Nu voiam să-mi ridic ochii spre privirea ei. Nu din remușcare sau rușine, nu greșisem cu nimic, din frică. Știam că urma să-i văd fața furioasă și privirea fixă, mă îngrozea chipul ei schimonosit de sentimente prea complicate pentru experiența unui copil. Nu greșisem cu nimic, pur și simplu existam în armonie cu vârsta mea și firea curioasă a celor ce abia descoperă lumea. Știam asta, dar cumva gândeam că sunt stricat. Nu se poate ca mama să fie chinuită în prezența mea fără să-i fi făcând eu ceva. Pe atunci nu gândeam că poate fi obosită și neînțeleasă, că poate ar vrea o pauză ce nu se ivește niciodată printre treburile casnice, dorințele tatei și năzbâtiile fără oprire ale mele, gândeam doar că prezența mea îi provoacă răul la stomac ce o face să-și țuguie buzele, să-și aproprie sprâncenele și să-și încordeze fiecare mușchi din corp. Ani mai târziu am înțeles că eram doar ceva ușor accesibil și fără putere în care să descarce tot ce nu putea descărca în sursa furiei ei.

Mama mea era o femeie simplă, de la țară, cu obiceiuri înfipte adânc în coloana ei vertebrală. Chiar dacă nu ar fi recunoscut în ruptul capului, obosise de la a fi tradițională și a urma orbește metehne pe care nu le înțelegea. Încercările ei de răzvrătire ar fi fost imediat înăbușite, nu de soțul pe care îl vedea rareori acasă, ci mai degrabă de socrii cu care împărțea ograda de când se măritase. Nu îmi este clar nici până în ziua de azi dacă sentimentele ce o încercau referitor la ei erau respect, supunere, teamă sau repulsie. Părea să fie toate în același timp, formând un ghem greu de înghițit și pe care îl vocifera cu glas tăcut în urma lor.

Eu o observam în ajunul tuturor manifestărilor furibunde și nu puteam înțelege cum poate disprețui cineva acești doi bătrânei simpatici care îmi ofereau dulciuri și libertate așa cum erau bunicii mei.

Atunci când nu o puteam înțelege pe mama mă retrăgeam în poala bunicii. Tot sub mâinile aspre ale bunicii mi se vindecau palmele la fund pe care mi le mai scăpa mama și gura uscată a bătrânei stingea asprimea dojenirii cu care mă întâmpina mama după o zi prelungită de joacă. Nu în casa mamei, ci mai degrabă în casa bunicilor, am crescut și mi-am hrănit curiozitățile. Dacă tunetele puternice zdruncinau icoanele prinse în cui sau fulgerele îmi luminau cămăruța voiam să dau fuga la bunica, dar știam că asta o va mâhni pe mama, așa că mă rezumam la a strânge pătura mai bine sub bărbie. Însă dacă frica era atât de mare încât nici măcar puținele mele jucării nu mă puteau apăra îmi scăpa un țipăt scurt, dar nu o numire a niciuneia dintre femei. Chiar dacă mama apărea într-un suflet în prag cuvintele sale distante nu mă linișteau. Aveam avidă nevoie de căldura unor brațe strânse în jurul micului mei trup, voiam cuvinte frumoase și povești de noapte bună, voiam încă un pahar cu lapte după ce pe primul îl terminam, iar toate acestea le primeam doar de la bunica și uneori de la tata, în nopțile în care era acasă.

Cu toată răceala de care a dat dovadă nu a existat o clipă în sufletul meu îndoiala că mama nu m-ar fi iubit. Iubirea ei se manifesta prin hainele curate și călcate pregătite în fiecare seară pentru a doua zi, prin mâncărurile preferate atent gătite, prin păpușile improvizate din coceni de porumb, prin toate treburile pe care ar fi trebuit să le fac eu și pe care le făcea ea. Îmi oferea, atât cât putea și se pricepea, copilăria de care nu a avut ea parte, privilegiul de a profita de anii inocenței mele în picioarele goale pe uliță la joacă și nu aplecat pe câmp așa cum obișnuiau copii de la casele vecine. Mama rupse un tipar oferindu-mi copilăria de care aveam nevoie și oprindu-se din a face copii care să ajute la treburile gospodărești, așa cum se obișnuia pe atunci. Mă avea doar pe mine și mă creștea așa cum se pricepea. Făcuse un prim pas care, în puține generații, va produce un progres impresionant.

Până atunci eu stăteam cu privirea în pământ în fața ei. Tocmai îi anihilasem, cu un ciomag găsit undeva prin fundul curții, întreaga plantație de roșii. Nu făcusem nimic greșit, plantele acelea ciudate se înălțau amenințător încolăcindu-se de după bețele ce susțineau solarul. Practic îi salvasem viața. Puteau oricând să se încolăcească și după gâtul ei cât stătea aplecată să scoată cartofii.

– Bine măi drace, eu mă chinui să le pun și tu mi le strici? Ei, n-ai fost bătut la timp! Și nu știi nici ce-i aia muncă! Las’ că ai sa vezi tu. Dacă nu ți-ai petrece toată vara la câmp să nu-mi spui mie pe nume.

Dar nu a fost toată vara, nici măcar o săptămână. La început mama s-a ținut tare, dar ochii mei înlăcrimați și insistențele bunicii au înduplecat-o.

Tata nu spunea nimic. Nici nu știu dacă îl informase cineva. A murit în vara aceea, accident de muncă. I-am simțit lipsa uneori, însă nu îmi venea să plâng așa cum plângea mama și nici nu aveam privirea pierdută precum a bunicilor. Iar m-am simțit stricat pentru că nu puteam aduna în mine atâta durere. Eu mă întrebam doar dacă o să mai avem voie sa locuim acolo în lipsa lui. Îmi plăcea cerul înstelat și să rămân până mai târziu cu copii ai căror părinți adormeau epuizați fără să conteze că odrasla era încă afară, însă nu voiam să stau acolo până dimineața. Nu văzusem niciodată răsăritul și parcă mă temeam de el. Mama îmi spusese că dacă mă uit la soare orbesc, atunci răsăritul trebuia să fie ceva ce mi-ar fi furat văzul pentru totdeauna. Și în viața adultă am evitat răsăritul, nu pentru că aș mai fi crezut că voi orbi, doar așa,  de chestie.

Bunicii ne-au permis să mai rămânem, iar bunica mi-a repetat de atât de multe ori că acum eu sunt bărbatul casei încât am început să o cred. Căram lemne și măturam curtea, iar în suflet mi s-a clădit puterea responsabilității pe mila față de bunic. Dacă eu eram bărbatul casei, el cine mai era? Atât de neînsemnată este bătrânețea încât virtuțile îți sunt înlocuite cu ale unui puști de șapte ani?

Cu anii prezența tatei mi s-a șters din memorie. A rămas doar un chip înrămat în camera mamei și a bunicilor, apoi figura bunicului mi-a devenit neclară ca să sfârșesc doar cu amintirea bunicăi. La fiecare înmormântare obrajii mi-au rămas uscați chiar dacă sufletul era puțin mai trist. Uitându-mă în jur mă întrebam doar ce este în neregulă cu mine. De ce nu pot să plâng? Toată lumea credea că privirea mea rătăcea amintiri cu cei ce stăteau în sicrie sărăcăcioase, mă băteau pe umăr și-mi spuneau cuvinte de încurajare, dar eu încercam să-mi amintesc dacă plânsesem vreodată. Mama zice că nu am fost un bebeluș gălăgios, stăteam liniștit și nu scoteam prea multe sunete. Poate am o boală ce nu mă lasă să-mi elimin apa din corp pe alte căi decât cele clasice în intimitate. Ce-i drept nici nu prea transpir.

Ani mai târziu plânsesem pria oară după o fată. Nu știam dacă să îmi plâng în continuare nefericirea sau să mă bucur pentru că mă vindecasem. De atunci am tot plâns, din orice. Când pierdeam la un joc sau mă prindea cu lecția neînvățată, când mama îmi scăpa una după ceafă sau o fată mă respingea, când mi-a murit câinele și când tăiam găini. Am profitat de glanda mea lacrimală până s-a uscat din nou, patruzeci de ani mai târziu, la înmormântarea mamei.

Acum stau lângă sicriul din lemn de nuc și încerc să-mi aduc aminte când n-am plâns ultima oră în timp ce lumea mă bate pe umăr și mă încurajează. Poate sunt eu stricat.

Despre autoare:

Păun Ramona Cristina (n. 1995, Galați) a publicat – sub pseudonimul „Ramona Marin” – volumele „Tot ce mi-am dorit să-ți spun” (editura Letras, 2019); „Jurnalul mamei” (în regim propriu, 2023); „Povești de iarnă: pentru cei mici și mari” (în regim propriu, 2023). A colaborat cu proză scurtă la diverse reviste literare din România: „Floarea-Soarelui” (revista Boem@, nr. 179); „Suflete la etajul patru” (antologia „Urme de peniță”); „Tavan” (antologia „Parfum de primăvară”); „Pichi: Un milion de pahare” și „Venite Adoremus: Întoarcerea acasă” (LiterNet.ro), „Piele de găină” (Viața Medicală).

Despre mine:am descoperit plăcerea scrisului încă din gimnaziu, atunci când născoceam romane scrise de mână în caiete studențești și le desenam coperta singură. Odată cu încheierea studiilor universitare, în 2019, mi-am făcut curaj și am publicat romanul „Tot ce mi-am dorit să-ți spun” la editura Letras. M-au bucurat și ambiționat reacțiile primite pe marginea cărții de debut, însă am devenit mamă și scrisul a trecut pe plan secund. Odată cu nașterea celui de-al doilea copil, în 2023, am publicat „Jurnalul mamei”, care conține atât texte de beletristică și informații medicale, cât și multe foi sugestive pentru proaspetele mămici. Tot în 2023 am publicat în regim propriu „Povești de iarnă: pentru cei mici și mari”, ce conține șapte povești destinate copiilor, și mi-am propus publicarea unui nou roman. În timpul liber mă dedic scrisului: caut să mă perfecționez, atât prin autoinstruire, cât și prin cursuri de scriere creativă. Primul format organizat la care am participat a fost cursul susținut de Mihai Buzea.