Când pisica mi-a aterizat în poală, stăteam degeaba, așezat în fotoliul meu de răchită, cu picioarele sprijinite de balustradă. Inițial am presupus că stătuse la pândă în frunziș, la adăpostul umbrelor care se țeseau printre crengile copacilor. Apoi, văzând că nu se mișcă nicio frunză, că nu vibrează nicio cracă, am realizat că venea de undeva de sus, de la trei sau patru. Poate că se plimba pe balustradă și își pierduse echilibrul, uitându-se după o pasăre. Sau poate că plonjase printre bare pur și simplu, fără o motivație anume, mânată de exuberanța letală a ființelor lipsite de conștiința propriei mortalități. Orice era posibil. Din fericire, Dumnezeul pisicilor, cel care ține contabilitatea vieților pierdute, îi venise în ajutor. Scurtul ei zbor a purtat-o către pântecele meu, de obicei supt și costeliv, în seara aceea însă rotund și proeminent, plin cu pizza și cu bere. 

Urlând de groază, m-am răsturnat pe spate și în cădere am împins masa cu piciorul, răsturnând sticlele care erau pe ea. Una dintre ele era goală, dar în cealaltă mai era puțin lichid care s-a împrăștiat peste tot și a umplut aerul cu un miros acru-amărui. M-am ridicat cu greu, încercând să evit băltoaca de bere, am îndreptat scaunul, masa, am cules capacele și sticlele care încă se rostogoleau pe podea, și m-am apropiat de pisica paralizată de frică, făcută ghemotoc într-un colț.

– Nu-ți fac niciun rău, i-am șoptit și am întins brațul către ea.

Curioasă, a început să îmi miroasă degetele. Era o pisică suplă și grațioasă, cu blana de culoarea șofranului, picioarele lungi și urechile mari și ascuțite, așa cum sunt cele ale liliecilor. Ochii ei, două migdale perfecte, conturate cu creionul, nu erau nici verzi, nici albaștri, ci o nuanță minunată de mijloc, culoarea apelor din largul mărilor sau a mușchiului de copac peste care se așterne chiciura fumurie a dimineții. În cele din urmă mi-am făcut curaj și am luat-o în brațe, iar ea a început să toarcă pe tonalități neregulate, frecându-și capul de pieptul meu. Abia atunci am observat că purta la gât o cordeluță aurie, de care atârna un medalion în formă de inimă.

– Ce ai tu aici?

Nu mai avusesem animale de companie. Doar un hamster în copilărie pe care îl găsisem fără suflare după ce devorase un cub de ciocolată. L-am plâns mult, zile în șir, și de atunci am împins gândul acesta de a adopta un animal undeva în spatele creierului, într-un sertar pe care aveam să-l închid cu cheia.

– Letiția.

Am rostit cu voce tare cuvântul inscripționat pe medalion, în timp ce degetele mele se plimbau peste șănțulețele înflorate ale literelor. Auzindu-și numele, ochii pisicii s-au fixat asupra mea și s-au mărit ușor. Când am așezat-o, în sfârșit, pe pardoseală, s-a cățărat pe masă și a început să se joace cu un capac de bere, împingându-l cu laba spre cele două sticle goale, asemenea unui jucător de hochei care șutează pucul înspre poartă. Nu a durat mult până când a marcat. Am privit capacul cum plonjează printre sticlele fumurii, răsucindu-se haotic în aer, și, amuzat, m-am aplecat peste balustradă, încercând să dibui locul unde aterizase.

În mijlocul aleii delimitată de salcâmi de-acum deja îngălbeniți, așa cum se întâmpla mereu la finele august, și de vreo două bănci de lemn, ambele cu câteva scânduri lipsă, se afla o femeie îmbrăcată în alb. Și femeia aceasta cu părul roșu, lung până la brâu, cu șuvițe care se făceau aurii în lumina soarelui, mă privea tăcută, cu buzele întredeschise, așteptându-mă să îi dau binețe, de parcă ar fi fost o veche cunoștință. Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet. În semn de răspuns, a înclinat capul într-o parte iar ochii ei, despre care aș fi putut să jur, chiar și de la o înălțime de două etaje, că scânteiau în aceleași văpăi verzi-albăstrui ca cei ai pisicii, s-au înălțat înspre bolta roșiatică. Un braț alb, care purta doar povara ușoară a unei mânecuțe de in, țintea cu arătătorul în aceeași direcție. M-am uitat și eu în sus, fără să înțeleg la ce mă uit.

Pe cerul de culoarea cojilor de portocală se zărea doar un avion care înainta în direcția blocului, lăsând în urmă o dâră subțire, alburie, o cusătură nătângă pe țesătură amurgului. Am stat cu capul răsucit și cu ochii lipiți de boltă până când avionul a dispărut într-un norișor pufos, ca din vată de zahăr. Mai distingeam furtunul aparatului de aer condiționat de la etajul trei, din care se scurgea apă direct pe peretele blocului, și, de la etajul patru, perdeaua din sufragerie, care, fără să-mi explic cum, căci nu era nicio adiere, se umflase ca un balon.

Când mi-am coborât privirea, strâmbându-mă de durere din pricina unui junghi în ceafă, am observat că femeia dispăruse. La fel și Letiția. Într-o fracțiune de secundă, mica felină a țâșnit printre zăbrele și a sărit pe cea mai apropiată creangă, iar acum se cățăra pe trunchi cu iscusința unei veverițe.

 – Vino înapoi! am chemat-o eu cu inima cât un purice, însă ea m-a ignorat. 

S-a urcat tot mai sus, până când a înghițit-o frunzișul crengilor din vârf. Am mai așteptat o vreme, am strigat-o, am stat cu ochii pironiți în sus, sperând s-o văd coborând. Până la urmă m-am cuibărit pe canapea, cu ușa de la balcon larg deschisă, și am adormit ascultând sunetul monoton al picăturilor de apă care se scurgeau pe pereții blocului.

            M-am trezit încălzit de aerul însorit care se mișca greu în jurul meu. Toată noaptea o visasem pe femeia cu părul roșu și mă cuprinsese certitudinea că o mai văzusem cândva, undeva, că locuia în apropiere, poate chiar într-un apartament vecin, un sentiment straniu de care nu puteam să scap, ca o zgârietură în cerul gurii, pe care limba nu se poate abține să nu o atingă. Am sperat că o să mă salveze rutina de dimineață – dușul cu apă călâie, cafeaua amară, la ibric, bolul cu cereale –, dar creierul parcă refuza să țeasă alte gânduri. O jumătate de oră mai târziu, coboram pe scări, grăbindu-mă către serviciu.

Am împins cu umărul ușa grea de metal, gata să ies, când, deodată, ceva s-a strecurat pe lângă mine, furișându-se în holul blocului. Letiția urca scările în salturi grăbite, îndreptându-se, probabil, către apartamentul din care evadase. M-am întors instinctiv să o urmăresc cu privirea, iar în clipa aceea am simțit cum greutatea se ridică de pe umărul meu: patru degete delicate, terminate cu unghii roz-perlat, țineau ușa și o trăgeau ușor spre exterior. Pe măsura ce ușa se deschidea tot mai mult, lăsând să pătrundă la interior zgomotele și mirosurile dimineții – auzeam ciripit de păsărele, râsete și murmur de voci de la cafeneaua din colțul străzii, huruitul traficului de pe bulevard, îmi ajungea la nări izul verde, de vegetație, și puțin din duhoarea inconfundabilă a gazelor de eșapament –, buzele au început să mi se curbeze într-un zâmbet tâmp. Iat-o, deci, pe femeia misterioasă, care mi se lipise de gânduri precum un ciulin de o haină. Era îmbrăcată în aceeași rochie albă ca în ajun și se uita la mine cu ochii ei verzi-albăstrui, ochi de pisică. Nu spunea nimic, din nou, așteptându-mă pe mine să sparg gheața și să intru în vorbă cu ea. Eu, însă, am încremenit.

            Am privit-o cum trece pe lângă mine, umplând holul cu aroma ei neobișnuită, bătrânicioasă, de pudră și levănțică, apoi cum țâșnește spre scări și le urcă în grabă, două câte două, urmând pisica. Nu m-am mișcat nici după ce s-a făcut nevăzută și ușa s-a trântit cu un bufnet, făcându-mă să tresar. Picioarele mi se lipiseră de podea. Am rămas acolo minute în șir, frângându-mi degetele, privind când și când către scări, regretând că o lăsasem să plece, sperând că avea să se întoarcă. Când m-am urnit din loc, soarele se suise sus pe cer și dogorea, făcând aerul să vibreze de căldură. Peste tot în jur se simțea miros de praf și de asfalt încins.

            N-am lucrat nimic în ziua aceea. Deschideam Excelul, mă uitam la cifre, la cuvinte care nu aveau nicio noimă, apoi îmi cuprindeam între palme tâmplele care zvâcneau și închideam ochii. Pe ecranul negru al pleoapelor o vedeam pe Letiția cățărându-se în copac, arcuindu-și coada, frecându-și trupul de piciorul meu. Apoi imaginea se deforma, chipul ei ascuțit căpăta rotunjimi, își pierdea mustățile, urechile țuguiate, și se transforma în femeia care se ivea odată cu pisica. Oare se mutase de curând în bloc? Sau poate că era în vizită la cineva. Nu îmi cunoșteam vecinii după nume, doar după chip. Pe palier cu mine locuiau doi pensionari rotofei cu obrajii bucălați și părul alb și cârlionțat, care aduceau incredibil de mult unul cu altul, de parcă ar fi fost gemeni, un cuplu de vârsta a doua care își petrecea serile de sâmbătă certându-se și aruncând cu farfurii, deasupra, o familie de patru – doi părinți scorțoși, care nu răspundeau niciodată la salut, și doi copii încercănați și cu priviri triste, mult prea liniștiți pentru niște puști de vârsta lor –, iar mai sus, la patru, un bărbat obez care ieșea din apartament doar o dată sau de două ori pe săptămână ca să ducă gunoiul, și o bătrână de o frumusețe antică, fostă balerină în tinerețe, care mă saluta printr-un gest elegant al mâinii ori de câte ori se întâmpla să o zăresc de la balcon. La care dintre ei să se fi dus femeia cu părul roșu? După ceasuri întregi de cugetat și de pierdut timpul, am pornit pe jos spre casă, sperând ca plimbarea să îmi limpezească gândurile.

            Am ajuns abia spre seară, când soarele deja nu mai ardea atât de tare. Eram asudat și tricoul se lipise de mine, ca și cum m-aș fi scufundat într-un râu. În gură aveam gust oribil, de bilă și acreală din stomac, gustul mahmurelii sau cel de dinaintea unei tragedii. Între dinții simțeam particule de praf, de parcă aș fi înghițit țărână. M-am oprit în fața blocului și am lăsat capul pe spate. În balconul meu încă se vedeau cele două sticle de bere, pe care nu catadicsisem să le arunc. La apartamentul de deasupra, unul dintre copiii încercănați se sprijinea cu coatele de balustradă și își făcea de lucru cu un telefon mobil. Mai sus, doar un colț de perdea de albă-gălbuie atârna prin fereastra larg deschisă ca un steag zdrențuit, decolorat de ploi și de arșiță.

            Am urcat cele două etaje cu greu, gâfâind, transpirând și mai abundent. Ajuns în fața apartamentului meu, am băgat mâna în buzunar și am strâns degetele în jurul inelului cu chei. Neașteptat, metalul era rece la atingere și am stat o secundă așa, cu ochii închiși, sperând ca răcoarea din podul palmei să se răspândească prin tot trupul, potolindu-mi nădușeala.

Dintr-odată, un mieunat. Tropăit de tălpi care urcau scările. Un foșnet de rochie.

Cheile mi-au scăpat printre degete, însă nu m-am aplecat să le ridic. În schimb, am rupt-o la fugă, sperând să o prind din urmă.

             – Stai! am urlat printre gâfâituri, neștiind ce aș fi putut să-i spun dacă, totuși, s-ar fi oprit.

            Până să ajung în capul scărilor, la etajul patru, am auzit ușa apartamentului trântindu-se.

     M-am sprijinit cu palmele de genunchi și cu șoldul de balustradă, respirând din greu. Transpirația îmi curgea din toți porii, mi se prelingea pe frunte, pe obraji, pe bărbie și apoi direct pe pardoseală. M-am îndreptat și am făcut un pas, poziționându-mă cu vârfurile pantofilor lipite de preșul de la intrare. La picioarele mele, pisica de culoarea șofranului se lăsase pe labele din spate iar cu cele din față zgâria lemnul. Am observat că în jurul gâtului nu mai avea cordeluța cu medalion în formă de inimă.

            Am așteptat un minut, două, am sunat și am bătut, până când din apartamentul de vizavi, unde locuia bărbatul obez, am auzit zgomot de pași. M-am tras ușor înapoi și m-am prefăcut că plec, dar când s-a îndepărtat, m-am întors și am apăsat pe clanță

            – Bună ziua, mă scuzați că dau buzna.

            Niciun răspuns.

– Ați uitat pisica afară.

            Mă aflam într-un hol lung și îngust, la fel ca al meu. Doar că totul arăta diferit. Lumina soarelui la apus se revărsa prin gemulețul ușii de la bucătărie și desena un pătrat roșiatic pe podea. Mireasma pregnantă de levănțică și pudră de talc, mirosul ei, se răspândea peste tot, impregnând pereții, podeaua, aerul din încăpere. Simțeam și o notă neplăcută în acel amalgam de mirosuri, un iz rânced, puturos, care am presupus inițial că venea de la litiera pisicii. Ochii mi-au alunecat către pereții decorați cu tablouri și fotografii care înfățișau aceeași femeie. Cu inima bubuindu-mi în piept, le-am cercetat pe fiecare în parte.

            Ea copilă, alături de o femeie care îi semăna (aceiași ochi deschiși la culoare, aceeași față perfect ovală), îmbrăcată elegant, cu haină de blană și manșon; ea așa cum o văzusem mai devreme, cu părul strâns, purtând un tutu și poante; ea pe scenă, cu un enorm buchet de trandafiri în brațe; ea în rochie de mireasă, la brațul unui bărbat cu pălărie și mustață răsucită; ea alături de același bărbat undeva pe o stâncă, având marea în spate; ea mai în vârstă, îmbrăcată în negru, cu brațele sprijinite pe umerii a două fetițe cu rochițe de balerine; ea cu părul prins în coc, cu mâinile în poală, așezată pe o bancă arhicunoscută ce avea câteva scânduri lipsă. Ea bătrână.

            Am închis ochii, i-am deschis la loc și am privit către Letiția care aștepta cuminte lângă mine, dând din coadă. Nu puteam să mă mai uit la fotografii. Îmi tremura tot corpul și îmi venea să leșin. La fundul gâtului parcă aveam nisip. Se putea oare ca femeia cu părul roșu să fie una și aceeași cu bătrâna doamnă, cea care uneori îmi făcea semn cu mâna? Mi-am cuprins chipul umed în căușul palmelor și am oftat. Apoi întins o mână tremurătoare către ușa de sufragerie și am apăsat pe clanță. Letiția s-a năpustit înăuntru, a traversat încăperea și s-a oprit lângă fotoliul întors către geam. De mânere atârnau două brațe albe și subțiri.

            – Doamnă?

            Nu mi-a răspuns decât vântul care se stârnise de nicăieri, umflând perdeaua albă-gălbuie, risipind cele câteva hârtii de pe masă. Pisica îi mirosea reticentă degetele, ca și cum ar fi fost o persoană străină. M-am apropiat cu panica vuindu-mi pe dinăuntru, ca un uragan. Duhoarea pe care o simțisem în hol era mai pregnantă aici și pe loc m-a cuprins greața. Am îngenuncheat lângă pisică, iar ea, imediat, mi s-a urcat în poală. Am suspinat și mi-am trecut degetele prin blana ei roșcată, fină ca mătasea. Lacrimile deja îmi șiroiau pe obraji.

            Bătrâna doamnă murise cu capul într-o parte, cu brațele atârnate de lateralele fotoliului. Și se uita la mine, prin mine, cu ochii ei verzi-albăstrui, până mai ieri încă frumoși, astăzi scoși din orbite și spălăciți, acoperiți de o peliculă alburie. Am scos un hohot și am strâns pisica la piept, legănând-o ca pe un copil. Tocmai mă pregăteam să scot telefonul din buzunar ca să anunț autoritățile, când privirea mi-a alunecat de-a lungul brațului ei subțire ca fideaua, alb ca fildeșul. De încheietură avea atârnată o brățară cu un medalion în formă de inimă. Și m-am pomenit rostindu-i numele. Numele ei adevărat.

            – Letiția…

Despre autoare:

Ioana Bălan (n. 1985, București) am publicat proză scurtă în: Revista de Povestiri („Colecția de tablouri”), Proezia („Ziua în care m-am decis să mor”), Utopiqa („Poveste cu parfum de frunze arse”), Cod de poveste („Marșarier”), antologiile „Povești sub cerul înghețat” și „Cronici de nisip și mare” (editura Cassius Books). Povestirea „Borcanul cu magiun” a fost distinsă cu premiul I la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, organizat de festival 4 Arts.