de urare-pluguşor, a fost identificată de Isidor Rîpă la Cavnic şi publicată într-un articol din anul 1976, pe care o redăm mai jos:

Colinda băieşilor

„Anu nou ist care vine

La toţi să ne-aducă bine

Veselie, sănătate

Şi-n ţară multe bucate;

Prin grădină flori de mină

Şi-n ţară multă lumină”[60]

          Iliescu şi Şoit au analizat creaţiile folclorice ale minerilor şi din punct de vedere estetic subliniind valoarea acestora. Astfel, un prim aspect este originalitatea fanteziei, întâlnită în special la minerii care căutau aur. Apoi ei subliniază frumuseţea imaginilor exprimate, folosirea simbolurilor iar pentru a reda suferinţa şi durerea folosirea exclamaţiilor, a blestemului etc. Natura este prezentă în poeziile şi cântecele minerilor dar mai degrabă ca ceva spre care speră, ei lucrând în mină. Iliescu şi Şoit consideră că aceste producţii populare minereşti pot să ajute în cunoaşterea psihologiei sociale, a temperamentului, a caracterului minerilor, a vieţii etnografice evidenţiind faptul că cele mai dese idei şi sentimente care reies din aceste producţii literare sunt dragostea şi ura, disperarea şi revolta, durerea şi eroismul.[61]

          Din bazinul minier Baia Mare, Isidor Rîpă a identificat o serie de creaţii folclorice minereşti pe care le-a publicat în anul 1976 şi redate aici, în rândurile de mai jos:

„Pe sub poală de făgui

Pe sub poală de făgui

Pe înguste cărărui

Când întunecă pe seară

Dar nu-s stelele pe cer

Ca mi-s lampe de miner.

Stele ce suie sub fagi

Îs minerii nostri dragi

Care intră-n şut la băi

Unde-i auru-n văpăi

Din vecie ferecat

Ce trebuie deslegat

Stelele ce cobor

Pe cărare-ncetişor

Îs mineri cu daruri multe

Din adâncurile de munte”

Inimă, inima mea

Inimă, inima mea,

Arde dragostea în ea

Să te stîngă am umblat

Baia Mare-n lung şi-n lat

La doctor şi la potică

Nu am hăznuit nimică

Doctoru-cu ştiinţă mare

Leacuri de dragoste n-are

Poticăraşu mi-o spus

Leacuri de dragoste nu-s

Inima ta are un leac

Cetera şi omul drag

Inima ta are un ţîdru

Cetera şi omul mândru

Omul mândru, Gheorghiaş

La Săsar, miner fruntaş

Pe din sus de Baia Mare

Pe din sus de Baia Mare

Trece-al meu bade călare

Şi mi-i drag când vine-n sat

De dorul meu legănat

Şi când trece prin brăduţ

Pân-la mine la Băiuţ

El scoate din piatră tare

Minereu, mărgăritare

Stema ţării s-o-ncunune

Viaţă nouă să răsune.

Trecui dealul la Băiuţ

Trecui dealul la Băiuţ

Cu mâncare la drăguţ

De mă-ntreabă oarecare

Ce-i duc badii de mâncare?

Pâine coaptă din grâuţ

Apă rece din oluţ

De mă-ntreabă de ujină

Îi duc dor de la inimă

Bade-al meu lucrează-n mină

Şi-aduce-n casă lumină”[62]

          De asemenea, într-un alt articol, acelaşi Isidor Rîpă, face trimitere la o producţie teatrală, întâlnită de el la minerii din bazinul băimărean. Este vorba de un teatru popular de păpuşi întâlnit la minerii din Ferneziu care lucrau la Mina Herja. Teatrul antrena 5 păpuşari care mânuiau păpuşi ce reprezentau personalităţi locale, în special patronii de întreprinderi, care erau luaţi în derâdere. De la minerii pe care i-a intervievat, Isidor Rîpă a aflat că acest teatru a pornit înainte de 1940 şi că primul personaj descris a fost chiar patronul minei. Tradiţia s-a pierdut odată cu războiul mondial însă minerii au reuşit să descrie păpuşile folosite: erau păpuşi din lemn, îmbrăcate în haine de „domni”, cu „ocheri şi clop vienez şi cu cizme.” Existau şi versuri care se spuneau în timp ce păpuşile erau manevrate:

Auru’ e la patron

Şi io n-am curechi în ton[63]

Ca producţii dramatice trebuie reliefate piesele de teatru popular sau primitiv cum ar fi „Cântecul băieşilor” dar şi cele consemnate de Ion Muşlea la Cavnic şi Băiuţ, respectiv  piesele „Constantinii”,  „Adam şi Eva”, „Viflaimul”, „Irozii” şi o scenetă biblică „Susana”.[64]

•  

            Lumea minerilor a fost una specială, deosebită. Diferită de toate celelalte „lumi” ale unor categorii socio-profesionale, cea a minerilor este poate cea mai spectaculoasă, mai ales în ceea ce privește imaginarul colectiv și creațiile folclorice. Minerii, nefiind nici țărani, nici orășeni în adevăratul sens al cuvântului, au fost nevoiți să-și creeze o lume a lor, unică. Odată cu desființarea mineritului această „lume” a încetat să mai existe, iar tentativele mai recente de reconstituire a ei se lovesc de lipsa surselor directe (pur și simplu, minerii de azi, nu au vârsta sau experiența potrivite) fapt pentru care reminiscențele acestei „civilizații pierdute” mai pot fi identificate doar în literatura veche, în documente de arhivă, eventual în folclorul local. Ce păcat că bunicul meu și bunicii altora nu au apucat să trăiască o viață lungă ca să poată să povestească urmașilor lor tot felul de basme frumoase din lumea lor! Parcă, cumva, în amintirea lor, am scris acest material, incomplet, care nu va putea fi finalizat vreodată, cu adevărat.

---

[1] Arhivele Naţionale Maramureş, Colecţia Matricole Confesionale, registrele referitoare la Cavnicul Superior, passim.

[2]  Marian Boboc, Pentru prima dată în presa Văii Jiului un documentar despre / Fastul apus al sărbătorii Sfintei Varvara (Sf. Barbara), protectoarea minerilor, în Valea Jiului, în  Ziarul Văii Jiului în format electronic, din data de 04.12.2012, accesat în aprilie 2016.

[3] Ibidem.

[4] http://www.doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-sfintei-mari-mucenite-varvara accesat in aprilie 2016.

[5] Marian Boboc, Pentru prima dată în presa Văii Jiului un documentar despre / Fastul apus al sărbătorii Sfintei Varvara (Sf. Barbara), protectoarea minerilor, în Valea Jiului, în  Ziarul Văii Jiului în format electronic, din data de 04.12.2012, accesat în aprilie 2016.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Arhivele Naţionale Maramureş, Colecţia personală ing. Lenghel Gheorghe, dosar nr. 10, f. 4.

[10] Robert C. Tokolyi, Alexiu Pokol. Viata şi activitatea 1872-1935, Baia Mare, 2012, p. 163.

[11] Ion Muşlea, Cercetări etnologice în Ţara Oaşului şi la minerii din nordul Transilvaniei, Cluj Napoca, Editura Dacia, p. 257-318.

[12] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987, p. 566-568;

[13] Ibidem.

[14] Tudor Pamfile, Mitologie românească, volumul II: Comorile, Bucureşti, 1916, p. 17-25.

[15] Marian Boboc, O poveste cu… poveşti numai bune de citit la gura sobei: / Vâlva minei, în Ziarul Văii Jiului din 21.12.2012 în format electronic http://www.zvj.ro accesat în aprilie 2016.

[16] Ibidem. Despre vâlve şi duhuri ale minelor.  Recomandăm şi studiul Teodorei Gălăţean, Vâlve, duhuri ale minelor, în Revista AGERO, în format electronic, accesată în martie 2016.

[17] Annemarie Sorescu-Marinkovic, Mitologia minieră a bufanilor din Timoc, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane “C.S. Nicolăescu-Plopşor”, nr. 10/2009, p.195; https://en.wikipedia.org/wiki/Kobold;

[18] Versényi György,  Bányák, Bányászok, Hagyományok,.Válogatott tanulmányok és költemények, Rudabanya, 2011, passim. Inginerul Lenghle face trimitere în mod special la unul dintre capitolele din această lucrare “A bányarémről” (Vâlva băii)  p.64-76,  care apăruse ca studiu de sine stătător în anul 1890 în revista Ethnographia, editată la Budapesta, p. 335-345; Un alt autor maghiar la care Lenghel face trimitere este Nemcsik Pal care a scris o lucrare intitulată “Bányászélet ​Borsodnádasdon” (Activitatea minieră în Borsodnádas), 1961; de asemenea acest autor mai are o lucrare despre muzica minerilor “A magyar bányamunkásság zenei élete” apărută în anul 1986 la Budapesta.

[19] Arhivele Naţionale Maramureş, Colecţia personală ing. Lenghel Gheorghe, dosar nr. 10, f. 18.

[20] Ibidem, f. 19.

[21] Ibidem, f. 19.

[22] Ibidem, f. 19.

[23] Ibidem, passim.

[24] Ibidem, f. 19-20.

[25] Ibidem, f. 20.

[26] Ibidem, f. 20.

[27] Ibidem, f. 21.

[28] Ibidem, f. 21.

[29] Ibidem, f. 21.

[30] Ibidem, f. 21.

[31] Ibidem, f. 21-22.

[32] Ibidem, f. 23.

[33] Ibidem, f. 24.

[34] Ibidem, f. 25.

[35] Ibidem, f. 31.

[36] Aurel S. Feştilă, Ioan i. Pintilie, Ioan I. Cadariu, Ioan V. Sabău, Valeriu Achim, Monografia Municipiului Baia Mare, Baia Mare, 1972, p. 431-432.

[37] Arhivele Naţionale Maramureş, Colecţia personală ing. Lenghel Gheorghe, dosar nr. 10, f. 23 şi passim; Ilie Gherheş, muzeograf în cadrul Muzeului de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare, la bază profesor de istorie, a publicat în lucrarea Simion Iuga (coord.), Cultură şi Civilizaţie românească în Maramureş, vol. VI, Cluj Napoca, Editura RISOPRINT, 2016 a publicat un articol intitulat Legende ale întemeierii unor localităţi, p. 183-187. Aici domnia sa prezintă o altă legendă privind începuturile mineritului la Baia Mare. Astfel, conform legendei, cândva, la începutul  aşezării de pe malul Săsarului, o femeie atinsă de lepră a fost izgonită din cetate împreună cu caprele sale, aceasta refugiindu-se la poalele unul deal identificat se pare cu Dealul Crucii. Aici, într-o vâlcea, femeia şi-a făcut o colibă şi, trăindu-şi ea în acest mod viaţa, a observat la un moment dat că nisipul râului din apropiere sclipea. A anunţat locuitorii din cetate şi aceştia au început să exploateze zona, descoperind mult aur. Locul a fost împânzit de mineri, care şi-au făcut locuinţe în apropierea minelor, iar locul în care femeia a descoperit aurul a primit denumirea de Vâlceaua Muierii, devenită mai târziu Valea Roşie (p.185-186). Din păcate autorul articolului nu ne comunică sursa acestei legende, de fapt întregul articol fiind lipsit de note bibliografice.

[38] Horia Liman, Hotarul Soarelui, Editura Tineretului, Bucureşti, 1957, p. 136.

[39] Arhivele Naţionale Maramureş, Colecţia personală ing. Lenghel Gheorghe, dosar nr. 10, f. 22, 27.

[40] Ibidem, f. 28.

[41] Ilie Gherheş, art. cit. p. 186. În legenda pe care autorul articolului o reproduce indirect,  se spune că un cioban, în timp ce îşi păştea oile pe malurile râului Cavnic, a observat în apă (după alte variante pe păşune) un bulgăre de aur şi că această descoperire a stârnit invidia celorlalţi locuitori. Autorul articolului mai menţionează că ciobanul ar fi avut capul mic şi că încercând să vândă aurul găsit, a fost înşelat, fiind poreclit în mod batjocoritor Cap-mic! Cap-mic! el sugerând că acest apelativ a fost folosit în sens peiorativ, înţelesul fiind de fapt de „minte puţină”, concluzionând că locuitorii localităţii Cavnic nu ar trebui să se mândrească cu o asemenea poreclă.

     Ana Şoit, în lucrarea sa „Legende populare minereşti”, apărută la Editura Minerva, Bucureşti, 1974, reproduce o altă variantă a legendei Cavnicului preluată de la un miner din Cavnic, Pop Francisc, la momentul intervievării sale acesta având vârsta de 70 de ani. Conform variantei publicate în lucrare, Cavnicul a fost „înfiinţat” de un miner din Băiuţ care mergea la penzărie. Spre seară a ajuns sub Gutin la locul unde se află o piatră Mănaşi şi acolo a rămas peste noapte la o stână cu un cioban. Povestind toată noaptea, ciobanul i-a arătat minerului o traistă plină cu pietre frumoase şi i-a arătat minerului că le-a cules din râpă. Ducându-le la Băiuţ, s-a constatat că era aur iar oamenii de acolo l-au luat la rost pe cioban cerându-i să le spună de unde are aurul şi strigând după el Cap-mic, Cap-mic. Povestitorul îşi încheia legenda cu concluzia că acest apelativ s-a legat cu timpul şi a devenit Cavnic şi că locuitorii Cavnicului erau mici şi guşaţi.

[42] http://www.romania-redescoperita.ro/index.php/component/k2/item/908-frumusetile-vaii-vinului-raiul-din-muntii-rodnei-care-a-imbogatit-cu-minereurile-sale-nobilii-din-transilvania accesat în aprilie 2016.

[43] Arhivele Naţionale Maramureş, Colecţia personală ing. Lenghel Gheorghe, dosar nr. 10, f. 23.

[44] Ana Şoit, Legende populare minereşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 63-71.

[45] Horia Liman, Hotarul Soarelui, Editura Tineretului, Bucureşti, 1957, p. 178.

[46] Ana Şoit, Legende populare minereşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 67.

[47] Ibidem, p. 67.

[48] Ibidem, p. 66.

[49] Ibidem, p. 69-70.

[50] Arhivele Naţionale Maramureş, Colecţia personală ing. Lenghel Gheorghe, dosar nr. 10, f. 27.

[51] Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Izvorul fermecat. Basme, poveşti, legende, povestiri şi mito-credinţe din judeţul Maramureş, Baia Mare, Editura Gutinul, 1999, p. 6.

[52] Isidor Rîpă, balade şi legende maramureşene, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1976, p. 87-97.

[53] Arhivele Naţionale Maramureş, Colecţia personală ing. Lenghel Gheorghe, dosar nr. 10,  f. 35-36.

[54] Ibidem, f. 35.

[55] https://en.wikipedia.org accesat în aprilie 2016.

[56]http://www.banaterra.eu/romana/files/mosoroceanu_cristian_liviu_steierdorf_anina_catastrofa_miniera_din_7_iunie_1920.pdf accesat în aprilie 2016.

[57] Ion Agârbiceanu, Arhanghelii, Bucureşti, Editura Românească, 1986.

[58] Idem, Fefeleaga.Povestiri şi nuvele, Timişoara, Editura Facla, 1987, p. 99-113.

[59] Maria Botiş-Ciobanu, Ţara Moţilor, legend şi credinţe, Arad, 1928.

[60] Isidor Rîpă, Folclorul mineresc şi modalităţile lui de valorificare, în Maramureş-supliment al ziarului Pentru Socialism, Baia Mare, aprilie 1976, p.9.

[61] Ion Iliescu, Ana Şoit, Cântece populare minereşti, Buc., Edit. pentru Literatură, 1969,Introducere, p. V-LVIII.

[62] Isidor Rîpă, Folclorul mineresc şi modalităţile lui de valorificare, în Maramureş-supliment al ziarului Pentru Socialism, Baia Mare, aprilie 1976, p.9.

[63] Isidor Rîpă, Nestemate ale folclorului minieresc, în Maramureş, supliment al ziarului Pentru Socialism, august 1970, p. 14.

[64] Ion Muşlea, Cercetări etnologice în Ţara Oaşului şi la minerii din nordul Transilvaniei, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2011, p. 257-301.

Despre autor:

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj, fiind profesor de Istorie la Baia Mare până în anul 2007. Din anul 2007 este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.