Pentru Eusebiu lumea era raiul, un loc al bunăvoinței umane, în care credea cu înverșunare și sinceritate. În acea zi hotărî plecarea în oraș în ultima clipă. Preocuparea sa era să scrie. Se desprinse cu greu de la masa de lucru, unde paginile pe care le concepea cu ardoare, îl așteptau să continue. Era dedicat scrisului cu tot crezul său. În acea dimineață trebuia să ajungă la ședința săptămânală a clubului cultural local.

În stradă era frig. Stătu să se schimbe culoarea semaforului, apoi traversă în timp ce telefonul îi sună. Curios, răspunse. Era liderul local al presei naționale. Îi cerea să schimbe ordinea fotografiilor postate în noaptea trecută.

Ultima ședință a asociației de presă se petrecuse în ajun. Atent la convorbire, urcă grăbit într-un taxi, fără să observe cărei firme aparținea mașina. Dorea să ajungă cât mai repede la destinație. Stătu pe scaunul din spate, având cu el două genți, una uzuală, iar cealaltă cu aparatul foto.

Șoferului îi auzea vocea și îi vedea doar partea dreaptă a capului, rasă, ca si când părul ar fi fost îndepărtat un urma unui accident.Nu putea să-i poată stabilească vârsta. La oglindă era atârnat un mic craniu pe care scria „Souvenir du Paris” Sinistru gândi Eusebiu.

‒ Unde mergem, îl întrebă bărbatul de la volan?

‒ La biserica Sf. Vineri, sau cum îi zice,… Paraschieva, îi răspunse Eusebiu.

După o scurtă tăcere, șoferul reveni nedumerit:

‒ Care este asta?

Eusebiu se simți dator să explice un pic:

‒ Cea cu efigia lui Mihai Viteazu!

Mașina era pe strada principală și continua să meargă. Conducătorul auto, nelămurit, îl întrebă din nou:

‒ Și totuși, care e această biserică?

‒ Este singura biserică domnească din oraș, explică Eusebiu.

Șoferul, vădit nervos, se răsti:

‒ Lasă-mă, domnule, cu sfaturi, nu am chef de așa ceva! Vorbești ca și cei din poliție, nu spui nimica concret, din care să înțeleg ceva.

‒ Și cum să-ți vorbesc pentru a ne înțelege, întrebă jenat Eusebiu?

‒ Spune și dumneata o destinație comună, gen: „până la fostul CEC, sau până la Poștă”, pur și simplu, îi răspunse bărbatul din fața sa.

‒ Biserică veche cunoscută, încercă să-l liniștească Eusebiu.

‒ Lasă-mă dracu cu asta, strigă șoferul!

‒ De ce strigi nu ți-am făcut nimic?

‒ Pentru că nu vreau să mai aud ceva. Am gândurile mele și-mi ajung, susținu tânărul!

Eusebiu nu se așteptă la agresivitatea avansată a șoferului. Tăcu pentru a reflecta. Simți dorința de a coborî, însă dori să reechilibreze dialogul cu șoferul:

‒ Măi băiete…!

Dar nu mai apucă să spună alte cuvinte. Șoferul ripostă cu și mai multă trufie:

‒ De ce îmi vorbești mie așa? Cred că suntem de vârste apropiate.

Timid, Eusebiu răspunse:

‒ Am 61 de ani.

‒ Ei, și eu am 51, zise conducătorul auto.

Mașina înainta și se apropia de centrul orașului. Eusebiu nu-l credea. Intrigat și neliniștit, acesta dorea să coboare.

„Ce rost ar mai fi avut dialogul cu bărbatul din fața sa, dacă tupeul acestuia creștea cu fiecare propoziție?” gândi Eusebiu. Îl încerca chiar o stare de claustrare. Conștient de gențile de pe umărul stâng, simțindu-le greutatea, ceru șoferului:

‒ Vreau să cobor!

Se gândi să plătească cu o bancnotă de 10 lei, pe care o avea în buzunarul din spate al blugilor. Lăsă mâna dreaptă în jos și căută bancnota.

Șoferul îl privea cu uimire. Până la destinație ar mai fi avut de mers. Primi bancnota și așteptă liniștit ca pasagerul să coboare.

În grabă, Eusebiu nu-și mai verifică gențile. Simțea că umărul său drept este apăsat și nu-și făcu griji și trânti în grabă ușa vehiculului. În clipa următoare, mașina se îndepărtă în viteză. Rămas pe trotuar, Eusebiu dori să-și continue drumul. Căută să-și numere gențile. Una din ele lipsea.

Prima dorință fu să alerge după mașina din care coborâse. Nu reținuse numărul de înmatriculare și nici însemnele firmei de care aparținea, doar că este o mașină de culoare neagră. Conducătorul auto nu-i dăduse nici chitanță.

Cuprins de teamă, de un tremur nervos, alergă în prima stație de taxi, sperând să găsească mașina din care coborâse mai devreme. Dar, degeaba! În stație nu era niciun taxi negru.

Conștientiză atunci, marea greșeală făcută. Graba îi răsturnase planurile acelei zile, o zi încărcată, într-o perioadă furioasă electorală. Gândurile negre nu-l ocoleau. Alerga pe străzi cunoscute, fără să-i pese de privirile străine. Se întoarse în stația din care plecase. Întrebă șoferii, căută să-și aducă aminte amănunte.

Străzile erau goale. Oamenii triști se mișcau de colo-colo, preocupați, fără să-l bage în seamă. Tristețea lui nu-i mai interesa, le aveau pe ale lor. Erau aplecați de griji și de poveri. Nesiguranța pusese stăpânire pe el.

Sună impacientat la bancă și insistă să se blocheze conturile. Doar cardul reuși să-l blocheze. Pierderea genții în care se afla aparatul foto, era amplificată și de actele de identitate ce se aflau în ea. Îl îngrijora refacerea acestor acte, dificultatea pe care o presupunea colaborarea cu un sistem birocratic.

Colindatul pe străzi nu i-a fost de niciun folos. La prânz s-a întors cu speranța că poate uitase cea de-a doua geantă acasă. El intrase într-un coșmar. Revenirea acasă doar i-a confirmat pierderea genții.

Odată ce toate speranțele se năruiseră, nu-i mai rămânea nimic de făcut. Retrăi momentul în care coborâse, intrigat de comportamentul șoferului impertinent. A fost clipa în care geanta cu aparatul foto și actele sale, alunecase de pe umăr.

Își sună chiar și un nepot să-l roage să intervină la dispeceratele de taxi, însă apelurile acestuia au fost fără succes. Oamenii obezi din spatele telefoanelor erau indiferenți.

Era conștient de vina sa, dar nu putea să-și înțeleagă confuzia din momentul abandonării taxiului. O asemenea gafă nu putea să aibă o explicație acceptabilă, cel puțin pentru el. Singura explicație era că avea mâna cealaltă ocupată cu plasa de cărți pe care urma să le restituie bibliotecii județene. Avea un cult al cărților, le prețuia mult.

Dar întâmplarea avusese loc. Ce mai putea să facă? Rămăsese dator cu un apel telefonic Trebuia sunat Silviu, liderul zonal al presei pentru a stabili ordinea în care fotografiile făcute cu o seară înainte, să fie expuse. Imaginile respective erau mărturiile serii anterioare, în care filiala locală își lansase propria sa revistă.

‒ Vreau să vii mâine cu aparatul foto! În centru s-a deschis târgul de Crăciun, îi spuse Silviu.

‒ Numai că nu mai am aparatul. L-am uitat într-un taxi, și nu-l pot recupera, îi comunică Eusebiu.

La auzul acestor cuvinte, Silviu tresări:

‒ Nu se poate! Mergi la poliție! Arată-le legitimația! Trebuie să te ajute!

‒ Nu mai am nici legitimația. A rămas cu actele în geanta pierdută.

‒ Mergi, nu-i încă totul pierdut! Du-te la poliție, cere să ajungi la șef, să discuți cu cineva din conducere!

‒ Dar nu am actele!

‒ Nu-i nimic. Ai curaj! Du-te și insistă!

‒ Dacă te arestează, vin eu și te recuperez, dar numai du-te!

Cuvântul „du-te” răsuna cu febrilitate în mintea lui Eusebiu. Nu se mai stăpâni și merse în stația de taxi. După ce dădu târcoale șirului de mașini, căutând să identifice șoferul și vehiculul său, alese o mașină la întâmplare.

‒ V-am urmărit și am înțeles că doriți să aflați ceva, îi vorbi noul șofer. Ce s-a întâmplat?

Lui Eusebiu nu-i pică bine întrebarea. Era vădit stânjenit. Dar cu speranța că s-ar putea să găsească urma genții pierdute, îi răspunse bărbatului a cărei mustață părea aranjată cu furculița:

‒ Am uitat o geantă cu un aparat foto într-un vehicul azi dimineață.

‒ Taxi, întrebă mustăciosul?

‒ Da, un taxi negru, dar nu pot recunoaște firma și nici șoferul

Urmă un moment de tăcere. Mustăciosul părea că se gândește. Zării panoul publicitar pentru alegerile ce urmau săptămâna următoare.

‒ Pe cine alegeți, întrebă curios el, în timp ce mâinile sale stăpâneau volanul?

Trezit din stinghereală, Eusebiu privi și el afișele. Nu avea ce să ascundă. Așa că recunoscu:

‒ Aleg cu femeia.

Pretendentă la funcția de președinte era si o candidată.

‒ Femeia, tresări șoferul? Aveți încredere în ea?

‒ Este de dreapta și asta îmi place, răspunse Eusebiu.

‒ Fugi, domn’e, nu are carismă. Uită-te la călăreț, ce atitudine, ce mândru este!

‒ Îl știți?, întrebă Eusebiu, ca un pasager cuminte.

‒ Da’ de unde dracu’ să-l știu?

În acest moment un damf se tămâie se împrăștie în mașină ca după un mort.

‒ Este promovat de tiktok!

‒ Ei și? Îmi place cum vorbește, cum le vede, cum le zice, spuse șoferul, fără să clipească. Votez cu el că ne minte frumos, continuă acesta.

Chipul taximetristului era brăzdat de riduri pronunțate, iar ochii săi mici străluceau încântați. Eusebiu, convins de ceea ce afirma interlocutorul său, întrebă:

‒ Și naționalismul lui exacerbat nu vă spune nimic?

‒ Da’ ce ai domn’e cu naționalismul lui? Ești cumva vreun intelectual?

Tăcerea se așeză între ei, când un viraj îi trezi.

‒ Și dacă aș fi, spuse Eusebiu?

‒ Voi, cu gândurile voastre ați stricat țara! Candidatul ăsta este de-al nostru, vorbește pe limba noastră și-l înțelegem, replică șoferul.

Eusebiu știa că lumea sa ideală era diferită de cea a marii mase a populației, ceea ce însemna și o puternică reverberație la nivelul societății. De câțiva ani, lumea se scindase, dialogul încetase. Ca o mare teamă pentru ceea ce va urma.

Curând taxiul opri. Eusebiu coborî.

‒ Totuși, mai gândiți-vă, spuse șoferul, înainte să dispară.

Discuția îl tulbură pe Eusebiu, însă scările de ciment de la poliție îl treziră din meditație. Clădirea avea un aspect sumbru, era neîngrijită, ziduri decojite cu tencuială căzută. Treptele abrazive îl lezau vizual cu fiecare pas făcut pe eșichierul lor îngust, ce-l obliga să se frece de pereții pe lângă care trecea până la etajul 1, unde, ca la o recepție săracă, se afla ofițerul de serviciu. Cu privirea în ecranul laptop-ului, acesta îl întâmpină indiferent și i se adresă:

‒ Da, ce dorești?

În fața acestuia, Eusebiu revărsă un potop de cuvinte:

‒ S-a întâmplat în taxi, am uitat geanta.

‒ Luați formularul și faceți o declarație, grăi impasibil polițistul.

‒ Domnule, dar s-a întâmplat astăzi. Aveți camere de luat vederi. Nu aveți decât să le verificați, insistă în pagubă Eusebiu.

‒ Scrieți totul în formular. Camerele nu sunt ale noastre, sunt ale Primăriei.

Eusebiu tăcu, dar reveni repede:

‒ Sunt membru UZPR. Trebuie să mă ajutați, între noi există colaborare!.

‒ Cererea dumneavoastră va fi preluată și prelucrată în 9 zile, după care cazul devine penal.

‒ Și până atunci?

‒ Până atunci să vă amintiți de la ce firmă este mașina.

‒ Nu știu, nu vreau să învinovățesc pe nimeni. Vina este a mea.

‒ Atunci, altădată, să fiți mai atent.

‒ Și…

‒ Veți fi contactat de un coleg, îl informă sec ofițerul.

‒ Nu am nicio încredere în dumneavoastră. Am mai avut o experiență când mi s-au furat actele și nici până în ziua de azi nu am primit un răspuns. Așa că, dacă nu aș fi avut această experiență, poate v-aș crede, spuse Eusebiu cu resemnare.

‒ Apropo, dați-mi buletinul, ceru polițistul.

‒ De unde să vi-l dau, dacă a rămas în geantă, răspunse Eusebiu? Dumneavoastră chiar nu înțelegeți ce s-a întâmplat? Și apoi v-am scris CNP-ul în formular.

Polițistul ridică privirea spre el și în acea clipă îl văzu pe Eusebiu, dar pentru scurt timp.

‒ Goool, strigă un coleg de-al polițistului care îl lăsă pe Eusebiu în așteptare, privind din nou în laptop la meciul de fotbal ce se transmitea în direct! Hai că bate Dinamo!

După scurt timp ofițerul reveni, de data asta binedispus:

‒ Și cum ți-am spus, vei fi sunat de cineva din partea noastră.

Resemnat, convins că nu va rezolva nimic, Eusebiu se retrase. Reîntors în stradă, simți dorința de a-l suna pe Silviu. Acesta răspunse prompt:

‒ Ai făcut bine ce ai făcut! O să vezi mâine. Te vor sune să te anunțe că au recuperat geanta.

Încurajat, respiră cu încredere, fără însă a prinde aripi. Exista multă îndoială. Nu-și putea explica ezitările.

‒ Duminică este zi de votare. Avem nevoie să fii acolo să faci un reportaj, auzi Eusebiu în receptor. Pentru asta ai nevoie de buletin. Mergi repede la Evidența Populației și fă-ți la urgențe unul nou.

Pentru Eusebiu, cuvintele acestea veneau ca un ordin. Ca și când ar fi fost teleghidat, se îndreptă spre centrul orașului. Mergea cu pași ficși, repetați după o cadență impusă de gânduri și emoții. În urbea deschisă tuturor posibilităților, clădirea unde trebuia să ajungă, înghițea suflarea clienților nerăbdători. La etajul al treilea, funcționa biroul actelor pierdute. Nu era aglomerație. Biletul de ordine îi permise accesul într-o cameră, unde un funcționar îi făcut fotografia. Acesta, în spatele unui aparat foto Canon, îi imortaliză portretul, ca apoi să-l retușeze.

Revenit în stradă, Eusebiu vedea lumea în straie cernite, cum se prelinge pe lângă zidurile blocurilor. Chipurile acestora, imune sentimentelor, inexpresive pentru comunicare, erau indiferente. În trecerea absurdă, se întâlni cu Puiu, un bărbat de vârsta de 40 de ani, ce alerga să prindă un loc în competiția cotidiană a politicii de partid. Eusebiu îl abordă ironic:

‒ Unde alergi?

‒ Sunt chemat să definitivăm strategia la partid, sunt pe listă. Duminică este prima rundă de alegeri.

‒ Știu! Ce propui?

Puiu, asemenea unui gondolier, era pregătit să navigheze pe ape adânci, convins că va cădea în picioare. Se fortificase în anii anteriori în politica de stânga si acum era dornic să accepte realitatea prefabricată, în scopul interesului propriu.

‒ Votează cu ai noștri!

‒ Care, cu cei ce ascund realități pe care le cosmetizează cu bani împrumutați pentru a ascunde găuri, mărind nechibzuit cheltuielile sociale, pensii și salarii improprii?

‒ Da, dar liberalii ce au făcut, veni brusc răspunsul?

‒ Păi ce să facă? I-ați înghițit, ce ar fi putut să facă în cârdășie cu voi?

Puiu se opri din deplasare, aruncându-i o privire ca și cum ar fi vrut să-l înghită. Dar Eusebiu nu se pierdu în imersia aruncată asupra-i.

‒ Pe cine să votezi, nu vezi că nu ai pe cine? îl întrebă Puiu

‒ Lumea spune că e unul care va fi o surpriză pentru toți, vorbi cu ironie Eusebiu, gândindu-se la discuția pe care o avusese cu șoferul de taxi pe care-l întâlnise anterior.

El era un perdant doar al lucrurilor proprii. Nu accepta să se rătăcească în ideile toxice vehiculate în societate.

‒ Și de unde vine Făt-Frumos călare, mai întrebă Puiu?

‒ Din popor, se spune cică nu ar fi din sistem.

Puiu simți că Eusebiu vrea să-i întindă o momeală pe care el nu era hotărât să o accepte. Tăcu și-l lăsă pe acesta să continue. Eusebiu, naiv si revoltat de atmosfera politică din țară, intui că a sosit momentul să-și verse năduful pe partenerul de dialog.

‒ Ca partid social și democrat, ați jucat în acest an conform zicalei „totul pentru front, totul pentru victorie, al nostru președinte”. Ați mărit cheltuielile sociale ca o nadă pentru popor să-l duceți la vot. Jucați la două capete. Acum faceți șantaj politic.

‒ Ai tu pe altul mai bun, fu răspunsul lui Puiu?

‒ Eu voi vota cu dreapta, întotdeauna, spuse Eusebiu.

‒ Cu dreapta care ne-a adus Covidul, care a cumpărat abuziv vaccinuri?

În acest moment, Eusebiu înțelese că discuția era fără rost, că celălalt vehicula cu dexteritate motive prefabricate și că nu accepta dialogul real! De altfel, îl cunoștea bine pe Puiu pentru a-l acuza de fățărnicie.

Acasă deschise calculatorul pentru a-și completa corespondența electronică. Nimic uimitor, doar multiplicarea mesajelor populiste venite în trombă, denunțau o candidatură misterioasă pentru alegerile ce urmau să aibă loc în două zile. Nu le lua în seamă, îl dezgustau știrile alarmiste, în care nu credea.

În schimb, propoziția pe care i-o spusese ca pe un reproș, un văr plecat la muncă în Spania, îi răsuna în ureche: „În România se poate, orice se poate.” Era un reproș vizavi de nereguli și de eterna tărăgănare din țară. Ruda sa plecată la muncă în Occident, se întorcea în țară anual să-și gestioneze afacerile mărunte, dar pentru care funcționarii statului se așteptau să primească mici atenții pentru a elibera acte. Atunci vărul devenea un șmecher local, plin de balcanism, care astfel râdea de autohtonii ce nu se descurcau pentru că păstrau limita bunului simț. Această atitudine a parvenitului, îl irita pe Eusebiu, oricât s-ar fi stăpânit.

De la poliție l-au sunat a doua zi să-l întrebe ce fel de mașină era taxiul în care lăsase geanta. A repetat informațiile pe care le comunicase cu ocazia depunerii reclamației, aceleași informații sumare și incomplete ce nu puteau contribui la identificarea autovehiculului. Le-a repetat:

‒ Nu vreau să învinovățesc pe nimeni! Este vina mea!

Cel mai mult regreta pierderea aparatului de fotografiat, de care-l legau multe amintiri frumoase, multe fotografii reușite. Cu acest lucru nu prea se putea împăca, deși era convins că el era singurul vinovat!

În sufletul lui Eusebiu ardea un vulcan de nemulțumire. Îl ardea neputința celor din jur, jocul acesta cu providența. Turul de scrutin li se părea multora total aleatoriu, însă el era convins că trebuie privit cu mult discernământ. Nu același lucru se întâmpla cu tinerii revoltați și cu atitudinea lor defensivă. Așteptările neîmplinite din societate erau un impediment major. Eusebiu era conștient de aceste adevăruri.

După pierderea actelor, în contextul tensionat al viitoarelor alegeri, se simțea stresat, dar și incomodat de riscul unor alegeri ratate. Urma să se întâlnească cu un prieten în localul din parcul orașului pentru a realiza un scenariul al viitorului articol. Aceasta avea alura și atitudinea liderului cu experiență politică. Întâlnirea lor era doar una amicală. Prietenul era înalt, cu o privire care sugera dominație. Îi plăcea să dețină controlul clipelor petrecute împreună. Însă Eusebiu își propusese să nu devină captiv întrebărilor sau ținta privirilor. El își făcea de lucru, cu mâinile aranjând paharele pe masă, vorbind încet ca și când nu ar fi dorit să fie auzit.

Prietenul era Eugen și își înălțase ochii prin geamul ce delimita localul de stradă, urmărind zborul păsărilor. Lui Eugen, lumea îi spunea și Cârlig. Cârlig, pentru că se agăța ușor de oportunități pe care apoi le trăgea spre el pentru a obține profit.

Eusebiu, vădit deranjat de evenimentele din ultimele zile, era iritat. Nu avea bucuria din alte întâlniri. Telefonul său sună. Surpriza apelului îi fu mare, astfel încât se ridică de la masă pentru a avea totala libertate a convorbirii. Numărul ce apăruse pe ecranul telefonului era necunoscut. Eusebiu răspunse cu teamă. Auzise de acele apeluri capcană de care era bine să se ferească, dar curiozitatea era mare.

‒ Alo, da, spuse el ducând telefonul la ureche, încă nelămurit asupra originii apelului.

‒ Bă fraiere, auzi dintr-odată, nu mai căuta să înțelegi.

Eusebiu deveni mai atent. Musca din restaurant, ce mai devreme se învârtea fără cap, nu se mai vedea.

‒ Dar cine ești, repetă Eusebiu?

‒ Sunt vărul tău. Te sun din Vest.

Era vărul pe care-l știa plecat în Spania și cu care nu ținuse legătura. Era acel văr care cumpărase pământul mamei lui Eusebiu, în urma unei tranzacții oneroase, păcălind-o pe femeie. Eusebiu se gândise adesea la această negociere secretă în sensul că niciodată nu aflase coordonatele sale exacte. În treacăt, îi ajunseseră la ureche câteva detalii, incomplete și ele. Mareș, vărul său, beneficiase de slăbiciunile mamei lui Eusebiu, și îi rămăsese și dator. Atâta timp cât femeia încă trăia, a așteptat așa cum primise promisiuni, că va primi diferența între Crăciun și Anul Nou. Așteptase șapte ani să primească mica sumă, dar zadarnic. Dusese cu ea în mormânt convingerea și nemulțumirea că fusese amăgită.

Eusebiu, era de părere că tranzacția în urma căreia nu exista niciun act, fusese una oneroasă și  aștepta să fie contactat pentru a lămuri situația. În tot acest timp, întrebase în stânga și-n dreapta, doar va da de capătul discuțiilor purtate între cei doi. Rudele lui, ori nu știau, ori nu doreau să se amestece, știind caracterul parșiv al lui Mareș. Întrebările ajunseseră și la urechile mamei lui Mareș, sora mamei lui Eusebiu.

Pe Mareș și-l aducea aminte doar ca o imagine ștearsă din copilărie. Niciodată cei doi nu colaboraseră. Între ei ar fi trebuit să existe o bună relație, ca veri, dar nu era așa. Și iată că în aceste momente Mareș îl sunase, deși nu era momentul prielnic pentru o asemenea discuție.

Eusebiu era afectat pierderea actelor, cât și din cauza disensiunilor politice întâlnite în societate, asa că discuția cu vărul său pica într-un moment total nepotrivit. Crescuse o nouă generație după Revoluția din 1989, ce nu înțelegea și nici nu dorea să afle realitățile ante-decembriste ce contribuiseră la declanșarea revoltei populare. Această generație a cărei evoluție fusese perturbată de declinul general social, dar și de turbulențele din politică resimțite tot mai acut de populație.

Noul val crescuse cu repulsie față de adevăr și prețuia violența ca formă de manifestare. Din acesta generație făcea parte și Mareș. Neîmplinirile generate de intervenția neloială, de nerespectarea principiilor corectitudinii, care agravaseră inclusiv relațiile interumane, contribuiseră la declinul educației, în urma căruia interesul pentru formarea profesională dispăruse.

În această situație Mareș, plecase de ani buni afară. Revenea uneori în țară pentru a profita să cumpere cât mai mult pământ fără acte, de la oricine era dispus să vândă. Satul copilăriei era unul de munte, fără resurse, fiind propice doar pomiculturii.

Eusebiu ripostă:

‒ Măi omule, ai rezolvat la Primărie cu terenurile, întrebă el?

‒ Da, și nu te interesează, răspunse Mareș.

‒ Cum? Fără acte?

‒ Da, în România se poate, orice se poate!

‒ Nu înțeleg cum ai făcut!

‒ Am profitat de o șmecherie, ca unic moștenitor. Se poate!

‒ Tu unic moștenitor? Și eu ce eram?

Cei doi tăcură. Apoi, Mareș reveni:

‒ Da, unic moștenitor!

‒ Cum? Eu sunt fiul unic al mamei mele și știu că și tu ai alți frați. Pe mine m-ai întrebat? Cu mine ai discutat?

Mareș încercă să se eschiveze și mormăi ceva care mai repede semăna a înjurătură. El era exponentul unei generații care rătăcise drumul..

‒ Cât ai achitat mamei?

‒ 1700 euro.

‒ Și restul de 300 euro? La ce ți-a trebuit pământul?

‒ Să am, veni sec replica lui Mareș!

Pentru Eusebiu, răspunsul căzu ca o greutate din cer.

‒ Să-mi dai cei 300 de euro.

‒ Vrei bani, du-te la muncă! Eu muncesc afară, nu am timp să gândesc.

Mareș era un individ avid, pentru care doar banul conta, gândi scurt și practic Eusebiu.

‒ Voi veni între Crăciun și Anul Nou să-ți achit datoria, mai spuse Mareș.

Dar Eusebiu nu avea nici cea mai mică încredere:

‒ Zi zău, să mori tu!

Dintr-odată, conversația se întrerupse. În fața ochilor lui Eusebiu se perindau imagini cernite. Vizibil iritat, dori să ia o gură de aer proaspăt. Situația îi stătea ca un nod în gât. Simțea că nu se poate baza pe cuvintele vărului său devenit dintr-odată un căpcăun avar. Nu-i exprima nicio încredere acest individ care se juca cu cuvintele precum ar fi jonglat cu mingi de tenis.

Reveni la masă, când realiză că-l lăsase pe Cârlig singur. Eugen își făcea de lucru la laptop. Discuția îi zdruncinase nervii lui Eusebiu, fiindu-i greu să-și recapete calmul. Trebuia să procedeze cu grijă și răbdare, ceea ce era dificil pentru el, din cauza caracterului său coleric.

Însă Eugen, un om calculat, îl invită să ia loc. Discuția telefonică purtându-se răstit, fusese auzită  și de acesta.

‒ Ce crezi că vei reuși? Îl vezi că este fățarnic, spuse Eugen.

Tăcerea lui Eusebiu era gravă. Ar fi dorit să-l vadă pentru o clipă pe Mareș, dar era imposibil. O transpirație puternică simțea că-l înăbușă, o tensiune nervoasă se acumula în el.

‒ Nu faci tu dreptate, continuă Eugen! Societatea este și va rămâne strâmbă.

Și Eusebiu era conștient că multe nu avea de făcut și dacă ar fi scormonit mizeria, s-ar fi murdărit și el. Implicațiile corupției erau adânci și ferecate. Nu ar fi putut să dezlege legăturile, decât cu greu și cu multe eforturi. Eforturi, de care era conștient și care s-ar fi putut să fie inutile. Cu ce s-ar fi ales: cu ceartă, reproșuri, relații de familie rupte. Avea rost?

Aceste gânduri erau în mintea lui Eusebiu.

‒ Lumea este strâmbă, băiete, demult, nu o îndreaptă nimeni. Chiar dacă ai crede că ceva este posibil, în clipa următoare totul se năruie.

‒ Și atunci suntem condamnați dinaintea faptelor, întrebă cu indignare Eusebiu?

‒ Da. Nu uita, Eusebiu, duminică mergem la vot, spuse Eugen!

‒ La vot poate este singura șansă, răspunse el.

Se despărțiră în tăcere, strângându-și simplu mâna.

În dimineața alegerilor, Eusebiu ieși hotărât să voteze, dar și să realizeze articolul cerut de șeful filialei locale a UZPR. Locul de votare era în sala de sport a unui liceu din vecinătatea casei. Grupuri de indivizi mergeau în toate direcțiile, unele îndreptându-se și spre sala de vot. Observă deplasarea tuturor, fiind și atent la discuțiile generate în jurul lui.

Atmosfera era liniștită. În sala de sport erau organizate patru secții de votare, în care funcționau comisiile cu șefii și membrii delegați. Cabinele de votare, cu perdele albastre, așteptau intimitatea actului electoral. Eusebiu privea pretutindeni, dornic să surprindă cât mai multe. Salută șeful comisiei de votare, întâmplător era un vecin din blocul în care locuia. Întrebă dacă are nevoie de ceva, dar nu primi răspuns. Apoi se întâlni cu un grup de tineri dornici să voteze. Erau demni și mândri de ei.

‒ Votăm cu schimbarea, se auzi glasul lor.

Schimbarea aparținea partidelor de dreapta, dar și candidatului extremei, necunoscut și ignorat.

După efectuarea votării, Eusebiu plecă, hotărât să aștepte rezultatul. Până seara se plimbă să observe atitudini. Orașul liniștit se convertise într-o frământare de grupuri umane, susținătoare ale diverșilor candidați. Ca un vuiet, veni spre el știrea că din umbra rețelelor electronice se ridică un candidat enigmatic, puternic aruncat pe piața voturilor. Afișele împânzeau orașul, ochii lui Eusebiu fiind încărcați de imagini, de șabloane de diferite culori și texte, doar texte.

Acasă ajunse târziu. Ocolul prin oraș îi permisese să creadă că totul este posibil. Discuțiile din oraș erau derutante. Simpatizanții erau de diferite orientări. Orele prânzului anunțaseră rezultate oarecum așteptate, luând în calcul participarea la vot. Seara, lucrurile se precipitaseră, și datorită numărului mare de alegători la urne. Rezultatele ilustrau mari surprize.

Eusebiu urma să scrie articolul, uimit de evoluția imprevizibilă. „În urma sondajului la ieșirea de la urne, câștigători au fost: reprezentantul partidului de stânga, al cărui candidat era mare alb de Buzău și doamna de Câmpulung. Pe locul doi ar fi trebuit să iasă cavalerul bulgărului de aur, conform planului inițial stabilit în culisele partidului de stânga. Dar voturile nu au fost suficiente.

Schimbarea a împins-o pe locul doi pe delegata din Câmpulung, susținută frenetic și din diaspora. La expirarea termenului de numărare, rezultatele s-au inversat, pe primul loc a ieșit un intrus, un jucător promovat pe Tik-Tok, în perioada de două săptămâni, fără o campanie prealabilă.

Sistemul nu a mizat pe el mai mult de 2 săptămâni, de aceea l-au promovat intensiv pe rețeaua chinezească. Jocul socialilor era conceput ca în turul doi să intre reprezentantul lor cu cel al extremei stânga. Au mizat pe temele naționalismului similar celui socialist, care a prins aripi din perioada Ceaușescu. În urma lui se pregătea ca monopolul puterii să pună mâna pe țară.

Întrebări mari așteptau răspuns.”

Astfel își încheie Eusebiu articolul. Era copleșit de evidența rezultatului.

Pe liderul venit din umbră, cu o evoluție rapidă, propulsat de sistemele electronice, îl suspecta de evaziune. Înțelegerea lui Eusebiu suferea din lipsa actelor lămuritoare. Acestea vor apărea până în turul al doilea al alegerilor prezidențiale.

Situația se inversase cumplit peste noapte. Sondajele efectuate la ieșirea de la urne aveau alți câștigători din partide diferite, cotați cu șanse mari, în procente diferite, ambii fiind populari. Însă cel de-al treilea, cel ce venea primul pe turnanta unei competiții ce părea deturnată, era un necunoscut, apărut intempestiv, scos din ghena societății.

Acest lucru îl îngrijora, dar îl și frământa pe Eusebiu. Căuta să înțeleagă, dar lipsa datelor era evidentă. Noaptea putea să fie un sfetnic bun , însă pentru scriitorul care-și pierduse timpul să realizeze o analiză clară a zilei electorale, era multă teamă și nervozitate.
Cenzurarea gândurilor, a acțiunii proprii, îi era improprie. Eusebiu dorea să se informeze, să se documenteze asupra candidatului secret.

La ora 24, însă, laptopul său a fost atacat de hackeri agresivi, care i-au periclitat funcționarea sistemului informatic. Speriat de mesaje false, era anunțat că laptopul a fost asaltat de 4 viruși și că este nevoit să instaleze un program suplimentar de protecție, pentru care i se cerea să plătească și să declare codul IBAN. Ceea ce prevăzător, se abținu să facă.

‒ Totul până la codul bancar, spunea el.

După tensiunea creată de avalanșa electorală, simțea că este posibil să urmeze alte vești triste. Dimineața, atmosfera era încinsă. Societatea neliniștită de amenințarea venirii unui lider extremist, își exprima nervozitatea stradal.

Rezultatele încă nu se confirmaseră, dar voturile se număraseră în procent mare. Gesturi mărunte primeau semnificații mari. Orice cuvânt, orice zâmbet, era privit cu scepticism. Eusebiu se simțea stingher într-o atmosferă încinsă.

La o trecere de pietoni, își întâlni un fost coleg cu care nu se mai văzuse demult. Cu fața răvășită de spaimă, îi strigă acestuia:

‒ Nu cumva să-l votezi pe individ în turul doi, că nu te mai cunosc!

Se simțea în stradă diviziunea societății. Priviri încrâncenate se suspectau reciproc, gata să se atace.

Nevoit să caute un xerox intră într-o librărie-papetărie, unde avu o nouă experiență. Vânzătoarea stătea de vorbă cu o clientă din anturajul magazinului. Clienta, o persoană solidă, era de-a dreptul intrigată.

Aceasta avea pe cap o pălărie sofisticată. Deasupra ei, Eusebiu văzu aripile unui drăcușor ce se zbătea ca și când ar fi fost prins într-o plasă. Era umbra voaletei împrăștiată în tot magazinul în timp ce femeia vorbind se agita și mișca puternic capul.

‒ M-am culcat cu Ciolacu președinte, și m-am trezit cu Georgescu președinte! De unde este ăsta? Cine este ăsta? De când cu Băsescu și Geoană, așa ceva nu s-a mai întâmplat!

Impacientată, clienta vocifera, în timp ce vânzătoarea îi dădea dreptate.

‒ Da doamnă, da, așa este!

Eusebiu asculta atent, ascuns după rafturi. Îl interesa atitudinea acestor femei. Pe clienta fidelă magazinului, Eusebiu o cunoștea de la Camera de Comerț, unde știa că este juristă. Însă noua ipostază era pentru el o surpriză.

‒ Și acum ce vom face? Consiliul Județean ne îndeamnă să-l votăm. Eu nu știu nimic despre el, spuse jurista. Cine este ăsta?

Cu răbdare, vânzătoarea își privi clienta.

‒ Deh, știu eu ce să facem? Să-l votăm sau ba?

De după rafturi, Eusebiu urmărea cu compătimire, până când ușa magazinului se deschise și trebui să se retragă.

‒ Ce zăpăcite sunt aceste femei, își zise el. Acest candidat nu este decât o umbră, un paravan.

Omul este incult. Cunoașterea sa este redusă, își spunea Eusebiu, care era convins de adevăr. De altfel, așa se explică și evoluția acestuia, scurtă, de satelit, din ultimele două săptămâni, când toți ceilalți pretendenți la scaunul de președinte al țării au activat întreaga campanie electorală.

Eusebiu își calculă următorii pași. Primi un apel telefonic. Era invitat să participe la Clubul de lectură. Era un club săptămânal, condus de un fost profesor de liceu. Clubul era unul ce se dorea select, unde participau persoane de toate vârstele.

Primele materiale citite erau ca o introducere pentru ceea ce urma. Se simțea bine, dar atenția i-a fost atrasă de nivelul comentariilor. Cele câteva femei erau pedante, gata să aplaude, dar profesorul, un exigent cerber, se păstra inflexibil.

A urmat un tânăr care, cu aplomb, a recitat poezii pe care le compusese. Erau ciudate poeziile, chiar extravagante. Depășeau morala acceptată. Doamnele se foiau pe scaune, iar profesorul își freca nervos barba, așteptând nerăbdător ca lectura tânărului să se încheie. Afirmațiile juvenile erau pline de invective.. Profesorul se aruncă ditirambic, perorând acuzator.

‒ Dumneata, tinere, încalci reguli estetice, îl contrazici pe Eminescu.

Tânărul așteptă să se termine discursul acuzator, și, trăgând aer în piept, spuse:

‒ Eminescu spuneți, un poet romantic, conservator, tradiționalist, care scos din contextul epocii sale se pierde în actualitatea vremurilor noastre. Nu-l distrugeți pe acest poet scoțându-l din secolul al XIX-lea, lăsați-l să existe!

Tânărul autor ale cărui gânduri l-au împuns pe profesor, își sorbea relativa victorie, în timp ce maturul se foia nervos pe scaun.

‒ Ești un infatuat, îi reproșă profesorul!

Poetul, ca un toreador își reluă asaltul

‒ Dar cine vă dă dreptul să ne acuzați, să ne impuneți? Sunteți singurii deținători ai adevărului?

Vocea lui era puternică ca un tunet cu care ar fi dorit să acopere orice alt glas. Se opri să tragă aer și continuă:

‒ Vorbiți în termenii voștri, în concepțiile voastre limitate. Veniți la zi domnilor, emoția este suverană. Toți ne exprimăm în funcție de experiențe, de trăiri. Ea îmbracă forme și atitudini diferite. Nu opriți iubirea! Vă feriți să fiți autentici.

Tânărul reduse la tăcere sala. Cei prezenți se uitau unii la alții, necutezând să vorbească.

‒ Ne-ați îndepărtat, ne ignorați, ne aflăm de parcă ne-am situa în lumi concentrice, care nu comunică. Așa este bine, mai spuse el?

Obosit, poetul se retrase într-un scaun.

Profesorul se ridică și părăsi sala. Eusebiu se simți ca un intrus. Își aduse aminte ca asistase la spectacole unde textele lui Eminescu erau folosite intensiv, scoase din contextul vremii în care fuseseră scrise, fiind folosite pentru a justifica naționalismul. În condițiile creării statului național, aceste texte își justificau existenta, dar astăzi erau perimate, nu mai erau relevante pentru timpul de astăzi.

Uită pentru o clipă de încercările prin care trecea. De dimineață îl sunaseră de la poliție să-l întrebe cu precizie locul unde coborâse din taxiul în care uitase geanta cu aparatul foto. Se bucurase sperând la un rezultat bun, dar polițistul de la capătul telefonului nu-i dădu nicio speranță.

Acum, șocul provocat de ședința literară la care asistase, îi comutase atenția spre relațiile din societate. Erau deficitare, destul de sumare, guvernate de indiferență și intoleranță. Drumul spre casă, Eusebiu îl parcurse pe jos, să se reculeagă după ziua lungă de care avusese parte.

Surprizele zilei nu se terminaseră pentru Eusebiu. Acasă, soția îmbrăcată în negru, îl aștepta să-i dea vestea:

‒ A murit mama!

Bătrâna era bolnavă și conștientă că-i venea sfârșitul cu care se împăcase în gând. Era totuși o despărțire care îl afecta pe Eusebiu. Deși devenise cu timpul insensibil, se săturase să vadă lumea murind. Cu femeia ce-i fusese soacră, se împăcase bine, chiar o îndrăgise. Pentru ea merita să plângă, dar lacrimile lui dispăruseră cu timpul. Ea îl înțelegea și îl acceptase așa cum era. Înmormântarea era programată pentru următoarea zi de duminică, concomitent cu cea de-a doua rundă de votare prezidențială.

Zilele următoare nu vor fi liniștite. Eusebiu era frământat de scandalul social izbucnit după rezultatul primului tur electoral, care scindase societatea în două. Mulți erau indignați și panicați de rezultatul extremiștilor. O altă parte minoritară tindea să-și regăsească opțiunile în prezența acestuia, ca o revoltă la toate racile din viața de zi cu zi, puternic politizată. Eusebiu era indignat de modul în care partidele de guvernământ mizaseră total pe majorările sociale. Fără substrat economic, majorările de pensii și salarii bugetare riscau să prăbușească economia.

Nu-i mai suporta pe sociali, bănuindu-le jocul. Ei adunaseră voturi, și pentru competitorul extremist pe care și-l doreau partener în turul al doilea. Atunci ar fi trebuit protejat omul lor care era menit să câștige alegerile. Dintre cei doi care ajungeau în turul final, al lor și al extremei, ar fi câștigat după calcule oneroase, cine trebuie, adică reprezentantul socialilor. Doar că planul subtil le-a fost stricat de opoziția care o adusese pe aleasa lor la câștig. Acum, faptele fiind cunoscute, le era greu să recunoască, numai că documentele desecretizate îi demascau și pe ei și pe candidatul fraudulos al extremei. Eusebiu aduna date pentru articolul electoral, stând de vorbă cu oameni și descifrând taina alegerilor.

Înmormântarea îi pică și ca o mânușă. Putea să cunoască și să observe oamenii dispuși să vorbească. Frecvent observațiile sale se îndreptau spre canalele de televiziune, care se întreceau în analize, pe alocuri, subiective. Îi era greu să discearnă, să separe informațiile false de cele reale, dar nu se dădea bătut.

La biserică, lumea venise cu coroane de flori și cu gânduri curate. Își lăsau obolul pentru cea decedată și reveneau să discute despre zilele de astăzi:

‒ Deh, Lenuțo, te duseși în lumea ta, dar noi ce o să facem, cum ne-om descurca?

După ore de așteptare, a venit și părintele care, grăbit, a făcut slujba metodic și respectând canoanele.

Era cu trupul alături de oameni și cu mintea în ceruri. Decedatei îi ajungeau cuvintele și florile. Lumânările afumau încăperea. Noroc cu candelele electrice, care asigurau o ardere îndelungată. După obșteasca binecuvântare, părintele se întinse la discuții. Era la o vârstă a înțelegerii depline, familist, gospodar și hâtru la vorbă:

‒ Deh, măi oameni buni, de o fi cum o fi, ce o vrea Dumnezeu, se va împlini! Dacă el ne dorește un om bun, îl vom avea. De va fi să pătimim, este spre împlinirea noastră.

‒ Da, părinte, îndrăzni un mirean. Dar chiar așa, de un extremist să avem parte?

‒ De va fi să fie el, așa o să fie!

‒ Dar nu-i corect, reveni mireanul! De ce să fie așa?

‒ De păcătoși ce sunteți, că nu vă mai pasă unii de alții și nu sunteți uniți.

Mireanul tăcu. Părintele, însă nu.

‒ Când sunteți răi, Dumnezeu vă pedepsește.

Convoiul se puse în mișcare să ducă sicriul la groapă. Eusebiu ascultase discuția și nu îndrăznea să intervină. Pentru a merge in cimitir alaiul mortuar trebuia sa treacă de mulțimea ce se aduna la miting. Vizavi de biserică, un grup de membri de partid cu pancarte galbene, scandau.

‒ Vrem alegeri libere!

‒ Alegerile au fost libere, mai libere ca niciodată. Ce vor acești oameni, de ce mint, se întrebă Eusebiu?

Îi privi și văzu fețe cunoscute, mustăciosul din taxi, Puiu și chiar jurista Consiliului Județean se aflau printre oamenii din stradă, pe care păreau că-i încurajează să se manifeste. Mustăciosul, stăpân pe el, dădea sfaturi, iar jurista se plimba printre ei, ca și când i-ar fi numărat. Cetățenii le ascultau îndrumările. Zgomotul tobelor și al fluierelor umplea aerul, în timp ce oamenii scandau sloganuri și aplaudau. Atmosfera este electrizantă, plină de energie și speranță, dar și de tensiune, pe măsură ce apăreau rivalitățile politice.

A reîntâlni aceleași personaje, lui Eusebiu îi întări ideea că nimic nu este întâmplător, ca exista un scenariu elaborat. O societate nemulțumită poate fi mânată ca o cireada flămândă în căutarea pășunilor promise, fără a se împotrivi. În lipsa unui deziderat comun, a unei făgăduințe în care să creadă, mulțimile vor tinde să se răscoale.

Pentru Eusebiu era momentul conștientizării. O simțea ca pe o durere crudă ce-i sfârteca trupul despărțindu-l de vise. Se despărțeau speranțele de realitate, precum drumul celor două comunități umane ce își urmau separat cărarea. Vii cu vii, morții cu morții, niciodată împreună!

Despre autor:

Ovidiu Cristian Dinică (n. 1963) este absolvent al Facultății de Studii Economice din Craiova (1987). A debutat în 1977 în revista „Cutezătorii”, sub girul lui Ovidiu Zotta; în 1983 în volumul „Andra”, Mihai Stoian i-a publicat prima poezie.
Volume de autor:
– „Roșu Alternativ”, 2012;
– „Amintirile toamnei”, 2014;
– „Vitrina cu Vise”, 2018;
– „Nevoia de a fi Blând”, 2019.
Alte apariții editoriale: Antologia Societății Culturale Anton Pann, Antologia Asociației Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice, Galați, Antologia Editurii Singur, Antologia Poeților Vâlceni, Cultura Vâlceană, Povestea Vorbei, Nomen Artis, Boema, Oglinda Literară, Semnal, Negru pe Alb, Cronos, Convorbiri Literare, România Literară, Rotonda Valaha, Sintagme Literare, Cervantes, Oltart, Luceafărul din Vale, Povestea Vorbei, Taifas Literar.
Este prezent online în publicația electronică „Ecreator”, a poetului Ovidiu Roșianu, dar și pe „Cronopedia”, „Negru pe Alb”, „Însemne Culturale”, „Noduri și Semene”, „Agonia” și „Poeții Noștri”.
Este membru al „Ligii Scriitorilor din România” și al Societății Culturale „Anton Pann”. Din 2019 a devenit membru UZPR.
De asemenea, este cofondator al ziarului Clipa Literară, al Revistei Mirajul Oltului și al cenaclului cu același nume.(n. 1963) este absolvent al Facultății de Studii Economice din Craiova (1987). A debutat în 1977 în revista „Cutezătorii”, sub girul lui Ovidiu Zotta; în 1983 în volumul „Andra”, Mihai Stoian i-a publicat prima poezie.
Volume de autor:
– „Roșu Alternativ”, 2012;
– „Amintirile toamnei”, 2014;
– „Vitrina cu Vise”, 2018;
– „Nevoia de a fi Blând”, 2019.
Alte apariții editoriale: Antologia Societății Culturale Anton Pann, Antologia Asociației Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice, Galați, Antologia Editurii Singur, Antologia Poeților Vâlceni, Cultura Vâlceană, Povestea Vorbei, Nomen Artis, Boema, Oglinda Literară, Semnal, Negru pe Alb, Cronos, Convorbiri Literare, România Literară, Rotonda Valaha, Sintagme Literare, Cervantes, Oltart, Luceafărul din Vale, Povestea Vorbei, Taifas Literar.
Este prezent online în publicația electronică „Ecreator”, a poetului Ovidiu Roșianu, dar și pe „Cronopedia”, „Negru pe Alb”, „Însemne Culturale”, „Noduri și Semene”, „Agonia” și „Poeții Noștri”.
Este membru al „Ligii Scriitorilor din România” și al Societății Culturale „Anton Pann”. Din 2019 a devenit membru UZPR.
De asemenea, este cofondator al ziarului Clipa Literară, al Revistei Mirajul Oltului și al cenaclului cu același nume.