Casa veche a cărei configurație Eusebiu o știa din copilărie avea nevoie de acte pentru a fi înstrăinată. Singura amintire cu această casă de la țară era din vara în care admirase în lumina soarelui frunzele verzi ale viței de lângă locuință. Frunzele străluceau de parcă ar fi adunat în ele toată lumina, iar lui i-a intrat în suflet clipa în care a simțit că se încarcă cu bucurie solară. Nu se simțea dator cu nimic față de casa bunicilor pe care oricum o dona familiei părinților săi.
Nu putea însă să transmită locuința fără actele de succesiune. Ajunsese în impas cu emiterea actelor necesare din cauza primului notar care se încurcase în hârtii. Se hotărâse într-un târziu să apeleze la o altă persoană calificată. Următorul notar se bucura de faimă în oraș, avea o imagine legendară, lui dorea să i se adreseze.
A străbătut în grabă orașul, aproape alergase pentru a-l întâlni pe celebrul oficial din sfera actelor juridice. O ușă de termopan pe care era afișat programul biroului străjuia intrarea. A apăsat clanța și ușa s-a deschis. Interiorul era sumbru. Culoarea galbenă a pereților se regăsea pe fețele clienților impacientați de dezordine și revoltați de cerințele rigide de rezolvare a actelor. Laolaltă, femei și bărbați de diferite vârste, așteptau să fie semnate acte de care depindea averea lor. Solemni, cu toții discutau cu voci stinse, ca și cum emoțiile îi sugrumau.
Notarul trona în mijlocul edificiului. Prestanța sa, dată de notorietate și de importanța pe care i-o acordau clienții, îl sufoca. Respira greu, iar trupul său masiv impunea respect. Mâinile lui mari, manevrau dosarele din care actele se desprindeau, inundându-i masa de lucru. Un adevărat castel din hârtii se înălțase în fața sa, părând să-l înghită.
Eusebiu cu cele două hârtii ale sale, nu îndrăznea să deranjeze. Tânărul avea în jur de treizeci de ani, dar părul îi albise înainte de vreme. Ar fi schimbat cu plăcere timiditatea pe curaj dacă s-ar fi prețuit suficient Era însă stăpânit de singurătatea în care-și desfășura viața fără aspirații sociale. Funcționarul public îl observă pe Eusebiu ca și cum un vânător ar fi identificat prada într-un perimetru restrâns.
‒ Dumneata?
Eusebiu zări acum că și tavanul biroului era de o culoare diferită față de restul camerei, iar un candelabru masiv atârna de acesta. Inima lui Eusebiu ducea o luptă grea cu trupul său, de parcă s-ar fi aflat într-o cursă de atletism.
‒ Bună ziua! îi răspunse notarului.
Entuziasmul oficiosului nu era molipsitor, însă Eusebiu înaintă spre masa acestuia cu încredere.
Este bine măcar că m-a băgat în seamă, își spuse tânărul. În dreptul mesei de judecată înaintă cele două hărți pe care le avea în mână și întrebă:
‒ Aceste hârtii sunt bune?
Hârtiile erau emise de Primăria comunei unde se afla casa bătrânească.
‒ Da. Ce dorești insistă funcționarul?
‒ Pentru un act de succesiune, ca apoi să transmit casa unui nepot, îl informă Eusebiu.
După o analiză rapidă veni răspunsul mult așteptat.
‒ Da.
Răspunsul îl încurajă pe Eusebiu să continue.
‒ Atunci să-i dăm drumul, spuse tânărul ce avea cu el toate actele necesare într-o geantă mare neagră pe care o căra pretutindeni.
Scoase din traistă un act de succesiune la care era necesar să se adauge actul adițional în care să se specifice și casa veche.
‒ Însă este o problemă, spuse notarul.
Tavanul încăperii păru să cadă pe umerii lui Eusebiu. Un cutremur resimțit în venele tânărului părea să readucă la viață toate grijile sale.
‒ Care? murmură el șoptit.
‒ Ai făcut actele inițiale la alt notar și nu am cum să te preiau, trebuie să iei dosarul de acolo și să vii cu el la mine!
Fața lui Eusebiu se întunecă brusc.
‒ Mergi și cere-i dosarul!
Tânărul nu mai așteptă alte cuvinte și dispăru brusc din încăpere dar se abținu să trântească ușa. Așa se întâmpla atunci când revolta îi perturba logica, singura formă de manifestare a furiei sale. Uneori ușilor trântite li se spărseseră geamurile sau se iscaseră discuții de care nu avea nevoie acum.
Distanța dintre cele două birouri o parcurse în fugă ca și cum nu ar mai fi atins trotuarele. Strada goală îl primi din inerție pe Eusebiu și-l lasă cu gândurile lui, să se întoarcă la femeia notar ce nu-i accepta adevărul din documente. Intersecțiile prin care trecea rapid, îi înghițeau pașii. Nu mai ținea cont de culoarea semaforului, doar să ajungă cât mai repede la primul cabinet care-i încurcase odiseea. O găsi pe notăriță stând în spatele geamului de la ghișeul rezervat clienților. Îi arătă și ei actele primite de la Primăria comunei. Femeia reținută în corsetul legislativ, refuza și de această dată să accepte documentele.
‒ Nu pot, nu cred, îi răspunse ea. Mă interesează documentul ce stă la baza adeverinței comunale.
Pentru tânăr era deja un timp pierdut. Înțelese că nu putea rezolva cu ea completarea actului de succesiune.
‒ Doar este un act emis de o Primărie!
Nu insistați spuse femeia vădit deranjată de intervențiile lui Eusebiu. Nu vreau să vă supărați pe mine. Vă dau dosarul înapoi!
Eusebiu tresări. De fapt chiar asta dorea să obțină, numai că nu-găsea cuvintele să-și formuleze doleanța.
‒ Da, am și vorbit de altfel cu cineva!
Femeia tresări indignată:
‒ Cu cine? îl întrebă ea.
Cabinetul ei se învecina cu al altei concurente din același domeniu de activitate. Rivalitatea lor era recunoscută. Nu i-ar fi convenit să împartă dosarele cu aceasta. Ar fi fost în joc mândria sa profesională. Din mândrie ar fi suferit, dar să transfere responsabilitatea actului de succesiune către un bărbat care mai era și fiul primului notar din oraș, era o scuză până la urmă. Teama sa majoră ascundea și incapacitatea de a accepta un compromis.
‒ Cu Domnul Gurgui, îi răspunse Eusebiu.
Notărița putea să se resemneze.
‒ Dacă el abordează astfel o ilegalitate… încerca ea să se scuze.
‒ Este un transfer de proprietate în familie cu acordul familiei. Nu vine niciun intrus, interveni cu justificări Eusebiu.
Acesta conștientiză că orice discuție cu tânăra funcționară era sortită eșecului. O prăpastie se căscase între el și femeia din fața sa, o denivelare greu de trecut.
Părea că femeia din spatele ghișeului se adâncește în propriile convingeri eronate ce o legau cu zalele unui lanț de netrecut. O imobiliza inflexibilitatea acesteia. În fața adevărului ea își crease o imagine falsă ce îi ridica propria aură de invincibilitate. Tânăra ar fi dorit să se justifice, să-și motiveze atitudinea reținută.
Dar oare avea sens? se gândea ea, privind îndârjirea cu care se apăra Eusebiu.
‒ Este necesară o cerere de transfer a dosarului răspunse într-un târziu notărița.
‒ Da, o veți avea răspunse Eusebiu, cu toate că habar nu avea habar în ce consta această cerere.
În stradă resimți căldura toridă ce-i punea răbdarea la încercare. Pe trotuar înțelese că este victima celor doi funcționari care-l aleargă, pasându-l de la unul la altul pentru a se acoperi de hârtii. Mergea cu pasul ferm și grăbit să răzbată prin desișul funcționăresc.
Eusebiu relua alergarea între cabinete. Canicula, cu tentaculele ei, îi sfida răsuflarea. Simțea cum întregul corp lucrează la tensiune înaltă să suporte rigorile temperaturii. Cunoștea în detaliu traseul și era absent la tentațiile citadine.
În fața cabinetului lui Gurgui trase aer în piept și intră în sediul acestuia. Notarul trona în fotoliu ca într-un jilț împărătesc cu privirea ațintită în hârtii. Nu l-a mai băgat în seamă de această dată pe Eusebiu. Acestuia i se păru că vede un mastodont legănându-se pe o pânză de păianjen.
Un elefant se legăna
Pe o pânză de păianjen
Și pentru că nu se rupea
A mai chemat un elefant.
Mastodontul frământa actele pe birou ca și când ar fi căutat traseul unei comori. Și chiar o comoară, după tariful solicitat. Clienții pe care-i lăsase în așteptarea rezoluțiilor încă erau prezenți.
‒ Probabil au multe acte de semnat, își spuse Eusebiu.
Era hotărât să obțină cererea în cel mai scurt timp posibil. Doar că acest gând nu corespundea și cu preocupările notarului. Hotărât îl privi în față pe mastodont gata să-l înfrunte. Gurgui, distant, ridică ușor privirea. Detașat, se uită ca și când nimeni nu ar fi fost în fața sa. Eusebiu tuși să-i atragă atenția. În momentul următor regretă. Mastodontul i-a înfipt în vârful privirii sale ca și când l-ar fi asaltat cu o săgeată ascuțită …
‒ Ceva? întrebă mastodontul.
‒ Este nevoie de cererea de transfer, atât reuși să răspundă rapid Eusebiu și simți cum îl străbate săgeata venită din tolba mastodontului.
Gurgui avea clienții care trebuiau rezolvați și de la care urma să primească o sumă importantă, nu avea timp de mizilicurile tânărului.
‒ Vino luni. Nu pot să-ți dau pe loc cererea.
Dar Eusebiu dorea să știe problema rezolvată.
‒ De ce luni? Am toate actele în geantă și vărsă pe masa mastodontului conținutul servietei pe care o avea cu el?
Pe biroul notarial se revărsară tot felul de documente, peste actele la care lucra mastodontul, încât acesta sări ca ars:
‒ Ce faci omule?
Eusebiu însă indiferent continuă să scotocească în tașca sa până când vărsă cu cotul ceașca cu cafea a notarului. Lichidul se întinse acoperind cu zaț porțiuni mari de masă și ajunse până pe pantalonii albaștri ai mastodontului, ce au devenit brusc negri.
‒ Mă scuzați, murmură Eusebiu și se retrase într-un colț.
Mastodontul se ridică răcnind:
‒ Strângeți boarfele de pe masa mea și mergi naiba la secretariat să-ți dea amărâta de cerere.
Eusebiu se execută imediat fără să mai scoată un cuvânt. Simțea fiorii pe șira spinării, dar mai ales se simțea stingherit de încurcătura creată. Gurgui răsuflă ca o focă înfierbântată.
‒ Mergi la secretară și spune-i să-ți dea o cerere!
Spășit și vădit emoționat, Eusebiu se îndreptă spre secretariat.
‒ Vă rog, am nevoie de o cerere de transfer.
Femeia, calmă, preocupată de clienții ce-și așteptau actele, era ca o cloșcă care își proteja hârtiile ca pe niște pui în jurul cărora se învârtea cu grijă. Ea simțea cum pe umerii săi cădea toată responsabilitatea.
‒ Mergi în camera cealaltă!
Acolo îl așteptau asistentele lui Gurgui.
Cele două îl priviră ca pe o curiozitate. Se simțea studiat de parcă ar fi fost vinovat de obturarea luminii ce abia pătrundea în camera lor.
‒ Am nevoie de o cerere, reuși el să-și repete solicitarea cu voce stinsă, incomodat de intimitatea odăii.
‒ Așteptați în hol!
Răspunsul căzu ca o bombă cu efect întârziat și-l întoarse din drum.
Răbdarea nu era una din calitățile sale. A găsit în hol un trepied liber pe care s-a așezat. Clienții veniți înaintea sa îl ocoleau, ca și când ar fi fost o ființă invizibilă. Retras în scaun, Eusebiu îi observa pe ceilalți ca într-un labirint de oglinzi dincolo de care doar el putea să vadă fără a fi văzut. Era încredințat că trăia o descompunere a timpului, iar lumea este rezultatul acesteia. Timpul însuși părea agățat într-un cui de unde minutele ca niște boabe de muștar se pierdeau în covorul anticamerei. Erau o mulțime de boabe pe care nu le putea număra, ele se pierdeau sub pașii clienților înainte ca el să fie conștient de gândurile sale.
Din reverie îl trezi glasul secretarei care-l anunță că cererea sa este gata, doar că:
‒ Domnul notar trebuie să o semneze. Din păcate a plecat la masă și revine într-o jumătate de oră…
Eusebiu se ridică de pe scaun să-și dezmorțească oasele. Cu lehamite răsfoi hârtiile pe care i le dăduse secretara. Aceasta îi supraveghea pe toți cu vigilență. Orice eventual reproș i-ar fi știrbit din prestanță. Pentru Eusebiu timpul se oprise. Boabele de muștar nu se mai rostogoleau. Fețele tuturor erau pline de transpirație.
Un miros închis de metal umed se simțea în incintă, îl asimilă cu cel al dezamăgirii. Ceasul cu cadran negru aflat deasupra intrării se oprise. Încordarea stăpânea respirația tuturora. Dar brusc ușa se deschise. Batistele șterg frunțile încordate. Ca și cum unui vânt blând i se simte adierea. Așa a fost întoarcerea notarului.
Mașinile de scris și-au reluat fluxul, becurile s-au aprins și ele. Din labirintul său Eusebiu a văzut cum cei din fața sa, pun pe masa notarială multe fișicuri cu bani, în timp ce unei bătrâne i se repetă întrebarea pusă de primul funcționar al biroului.
‒ Ai primit maică banii, toți banii?
Femeia dădea din cap în timp ce cu mâinile tremurânde număra de zor fișicurile. Movila financiară i-a adus notarului bucuria. Se visa părtaș la bogăția lumii.
Eusebiu, în naivitatea sa, avea speranța că va fi chemat să i se semneze actele. Însă continua să fie ignorat. Fețele lacome din cameră erau hidoase ca niște măști purtate intensiv, ce-și pierduseră strălucirea și de sub care se vedea pielea zbârcită. Un zgomot sec ca de glonț și o sticlă de șampanie se revărsau în cupele pregătite. Savoarea lichidului o putea înțelege Eusebiu de pe buzele lacome ce înghițeau însetate.
Eusebiu continua să fie ignorat de notarul care ciocnea pahare cu clienții ce tocmai îi plătiseră serviciile prestate. Notarului îi crescuseră aripile. Erau mari și voluminoase și antrena aerul cu ele. De pe umeri i se revărsau penele strălucitoare pe care nu doar Eusebiu le vedea. Secretara, înverșunată apărătoare a hârtiilor, îl admira pe Gurgui ca pe un vultur pleșuv. Eusebiu își acceptă postura și asculta umil plescăitul buzelor notariale în timp ce Gurgui își număra venitul. Vulturul pleșuv îl privi pe Eusebiu cu ochii mari. Ființa uriașă în care se transformase notabilitatea părea că-l va înghiți în curând.
‒ Maria, o strigă Gurgui pe secretara sa!
Aceasta apăru ca o cloșcă să-i satisfacă dorința.
‒ Ai o pungă să pun banii? Trebuie să-i duc la bancă!
Eusebiu își aduse aminte că are o pungă de plastic pentru cumpărături. I-ar fi dat-o. Îl strigă:
‒ Domnul Notar!
În cameră se făcu liniște. Secretara și Gurgui își aduseră aminte de el. Fără să-l privească pe tânăr, notarul îi azvârli peste umăr un răspuns.
‒ Da, domnule, ți-am semnat!
Cuvintele, Eusebiu le primi ca pe niște fărâmături de vorbe azvârlite în van.
‒ Pungă, domnule notar, interveni Eusebiu și îi întinse o plasă de plastic.
Vulturul pleșuv se întoarse către Eusebiu, dar nu atinse punga ci mâna tânărului și-l trase spre el, luându-l sub brațul său, în timp ce ușa se deschise cu zgomot și o lumină puternică izbucni acoperindu-i.
Secretara interveni, venind cu hârtiile care erau eronat semnate.
‒ Dar, domnule notar, ați semnat în locul solicitantului!
‒ La naiba!
În acel moment Eusebiu era ferm convins că Gurgui îl va înghiți cu totul. Se zbătu să iasă de sub aripile uriașului vultur și plecă cu banii lui Gurgui care, uimit de desfășurare, căzu lat la pământ.
Eusebiu nu dorea să-i fure banii. Îi turnă peste el și le-dădu foc sub ochii Mariei care se zbătea să salveze ce se mai putea. Eusebiu acum însă era liber de obsesii și putea să plece liniștit. Nicio hârtie nu valora mai mult decât liniștea sufletului său.
Maria, impacientată, striga în urma sa:
‒ Prindeți-l!

Despre autor:

Ovidiu Cristian Dinică (n. 1963) este absolvent al Facultății de Studii Economice din Craiova (1987). A debutat în 1977 în revista „Cutezătorii”, sub girul lui Ovidiu Zotta; în 1983 în volumul „Andra”, Mihai Stoian i-a publicat prima poezie.
Volume de autor:
– „Roșu Alternativ”, 2012;
– „Amintirile toamnei”, 2014;
– „Vitrina cu Vise”, 2018;
– „Nevoia de a fi Blând”, 2019.
Alte apariții editoriale: Antologia Societății Culturale Anton Pann, Antologia Asociației Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice, Galați, Antologia Editurii Singur, Antologia Poeților Vâlceni, Cultura Vâlceană, Povestea Vorbei, Nomen Artis, Boema, Oglinda Literară, Semnal, Negru pe Alb, Cronos, Convorbiri Literare, România Literară, Rotonda Valaha, Sintagme Literare, Cervantes, Oltart, Luceafărul din Vale, Povestea Vorbei, Taifas Literar.
Este prezent online în publicația electronică „Ecreator”, a poetului Ovidiu Roșianu, dar și pe „Cronopedia”, „Negru pe Alb”, „Însemne Culturale”, „Noduri și Semene”, „Agonia” și „Poeții Noștri”.
Este membru al „Ligii Scriitorilor din România” și al Societății Culturale „Anton Pann”. Din 2019 a devenit membru UZPR.
De asemenea, este cofondator al ziarului Clipa Literară, al Revistei Mirajul Oltului și al cenaclului cu același nume.(n. 1963) este absolvent al Facultății de Studii Economice din Craiova (1987). A debutat în 1977 în revista „Cutezătorii”, sub girul lui Ovidiu Zotta; în 1983 în volumul „Andra”, Mihai Stoian i-a publicat prima poezie.
Volume de autor:
– „Roșu Alternativ”, 2012;
– „Amintirile toamnei”, 2014;
– „Vitrina cu Vise”, 2018;
– „Nevoia de a fi Blând”, 2019.
Alte apariții editoriale: Antologia Societății Culturale Anton Pann, Antologia Asociației Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice, Galați, Antologia Editurii Singur, Antologia Poeților Vâlceni, Cultura Vâlceană, Povestea Vorbei, Nomen Artis, Boema, Oglinda Literară, Semnal, Negru pe Alb, Cronos, Convorbiri Literare, România Literară, Rotonda Valaha, Sintagme Literare, Cervantes, Oltart, Luceafărul din Vale, Povestea Vorbei, Taifas Literar.
Este prezent online în publicația electronică „Ecreator”, a poetului Ovidiu Roșianu, dar și pe „Cronopedia”, „Negru pe Alb”, „Însemne Culturale”, „Noduri și Semene”, „Agonia” și „Poeții Noștri”.
Este membru al „Ligii Scriitorilor din România” și al Societății Culturale „Anton Pann”. Din 2019 a devenit membru UZPR.
De asemenea, este cofondator al ziarului Clipa Literară, al Revistei Mirajul Oltului și al cenaclului cu același nume.