O figură interesantă, dar efemeră, în peisajul literar-artistic al orașului Baia Mare a fost cea a lui Dimitrie Șeptilici. S-a născut la Predeal, la 7 iunie 1905,[1] într-o familia numeroasă a medicului veterinar Alexandru Șeptilici (ortografiat uneori și Șeptelici) (n.1873) și a Madelinei Roșianu, casnică (n.1881). Tatăl său a absolvit Școala Superioară de Medicină Veterinară din București în anul 1897 cu teza „Operațiunea cryptorchidiei la cal”. Dimitrie Șeptilici a urmat cursurile Liceului Dimitrie Sturza din Tecuci iar la București[2] a finalizat studii universitare, dar nu dețin detalii cu privire la acest aspect al vieții sale. Ulterior, a pornit prin țară, hoinărind prin diferite orașe și regiuni, ducând o viață de boem, tipică perioadei interbelice. Moldova l-a cunoscut ca dramaturg și actor. În 1929 se afla la Oradea unde a înființat un ziar, „Crișana”. Cu titlul complet „Crișana. Informativă, critică socială”, publicația a apărut în perioada 26 ianuarie-8 decembrie 1929, respectiv 4 septembrie 1930. Au existat întreruperi în apariție, în perioada 28 aprilie-16 iunie 1929, respectiv nu au fost identificate numerele cuprinse între 8 decembrie 1929 și 4 septembrie 1930. Apărea în fiecare joi, abonamentele valorau între 200 și 400 de lei și 3-4 lei un număr din ziar. La început Șeptilici apărea ca redactor după care din martie 1929 până la final ca director al acestei publicații. Redacția era formată din Șeptilici (director), Caius Râmneamțu (redactor), Polidor G. Tutoveanu (redactor pentru capitală) și Ioan Anestin, pictor, colaborator. Pe parcursul apariției variabile, publicația a schimbat mai multe tipografii: Tipografia Românească, Tipografia Ateneul, Tipografia Cartea Medicală București, Institutul de Arte Grafice Vremea București, Tipografia Diecezană[3], ceea ce ar putea indica grave probleme financiare și fuga de creditori, un obicei prost, menținut și pe viitor de Șeptilici.

           A scris și o piesă de teatru de revistă „Mi-s Oradea” (în care a jucat el însuși), pe care a prezentat-o pe scena Teatrului de Vest, în luna mai 1931[4]. În anul următor, 1932, Șeptilici era tot acolo încercând să se implice în diverse activități culturale cu speranța izbutirii. Astfel, fostul director al ziarului Crişana, şi-a manifestat intenţia editării unei gazete intitulată Ideea naţională. Pentru a porni cu un fond financiar adecvat, acesta a solicitat, probabil Primăriei Oradea, saloanele Casei Naţionale în vederea organizării unei serate artistice, care includea şi o conferinţă despre ideea naţională. Programul urma să se finalizeze cu executarea unor dansuri susţinute cu sprijinul centrului studenţesc Oradea.[5]

            Din 1932 până în anul 1936 biografia sa e tulbure. Pendula între diverse orașe din Nordul României, încercând să-și găsească un rost și organizând expoziții personale la Timișoara, Arad, Cluj, Satu Mare, Oradea, Baia Mare.[6] Pe lângă talentul de pictor și grafician, Șeptilici a fost un foarte bun caricaturist. Spre exemplu, în perioada 18 iunie-1 iulie 1933, Șeptilici a organizat o expoziție personală la Oradea, în saloanele Casei Naționale unde a expus 150 de lucrări, picturi și caricaturi. Criticii au remarcat atunci portretele Regelui, ale unor miniștrii și personalități locale și au concluzionat următoarele: „din trăsăturile penelului pe pânză, din expresiile și umbrele prinse în creion, pe carton, din evidențierea caracteristicilor fizionomice a multor persoane din Oradea, în caricaturi, s-a constatat că d-l Șeptilici este pătruns de spriritul de observațue și că are o îndemânare destul de pronunțată și pe acest tărâm. În prezent autorul se poate socoti un autodidact. Când perfecțiunea va atinge nivelul talentului (deoarece nu are nicio pregătire în Academia de Arte Frumoase), credem că va fi încununat de succes deplin. Cum intenționează a pleca la Paris pentru a urma acolo Academia de Arte Frumoase, urăm subtilului maestru, succes și progres la muncă.”[7] În luna septembrie 1935, Șeptilici a expus, la clubul Unio din Satu Mare, circa 50 de desene și caricaturi în care accentul a fost pus pe figurile de marcă ale orașului Baia Mare, care au evidențiat talentul de necontestat al artistului.[8]

             Eșecurile și neputința de a face față greutăților materiale, l-au determinat să se stabilească în Baia Mare sperând că va revitaliza activitatea Școlii de Pictură, care trecea în acei ani printr-o criză organizatorică și identitară. A devenit secretarul acesteia. Împreună cu soția sa, despre care nu deținem informații suplimentare, a locuit la Colonia Pictorilor, sus, la mansardă, trăind din pictură, de pe o zi pe alta, dedicându-se acestei arte în anii 1935-1936.[9] S-a implicat în organizarea unui Congres al artiștilor plastici din Transilvania și Banat, idee pornită de la artiștii de mare anvergură Aurel Popp și Janos Thorma. Congresul s-a desfășurat la Baia Mare în perioada 14-15 iunie 1936, dar din 150 de invitați au participat numai 69. Cu această ocazie s-a înființat și Sindicatul Artiștilor Plastici din Ardeal și Banat și s-au pus bazele Societății Amicii Artelor și ale Cooperativei Artiștilor din Ardeal și Banat.[10]

            

Succesele minore înregistrate în artă l-au determinat pe Șeptilici să se reapuce de gazetărie, înființând la Baia Mare revista „Nord Vestul.” Realizată în condiții grafice moderne, revista lui a apărut puțin la Baia Mare, doar în cursul anului 1936, și a trecut aproape neobservată pe plan local pentru că se ocupa de întregul Ardeal, informațiile despre Baia Mare fiind puține. În editorialul primului număr, apărut la 22 martie 1936, Șeptilici stabilea poziția și direcția publicației sale: „Nord Vestul se prezintă cetitorilor cu primul număr și intră în rândurile publicațiilor care apar în această regiune a Ardealului. Atitudinea noastră este bine precizată: curajoasă și independentă. Nu înțelegem să ne punem lacăt la gură și să ne frângem condeele. Stâm permanent în slujba adevărului, oricare ar fi el și-l facem să țâșnească la suprafață. Închinăm cuvântul scris adevărului și numai adevărului. Acesta este curajul Nord-Vestului.În ceea ce privește obiectivitatea noastră ea este garantată prin neatârnarea Nord Vestului față de partidele politice. Coloanele gazetei de față nu sunt puse la dispoziția carierelor de partid. Facem cronica vieții politice, ca spectatori-extra muros- departe de luptele intestine. Aceasta este independența Nord-Vestului. Poate își vor pune unii întrebarea, dacă apariția unui organ de presă ăși mai are aici vreun rost. Îl are. Și încă unul prea bine determinat pentru că Nord-Vestul umple un gol existent: lipsa unui hebdomadar care să acorde întâietate problemelor locale dezbătându-le, pe larg, în coloanele sale. Redactarea să fie făcută într-o limbă pe înțelesul tuturor. În coloanele gazetei de față își vor găsi o largă ospitalitate problemele Maramureșului, nevoile din Țara Oașului și ținutul Sătmarului. Nu ignorăm nici regiunea minieră din Baia Mare, Bihorul, Aradul și nici Timișoara, metropola „frunce”din Banat. Suntem prezenți în toate orașele, presărate de-alungul graniței nord-vestice și alături de cei aflați în nevoie și suferință. Nu facem paradă de modestie și nici nu suntem falși și banali afirmând că nu avem un crez și un program de acțiune. Avem o linie de conduită, fără frânturi.”[11]

              Patru numere mai târziu, Șeptilici revenea cu completări despre rolul și locul publicației sale în editorialul „Câteva precizări”: „apariția Nord-Vestului, după cum era de așteptat, a produs vâlvă. Unii s-au așteptat, încă de la primul număr să dăm cu „barda în Dumnezeu”. Alții au căutat cu înfrigurare „atacurile” în numărul al doilea. În sfârșit, voluminosul număr de Paști nu a satisfăcut deloc pofta celor avizi după literatură senzațională. S-a interpretat greșit atitudinea noastră. Anunțată cu mult curaj, ea va urma această linie. Nu suntem gazetă pamflet. Atacăm atunci când trebuie și pe cine trebuie. Nu o facem la întâmplare sau din ordinele ori sugestiile maimarilor. Peste capul nostru nu este nimeni mai mare și grumazul nu ni l-a încălecat nimeni. Cine și-a închipuit însă că suntem mălăieți, se înșală amarnic. Toată „floarea mucegaiului” din părțile nord-vestice va fi expusă, în goliciunea ei adevărată, în coloanele gazetei de față. Cine se crede mai în siguranță, scăpat de tăișul peniței noastre, aceluia îi vom face incizia când „buba rea” se va coace. Și anunțăm, odată pentru totdeauna, că în campaniile de presă Nord Vestul nu încheie tranzacții…cum se cam obișnuiește. Aviz amatorilor… Oamenii cu sinceritatea pe buze și-au arătat tot entuziasmul față de Nord-Vestul. Politicienii cărora nu le cântăm în strună au manifestat indiferență, iar invidioșii (avem și categoria aceasta) ne-au căutat „noduri în papură”… Primele numere din Nord Vestul au fost doar o carte de vizită, că ne pricepem să așternem câteva rânduri „pe hârtie și că știm să dăm aspect de Capitală și unei gazete care apare la margine de hotar, în ținutul Sătmarului. Despre posibilitățile noastre mai mari vor vorbi numerile viitoare. Dacă până în prezent am avut o linie de progres, vom căuta să o menținem cu toate greutățile care ni se pun în față”[12].

            La început, redacția revistei era alcătuită din Dimitrie Șeptilici (fondator și director), Tiron Albani, prim-redactor, Gheorghe Crișan, secretar de redacție, Florian Văsuț, reporter pentru Satu Mare, Simion Miclea, redactor pentru Arad, Artur Noveanu, redactor pentru Timișoara, Traian Zirimis, corespondent pentru București, Duma, colaborator literar și Carol Roman responsabil desen și grafică. Abomanentele erau 500 de lei/ an pentru persoane fizice și 1500 lei pentru cele juridice. Cu timpul, componența redacției a suferit modificări consistente, fie ca urmare a plecării la alte publicații a unor colaboratori de bază fie ca urmare a unor probleme legate de bani. Spre exemplu, revista semnala, la un moment dat faptul că unii reporteri din teritoriu încasau în nume personal banii pe abonamente fără a mai trimite sumele respective redacției, fapt pentru care revista era nevoită să înceteze colaborarea și să caute alți corespondenți.

            În timpul petrecut la Baia Mare și nu numai, Șeptilici a scris numeroase articole în revista sa (1914 și 1936, Arte și litere: în atelierul maestrului Aurel Popp, Frontiera de Nord-Vest, Un prinț al bisericii ortodoxe: episcopul Andrei Magieru al Aradului, Gestul profesorului Greuc, Cristos a Înviat!, Să fim bine înțeleși: nu tolerăm prostia afișată sub titlul de gazetă pentru afirmare românească, Străbătând Banatul pitoresc, 20 de ani de la război: 16 august 1916-16 august 1936, Rolul bisericii ordodoxe române la granița de Nord Vest. Interviu cu P.S. Dr. Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei, Artele: maestrul Aurel Popp, pictorul suferinței umane; Străbătând Județul Satu Mare: Baia Mare, stațiunea climaterică a Sătmarului, Barbizonul Ardealului și artelor plastice, Lupoaica își mănâncă puii, Popas de Crăciun, Bisericuțele de lemn dispar…, Printre căutătorii de aur, Frenezia înarmărilor, Ofensiva idee naționale, Ioan Moța-simbolul eroismului legionar, Cum a ucis Bestia Roșie pe preotul Isidor Silaghi, Mafia masonică, Profesorul Octavian Goga, Viața de aur, jaf și tâlhărie a pasărei măiastre-Phonix, Marele român Stelian Popescu, Primăvara în Barbizonul Ardealului, Păduchii culturali de la graniță, Ce am văzut la Valea lui Mihai. Aspecte și impresii dintr-un punct de frontieră izolat, Concerte electorale, Un popas de Crăciun).

              De asemenea a publicat poezie (Blestemul, Dor de ducă) precum și proză scurtă cu tentă autobiografică (Rațele țiganului). Trendul a continuat și după mutarea la Cluj cu poeziile Prohod de toamnă și Ruga blestemată, precum și proza O inimă de copil în marele război, reproduse mai jos:

Blestemul

În ruga mea nu mă îmbăt, cu-acea dulce morfină

Din ruga plângătoare, din ruga cea divină

Prin glasul meu acuma rostesc o rugă-amoră

Și arsă de blesteme ea urlă…ca o fiară.

Nu plâng ca semizeul, ce-a fost ostracizat

De Olympul crud și care aspru s-a răzbunat,

Deci glasul otrăvit pornește să îngâne.

O rugă blestemată cu afurisiri păgâne.

Voi! Dumnezei! Ce m-ați creat, amarnic vă fu placul

Să mă întruchipați în om mai negru decât dracul

De-acea’n ruga mea vă cer, voi să vă sinucideți

De nu, v-asasinez pe toți și crima nu mi-o plângeți.

O, zei! Odată dispăruți, sfărâm încătușarea

Atunci sunt numai eu stăpân și pot pe dată marea

S-o amestec într-un amalgam hidos cu-ntregul pământul

De opera voastră-mi bat joc cu fapta și cuvântul.

Vulcanii toți să-și scuipe saliva lor fierbinte,

Pe râurile de foc să văd plutind morminte,

Pământu-acesta grav, să-și piardă gravitatea

Svârlind ce-i mort pe dânsul, sfidând eternitatea.

Spasmodic vor lupta cu mâinile crispate

Înfipte-adânc în coaje-i, toți cei ce fug de moarte

Și pe-acești lași, neantul cu gura infinită

Smulgându-i din pământ, aș vrea să îi înghită.

Din mâini să-mi făuresc burghiuri uriașe

Și astrul pustiit de lumea nărăvașe

Să-l sfredelesc cu ele, până în măruntae

Să i le dau afară pline de vâlvătae.

Și viu, nebun de groază, cu trupul sângerând

Aș vrea să văd pământul fantastic alergând

Să-și părăsească-n veci cărarea lui ovală

Pe care se-nvârtește cu pașii în spirală.

Iar eu pe el călare, nu-i voi struni pornirea

Ci-l voi lăsa s-alerge-n neant; pierzându-și firea

Să vâre spaima-n sori și-n aștrii. Atunci poate

vor învia din haos planete de mult moarte.

Înebunind toți aștrii și stelele-aiurite

De spaimă vor fugi pe drumuri înfinite

Atunci monștrii din cosmos se vor ciocni-ntre ei

Se vor preface-n mări și-oceane de scântei.

Triumfător mă uit cum se depune scrumul

Rânjind de bucurie, că nu mai văd nici unul

Totuși cu-o teamă-n suflet, c-alți Dumnezei nebuni

Se vor ivi, și-aceștia clădi-vor alte lumi…[13]

Dor de ducă

Dar eu tot trist sunt…..

Când m-apucă

Măi fraților, un dor de ducă

De duducă

De fată

Nemăritată

Nevastă nesărutată…

Aș porni așa-ntr-o doară

Hoinărind ca pierde-vară

Mări

Și Tări

Ape late

Și pământuri neumblate.

Aș porni pe-o cărăruie

Pe cărarea ce se sue

Șerpuind

Și-n

colăcind

Dealuri

Maluri

Văi

Și căi….

Și m-aș tot duce, măi, măi,

Pierde-vară m-aș tot duce

Pân-la drumul din răscruce

Din răzoare

Unde soarele răsare

Unde-i luna

Cu cununa

Aurie

Argintie…

Hei! Așa îmi place mie

Să mă duc…

Să mă tot duc…

Duce-m-aș și m-aș tot duce

Numai dorul să m-apuce….[14]

Prohod de toamnă

E toamnă….

Și ploaia pe geamuri în picuri plânge

Pe-o fată ce scuipă rubine de sânge…

In val purpuriu țâșnește iar

Din gura copilei cu chipul de var

Stropindu-i rochița de alb bumbac

Cu flori de sânge, cu flori de mac

Frumoasa copilă de-acum un an

E mască de mort de-un galben șofran

Cu ochii albaștrii cu păr auriu

Va fi gătită mireasă-n sicriu

Cu sufletul sus, o stea printre stele

Și trupu-n pământ, doar lut de ulcele…

E toamnă…

Și ploaia se scurge din nori, din vrană

Din cer colorat ca o vânătă rană.[15]

O inimă de copil în marele războiu

-Note din carnetul unui cercetaș-

Rușii…

(fragment)

            Într-o zi, primăria a afișat o ordonanță care a stârnit o enormă senzație. Toți negustorii, cârciumarii, restauratorii, precum și orice persoană particulară, care are în depozit vin, rachiu sau alte băuturi spirtoase, este obligată a declara în 24 de ore cantitatea exactă, la poliție, și după aceea, imediat, să verse întreaga cantitate. Se anunțau pedepse foarte aspre, acelora, cari ar fi contravenit prezentei ordonanțe, ascunzând băuturile. Cei rămași pe-acasă au căutat să explice senzul acestei ordonanțe ciudate.

– Să vărsăm toată băutura, domnule comisar? Cum, adică să nu ne mai rămână și nouă puțintică, barem de leac? Întreba mirat moș Vlase, cârciumarul din colțul străzii Maica Precista.

– Nici un strop…O vărsați pe toată la canal.

– Dar ce pacoste a căzut pe capul nostru?

– Vin rușii.

– Vin rușii!!!

Pe stradă, prin case, se vorbea numai despre acest eveniment.

– Auzi? Vin rușii!

– Ce spui!

– Zău, vin…

– Vin rușii, vin rușii, vin rușii. Vin, vin…

       Timp de două zile și două nopți vinul și rachiul au curs gârlă, pe străzi, cum curge apa după căderea unei ploi torențiale. Pentru că Tecuciul era așezat în regiune de podgorie, la o palmă de vestitul Nicorești și avea depozite uriașe de băuturi. Numai depozitul lui Anton Cincu, din str. Elena Doamna, a vărsat 100 vagoane cu vin.

         Moș Vlase, cârciumarul din capul uliței noastre, cu lacrimile în ochi și-a vârsat și el în stradă, cele trei butoaie cu negru vârtos din coasta Lupa și tot rachiul. La „trista ceremonie” am asistat și eu împreună cu o doaie de copii din mahala. Călin, ordonanța noastră, era beat, frânt. Țiganul turnase în el atâta vin, încât mă mir că n-a plesnit. De, își zicea omul, nu-i păcat să verși „sângele Domnului” în noroiul străzii?

• Fugi măi Căline, adu o căldare să-ți dau și ție o vadră de rachiu, zise moș Vlase.

        Era aproape noapte, când m-am reîbtors acasă cu ordonanța. Călin beat turtă, deabea mai ținea în mână căldarea cu țuică. Jumătate o vărsase pe stradă. Am turnat băutura în câteva sticle, pe care le-am îngropat în magazia de lemne. Rachiul ăsta – Dumnezeu să-l odihnească-n pace pe moș Vlase, care-i răposat de vreo 10 ani – a făcut mai târziu, minuni. Fără ajutorul lui, am fi pierit de foame întreaga familie, bunica, mama, eu și trei suroare.

        A doua zi, pela ora zece dimineața au intrat Rușii în oraș, prin bariera dinspre Bârlad. Timpul se răcise și ploile nu mai încetau. Pe străzile desfundate era un noroi până la genunchi. La sgomotul muzicelor militare am alergat într-un seflet ca să-i văd. Mă amestecasem printre sute de copii și alți curioși.

            În sfârșit, iată-i!

           Era un regiment de infanterie. M-a mirat uniforma atât de diferențiată de haina soldatului nostru, pușca cu baioneta lungă cât o frigare și săbiile ofițerilor încinse pe dos. Peste câteva ore orașul era plin de ruși. La noi în bucătărie au intrat cu droia. Pe cuptor se culcaseră atâția, încât într-o noapte vatra s-a dărâmat. Casa și curtea ni se transformase într-o adevărată cazarmă. În fiecare zi, în fiecare noapte vineau alte unități, își trăgeau căruțele în curte, deshămau caii și oamenii căutau să se culce… Dar nu mai aveau unde. La noi nu mai încăpea nici unul. Toate camerile erau ocupate de ofițeri și soldați, încât noii „mosafiri” se culcau pe prispa casei. Toată noaptea vorbeau, încât nu ne puteam odihni o clipă. Ne strânseserăm cu toții într-o odae. Și aici au vrut să pătrundă „aliații noștri.” Dar văzând că suntem atâția la număr, au renunțat.

            Am dus-o foarte greu. Cu rușii nu ne puteam deloc înțelege. Alimentele lipseau… Într-o zi nu mai aveam ce să punem la foc. Trebuia să ne resemnăm și să mâncăm pâine goală. Doar surioarei cele mici i-am adus o sticluță cu lapte dela spitalul Școalei Profesionale unde făceam serviciul. Era porția unui rănit, care renunțase la ea auzind că am acasă o surioară mică. Mama nu o mai putea alăpta. Se îmbolnăvise din cauza lipsei de hrană. Atunci, Călin a scos din magazied o sticlă cu rachiu. Cu acest chilogram de țuică ordonanța a strâns atâtea alimente dela ruși, încât am putut să trăim din belșug, timp de 2 luni. Cămara se transformase într-un adevărat magazin de coloniale.

            De rușii din casă însă, nu ne puteam scăpa, cum u se scapă nespălatul de păduchi. Pleca un convoi și altul îi lua locul. Biata noastră casă avea aspect de han. Prin oraș s-a răspândit o veste care ne-a umplut sufletele de spaimă.

– Vin cazacii!

– Am auzit că ăștia-s sălbateci. Se nasc, trăesc și mor numai pe cai sirepi.

Și tot felul de trăznăi, care mai de care mai ciudate, se spuneau despre cazaci.

Apariția primului regiment de cazaci m-a impresionat, stârnindu-mi admirația pentru uniforma lor, caii mici și vioi, lăncile lungi cât o prăjină și căciulele mari cât o baniță. Mama înspăimântată a alergat într-un suflet la Comenduire. Credea că ăștia or să ne mănânce de vii. Peste câteva zile au intrat pe portița casei noastre câțiva cazaci cu niște cufere și geamantane. Unul a întins mamei un bilet. Ni se dăduse în încarteruire un general cazac. Un ofițer superior, zicea mama. Cel puțin acesta are să ne ocrotească. Cei 5 soldați erau ordonanțele personale ale generalului. Trei la cai și două în casă. Cu Vasile, prima lui ordonanță, m-am împrietenit imediat. Explodam de fericire că avem în gazdă un general cazac. Seara și-a făcut apariția generalul. Mama l-a condus în salonul pe care i-l pusesem la dispoziție și biroul tatii. Rupea doar trei vorbe franțuzești. Cu mama s-a înțeles mai mult prin semne.

                Începuse retragerea trupelor noastre în Moldova. Pe șoseaua principală era o învălmășeală de nedescris. Zi și noapte-necontenit- se scurgea convoiul de căruțe, soldați și refugiați.

              Generalul cazac era tot la noi în gazdă. Ne curățase casa de soldați, în schimb, își instalase aici întregul comandament al diviziei. Generalul pleca în fiecare dimineață la ora 8, la marele Cartier. În fața Casei îl așteptau doi ofițeri în frumoase uniforme căzăcești. Eu, asistam întotdeauna la această plecare. O scenă, odată, m-a înmărmurit. Mi-a vârât groaza-n oase… Generalul, tocmai eșise pe pridvorul casei și era gata să coboare scările. Pe șoseaua din fața casei trecea o turmă de oi, mânată de câțiva ciobani. Erau refugiați. Poate tocmai din Dobrogea. O ordonanță, dela caii generalului, se afla lângă poarta mare, deschisă. Soldatul a prins o oae de picior, a tras-o în curte și a ascuns-o după poartă. Își făcuse rost de o fripturică bună. Celelalte ordonanțe, din ușa grajdului, au văzut prada. Atunci, generalul, care asistase la întreaga scenă, a scos revolverul din toc, a ochit spre poartă și a tras… O pocnitură și cazacul se rostogolește peste oae. Animalul speriat, a fugit pe poartă behăind, după turma de care se rătăcise.

Ceilalți soldați, aiuriți de spaimă și-au îndreptat privirile către pridvor. Generalul atunci a dat o comandă cu voce tunătoare. Soldații au venit din grajd cu o pătură, s-au îndreptat către poartă și au ridicat pe camaradul lor. Cazacul era mort. Generalul, a suflat în țeava revolverului, l-a introdus calm în toc. Nicio emoție. Parcă trăsese într-un manechin de pae…A scos tabachera, a aprins o țigare, a încălecat și s-a dus însoțit de cei doi ofițeri…

Se scursese un an dela întâmplarea aceasta. Mie nu-mi mai eșea din minte. De câte ori treceam pe lângă poarta mare îmi părea că văd umbra bietului cazac. Generalul era tot la noi. Mizeria războiului, pe care o înduram acum de vreo doi ani, ne imbecilizase. Nu ne mai intersa ce face generalul. Putea să-și împuște toată divizia. Rușii începuseră să plece. Ordonanțele generalului ne-au spus, că și ei se pregătesc de drum. Se reîntorc în Rusia.

            Într-o noapte, la o oră târzie ne trezim în niște urlete sălbatece, parcă erau răgetele unor animale din junglă. Veneau din apartamentul generalului. Mama m-a sculat și mi-a spus să mă duc să văd ce s-a întâmplat. Eu știam acum perfect rusește. Singur din toată casa mă înțelegeam cu generalul și ordonanțele lui. M-aș fi dus, dar mi-era frică. După câtva timp, urletele au încetat și din camerile vecine se auzeau chiuituri puternice și cântece…

                Când am eșit pe coridor m-a mirat că santinela dela ușa generalului lipsea. Am bătut încet în ușe și am intrat. Scena pe care am văzut-o m-a împietrit. Am rămas ca o stauă în cadrul ușei. Generalul beat, cu epoleții rupți, juca sârba căzăcească împreună cu ordonanțele lui și cu plantonul dela ușe.

– Bre, tovarăș, niet general, tovarăș. Îmi spunea Vasile, ordonanța, care ținea în mână o sticlă cu șampanie.

                Eu nu înțelegeam nimic. Nu-mi puteau explica scena. Cum este posibil ca un general care își împușcase acum un an o ordonanță, să facă chef și să danseze cu grăjdarii lui. Grigore, altă ordonanță, cânta din balalaică. La un moment dat, nu știu de ce s-a supărat pe general și i-a trântit una cu chitara în cap. O șuviță de sânge s-a prelins pe fața ofițerului. Atunci Vasile, l-a luat în brațe și l-a așezat pe canapea. Ceilalți soldați, beți, jucau și urlau… Grigore s-a îndreptat spre etajeră. Pe ea se afla o cutie cu icre de Manciuria. A luat cu mâna icre și a început să mănânce.Pe urmă, cu o mână plină s-a îndreptat către general. Acesta dormea, sforăind. Grigore a început să râdă. Un râs de dement. A prins pe general de cioculețul alb și i-a mânjit toată fața cu icre. Tavarăș! Ha! Ha! Ha! L-a scuipat în obraz, l-a înjurat și repezindu-i o cizmă în piept îl trânti pe podele…Asta, pentru Vladimir, a rostit soldatul în rusește. Vladimir era ordonanța împușcată. În sgomotul infernal, soldații nici n-au observat că eu pătrunsesem în cameră. Îngrozit, m-am retras fără a-i putea explica mamei ceva. Credeam că generalul și ordonanțele au înebunit.

                A doua zi, către prânz, cazacii au plecat și generalul era îmbrăcat cu o tunică de-a lui Vladimir. Doar pantalonii mai aveau vipușcă roșie. Apartamentul unde locuise generalul era ca un grajd. Călin, ordonanța noastră, când i-a văzut eșind pe poartă, și-a făcut cruce:

– Trăzni-i-ar Dumnezeu de bolșevici!

Atunci, am auzit pentru prima oară cuvântul „bolșevic”.[16]

a, HaHh

                                                                    Rațele țiganului

           Pasiunea vânatului există în sângele nostru. Strămoșii ne-au fost vânători și pescari. Pentru aceasta am fost și eu odată vânător. Poate la vârstă prea timpurie. Când alții abia se încumetau să ia pușca în mâini, eu o puneam în cui, pentru multă vreme, părăsind căminul părintesc pentru universitate. Tata îmi spunea că n-am să termin niciodată liceul din cauza pasiunei ce aveam pentru vânătoare. Mă asigura, că voi avea timp suficient să mă duc la vânat după ce-mi voi termina studiile.

            Ghinion. S-a întâmplat tocmai invers de cum mi-a prorocit bătrânul meu părinte. Am terminat și liceul și universitatea. La vânătoare însă, nu m-am mai dus. „Flinta” a ruginit la „oțel” și panoplia a rămas doar o piesă fără valoare în muzeul meu banal.

            Este drept că mai practic și azi un sport „al vânatului”. Un fel de „goană”. Goana după existență… Încătușat de această robie a muncei zilnice, acum nu mai pot evada, în faptul zilei, spre câmpia scăldată în rouă și să-mi umplu tolba de prepelițe, crâstei și beațiune. Altă dată…

Spre aceste timpuri îngropate în anii din pragul adolescenței, mă poartă amintirea.

În liceu am avut un ghinion fantastic, care m-a urmărit până la terminarea lui. Clasa mea era dată în toți anii ca exemplu al răutății și insubordonării. Eram în clasa a treia, la liceul Dimitrie Sturza din Tecuci. Coleg de bancă, aveam pe bunul meu prieten Bebe Rusu-fiul unui magistrat dela tribunalul local. Eu și cu Bebe eram „chestorii” clasei. Noi, însă, nu ne prea luam rolurile în serios. Nu făceam poliție severă, mai ales că așteptam la ora de germană pe „Moș Brândușanu”. În clasă, un vacarm infernal. Vreo 15 băeți săreau capra. Tocmai când nebunaticul Nicușor Rășcanu se pregătește să bată un record dela 15 pași, își făcu apariția „moșul” însoțit de un  „inspector” școlar. Nicușor a rămas înlemnit, în poziția de avânt…Noi toți, ceilalți, înmărmuriți.

Profesorul Brândușanu și cu inspectorul păreau două siluete, de tablou vivant, înrămate în cadrul ușei.

– Cine este chestor, aici? întrebă grav inspectorul.

– Eu…

– Și eu… Amândoi ne apropiam sfioși de catedră.

– Lista ne nesubordonați. Și ni se întinse o mână mare și păroasă, cât o labă de urs.

– Am pierdut-o, răspund fără intimidare. Bebe, însă, fricos, era gata să izbucnească în plâns. Se scuză spunând că lista o are în memorie.

– Tot din memorie vă elimin și eu pe câte 3 zile.

– Domnule profesor… scânci Bebe.

– Afară! îi reteză vorba inspectorul, arătându-ne ușa.

Pe Bebe îl podidi plânsul. Pe coridor i-am spus:

– Ce bocești, mă, ca o fetiță de pension. Curaj.

– Bine, bine, dar ce spun eu acasă?

– Brodește și tu una, spune că…

– Ura! Uraaa! Ne întoarserăm brusc să vedem cine strigă. Nicușor Rășcanu ne ajunse. Exploda de bucurie.

– Puștilor (era și el tot de vârsta noastră, însă făcea pe emancipatul), m-a concediat și pe mine.

– De ce? interogăm în același timp.

– Am uitat caietul de cuvinte acasă.

– Cum se poate una ca asta! De ce l-ai uitat? Se mira Bebe, un elev foarte silitor și disciplinat.

– Pentru că nu l-am avut niciodată, complectă Nicușor.

– Acum ce facem? Cum o scoatem la capăt cu părinții? Ce le spunem. La toate aceste întrebări nu primii nici o propunere acceptabilă. Nicușor zicea, că el umblă toatădimineața pe stradă și numai la ora 12 vine acasă. Bebe era disperat. Se pregătea să fugă de acasă în…America. Pentru el această eliminare era un dezastru. Eu priveam situația mai calm.

– Stiți ce, fraților? Nu mai umblăm cu șacăr-macăr. O spunem p-a dreaptă. N-o să ne omoare. Vina nu e a noastră. Ghinionul…

– Sigur că da, mă aprobă repede Rășcanu.

Situația s-a aranjat mai ușor decât ne-am fi așteptat. Deputăția noastră de trei se prezintă la familiile respective. Și ne scuzarăm că am căzut victime ale datoriei.

– Ce facem acum, ne întreabă Bebe, când eșirăm pe poarta casei noastre unde am terminat ultima „vizită oficială”.

– Mai întrebi Bebe! Pușca, cartușe și haidem pe Bârlad la rațe.

– Bravo! Se aprobă. Tu, Nicușor, nu vânezi. Poți însă să ne însoțești. O faci pe „ogarul”… (Nicușor și așa era înalt și slab ca un cocostârc. În clasă era poreclit „Pelicanul”).

– Admit, repică „Pelicanul”. Cu o singură condiție, dacă împușcați ceva să împărțim frățește.

– Zis și aprobat, răspunserăm într-un glas.

        A doua zi, pe un ger strașnic, înaintam spre râul Bârladului eu, Bebe și „Pelicanul”. Ajunși pe malul apei mergeam printre răchiți. Gerul se înfrăți cu un pui de viscol. Zăpada căzută în mare cantitate ne îngropă până la brâu. După un mers de o jumătate de oră eram gata să renunțăm la vânătoare. Nici o țipenie de om, animal sau pasăre. Pustiu. Râul, înghețat bocnă. Despre rațe, nici pomeneală! Tocmai când era să părăsim malul apei și să dăm în șosea, Nicușor, care nu era vânător, dar care avea niște ochi de uliu, arătându-ne departe, la un cot al malului, câteva puncte negre, care se scăldau într-o copcă.

Erau rațe! Fără îndoială că altceva nu putea să fie decât rațe. Alcătuirăm imediat un plan strategic. Trebuia să nu ne scape nici una. Acoperiți în față de câte un târtan, înaintăm precauți. Nicușor, de-a bușilea ne urma. Zărirăm rațeleDouă focuri de pușcă sparseră tăcerea glacială. Urmară alte două. Rezultatul a fost peste așteptări. Cinci rațe! Două moarte, pluteau, și trei rănite alergau însângerând apa. Încă un foc de pușcă și terminarăm partida de vânătoare cu o recoltă strălucită. Cum să împărțim cinci rațe la trei inși? Eu mi-am luat rățoiul. Am renunțat la rest. Împărțeala între Bebe și Nicușor s-a făcut repede. Fiecare a luat câte două rațe.

•  

– Șeptilici, Rășcanu și Rusu la cancelarie, se auzi o voce din ușa clasei.

– De ce ne cheamă, domnule secretar? Interveni dârdâind de frică Bebe.

Eu și cu Nicușor înaintam tăcuți. Știam că bine nu poate să fie. Intrarăm în cancelarie. Sala plină de profesori. Salutarăm toțI trei. Într-un colț, ghemuit, sfios, sta un țigan. Directorul făcu un pas către noi.

– Rășcane, unde îți este carnetul? Nicușor se caută repede prin buzunare. Era un gest de formă.

– L-am pierdut, domnule director.

– Când și unde?

– ?!!

– Portofelul ăsta al cui e? Ne întinseserăm toți trei gâturile, zgâind ochii la o bucată de piele murdară, uscată ca o pingică de bocanc soldățesc, pierdută pe drum din mars.

– Al meu este, domnule director, rupse tăcerea Rășcanu. Atunci directorul, întinse bucata de piele și carnetul posesorului. Salutarăm cu gândul de a părăsi cancelaria.

– Mai stați puțin. Unde ați fost voi acum 4 zile?

– Și ce-ați împușcat? Ne întrebă din fundul cancelariei profesorul de știinte-naturale.

– Cinci rate.

– Rațele mele, se boci țiganul. Atâtica aveam și eu pe sufletul meu, sărut mâna.

– Stai, stai, îl console directorul. Către noi:

– Și ziceați că ați împușcat cinci rațe. Bravo! Cum a fost? Eu cu lux de amănunte i-am explicat partida de vânătoare.

– Care va să zică, nu recunoașteți că ați împușcat rațele țiganului?

– Erau sălbatice, domnule director, întării eu apărarea.

– Cine a luat rățoiul?

– Eu.

– Tu rășcane, ce-ai primit?

– Una sură și una albă.

– Albă!! Se miră profesorul de naturale.

– Dracu-a văzut rață sălbatică, albă! Mi-au împușcat rațele, se văita țiganul.

– Veți plăti rațele și pentru că mi-ați făcut teatrul acesta aici, vă mai elimin pe trei zile…Încremenirăm.

– Cu suspendarea pedepsei, complectă directorul.

La ora 12 luarăm vacanță de Crăciun. Pe drum discutarăm cu aprindere pățania. Cum dracu de ne-a ghicit țiganul!?

– Portofelul! Asta-i cu ghinionul. Știți când voi m-ați pus să merg de-a bușilea, mi-a căzut din buzunarul dela spate. Țiganul, a găsit portofelul, carnetul și restul îl știți, spuse Rășcanu.

Vacanța Paștelui. Bârladul își lățise albia vreo doi chilometrii. Toată valea era o mare de apă. Eu și cu Bebe înaintam prin băltoage. Mii de rațe sburau în cârduri dese făr nici o țintă. La un cot, văzuserăm un bordeiu. Era părăsit. Ședea cocoțat în vârful unei movile conjurată de apă. Între răchiți mai jos, un bordeiu proaspăt săpat. Când trecurăm pe lângă el, un om ne întâmpină.

– Bună ziua, domnișorilor! Ați împușcat ceva?

– Câteva rațe, arătându-i mândru plasa.

– Sunt destule rațe. Apa mi-a înecat bordeiul…

Când am privit mai bine figura bronzată, nu mi-a fost greu să constat, că este a țiganului pe care l-am văzut în cancelaria școalei. Lăsarăm în urmă și pe țigan și bordeiul…Bebe, care se depărtase de mine, a tras un foc de armă. Alergă și ridică ceva de jos și înaintă spre mine strigând de bucurie: Miti! Miti! Miti! Mă apropii. Bebe ținea în mână ceva alb. Hait, zic eu, iar a împușcat o rață albă. Rața țiganului… Când distanța îmi permise să disting mai bine prada, colegul meu ținea în mână, ca pe un trofeu antic, un superb exemplar din lebedele care fac faima deltei noastre.[17]

•  

             Revista „Nord-Vestul” a fost și un spațiu de popularizare a artei lui Dimitrie Șeptilici. În ciuda faptului că au fost inserate fotografii sau reproduceri ale operelor altor artiști, paginile revistei au găzduit, în mare parte, creațiile personale ale artistului Șeptilici. Astfel, în articolele care vorbeau despre personalități locale sau regionale, autorul a inserat caricaturi ale acelor oameni, alteori desene grafice cu tentă religioasă, peisaje sau aspecte decupate din viața unor categorii socio-profesionale marginale, spre exemplu, minerii. 

                   

                                           

Motive religioase

                                                                      Peisaje

                                                             Minerii și casele lor  

•  

Plecarea la Cluj a fost anunțată cu entuziasm la 26 noiembrie 1936: „cu numărul de față Nord Vestul își continuă apariția în capitala Ardealului orientându-se după aceleași principii stabilite la apariția primului număr. Gazeta Nord Vestul  are un început modest. Primul număr a ieșit de sub teascurile tipografiei în primăvara acestui an la Baia Mare, pitoreasca localitate din munții auriferi. Cu fiecare număr, prestigiul gazetei a crescut atingând o maximă cu numărul redactat pentru „Luna Sătmarului”. Timp de peste șase luni, Nord-Vestul și-a păstrat neatârnarea față de partidele politice. Aceeași independență totală o are și acum precum o va avea și-un viitor. Curajul de care am dat dovadă în trecut va anima întotdeauna scrisul nostru. Acum, cu ocazia schimbării sediului redacției la Cluj, am găsit necesare lămuririle de mai sus. De astăzi înainte, Clujul ne va fi centrul de activitate și de aici din capitala Ardealului vom căuta să ne facem datoria în rândurile presei românești în care suntem înregimentați. Ne reluăm activitatea, pornim iarăși la drum, rostind un bărbătesc îndemn: Cu Dumnezeu înainte!”[18]

Ce nu spunea Șeptilici este că fusese nevoit să plece din oraș din cauza datoriilor acumulate la diverși sponsori și tipografi, dar și din cauza dușmăniilor pe care și le-a făcut în urma achetelor sale jurnalistice. La un moment dat publicase un articol în care acuza fățiș doi cunoscuți cetățeni din Baia Mare (un funcționar de conducere din cadrul Primăriei Orașului Baia Mare și un notar public) că în anul 1919, anul revoluției din Ungaria, ar fi participat în mod activ la asasinarea unui preot român. De fapt, nici implicarea sa în revitalizarea, prin românizare, a centrului artistic Baia Mare nu fusese privit cu ochi buni și în acest sens, un ziar local băimărean, Glasul Dreptății, organ de presă al Partidului Național Țărănesc, a început o mică campanie de defăimare a lui Șeptilici, care în scurt timp a depășit granițele orașului, informațiile vehiculate fiind preluate de ziare din Ardeal și Banat. Astfel, în editorialul intitulat „Apostolii”, pe un ton ironic, ziarul băimărean arăta următoarele: „Apostolul, cu două milenii înainte, cam pe timpul lui Hristos, și câteva secole după acesta, era întruchiparea supremei jertfe. Era suprema jertfă pentru un ideal. De atunci și până azi, Apostolul însă nu a dispărut, decât s-a transformat. Din suprema jertfă a devenit o meserie rentabilă care nici nu se mai face cu toiagul, ci cu creionul în mână iar pentru asta nu ai nevoie decât de o gazetă și o lipsă totală de bun simț. Recent, și orășelul nostru fusese răscolit de „învățăturile” și „literatura” unui nou apostol cu numele neaoș românesc de Dimitrie Șeptelici. Despre acest apostol vagabond, nimeni nu știa nimic dar era evident ce urmărește, având o misiune însemnată de îndeplinit: românizarea Școlii de Pictură. Ironia sorții a vrut ca apostolul nostru să își ia „misiunea” culturalo-patriotico-naționalistă în serios și a început omul să „dea și din copite și din coarne”. Isprava lui a răscolit multe patimi, a cauzat multe dureri și, spre rușinea timpurilor în care trăim încă, a lăsat drept urmă o dungă neagră pe firmanul băimărean. Cu drept cuvânt se întreba lumea: cine este acest mare patriot și moralizator? Este oare și dânsul un perfect gentleman, un patriot de primă forță și un om moral desăvârșit? Naivii provinciali apoi de fapt au luat drept „literă de evanghelie” toate debordările „apostolice” ale acestui mare patriot și naționalist Dimitrie Șeptelici. Numai după ce apostolul nostru și patriotul desăvârșit, care de dragul națiunii și a Țării Românești a pornit o groaznică campanie de purificare a societății băimărene, a săvârșit și dânsul o mică „trădare”  a principiilor sale luând în căsătorie o evreică de la Baia Sprie, a început lumea să se desmeticească și să scruteze: cine este oare acest „apostol vagabond”? Desigur este penibil pentru oricine ce nu are stabilitate și o meserie legalmente admisă, să-ți scruteze trecutul chiar în ipoteze că ar fi fost erou național, cum este de buna seamă situația lui Dimitrie Șeptilici. De aceea a văzut de bine, apostolul nostru să se subtilizeze de pe aceste meleaguri și să se mute cu tot cu gazeta sa pe alte plaiuri, lăsând în urmă doar jalea tipografilor și a creditorilor săi.”[19]

           Ziarul „Glasul Dreptății” a continuat în număr ulterior prin publicarea articolului „Lupul moralist sau Dimitrie Șeptelici” în care se făceau o serie de dezvăluiri cu privire la caracterul și viața persoonală a incriminatului: „ca trăznetul din senin a apărut anul trecut pe orizontul băimărean un nou meteor naționalist ce asculta de numele neaoș românesc, Dimitrie zis Șeptelici. Nimenu nu știa de unde a venit și ce caută pe aci. Însă cu caracteristica oamenilor aroganți  a știut să se impună, la cei proști bineînțeles, drept un „important factor cultural și național”, și nu mulți au fost aceia care s-au simțit onorați de cunoștința și prietenia acestui nou fenomen patriotic. Cunoștințele sale cu anumite cercuri și oarecari legături de prietenie l-au cam amețit pe omul nostru și l-au făcut chiar obraznic, încât a constrâns pe anumiți factori responsabili să îi mai reducă zelul. Încercarea de a-i diminua autoritatea l-a făcut apoi pe Șeptelici al nostru atât de obraznic, încât trecând dela acțiunea de mici sau mari șantagii, s-a crezut îndreptățit a trece la o acțiune pozitivă de asasinat moral a unor persoane perfect onorabile din acest oraș, prin mijlocul calomniei prin presă. Noi am fi trecut cu vederea existența dubie a unui neînsemnat fugar peste plaiurile noastre, de cari am înregistrat destule figuri pe aici, dacă n-ar fi fost această nouă acțiune a lui Șeptilici. Cum însă orice acțiune provoacă și reacțiune, să ni se dea voie și nouă ca, fără a coborî întru nimic nivelul acestei gazete, să-l descriem numai într-o singură parte a sa pe acest mare patriot Dimitrie Șeptelici, și anume în acea mai însemnată, cea morală!”

           În continuare, ziarul a dat publicității un document semnat de înlocuitorul prim-rabinului din Baia Sprie, Farkas Nadler care arăta faptul că el era cel care oficializase căsătoria lui Șeptilici cu o evreică localnică. Acest lucru nu ar fi reprezentat o problemă, însă Șeptilici prezentase documente originale eliberate de biserica iudaică din Oradea, potrivit cărora renunțase la confesiunea ortodoxă, ar fi trecut la iudaism și mai mult decât atât, s-ar fi circumcis pentru aceasta.

Ziarul băimărean concluziona: „reproducem acest document, cuvânt cu cuvânt pentru a aduce la cunoștința marelui public enorma surpriză: cine este cu adevărat acest mare moralizator Dimitrie Șeptilici? Acesta este individul care și-a permis toate îndrăznelile față de autorități și persoane onorabile de pe aceste plaiuri. Acesta e „marele român” care, deși circumcis încă din vara anului 1936, în Februarie 1937 moare de dragul lui Ionel Moța și a mișcării ultranaționaliste a Legionarilor lui Codreanu, reușind astfel să compromită cu desăvârșire o mișcare. Este sub demnitatea noastră de a polemiza cu asemenea individ. Dacă îl demascăm totuși, este din cauză că ne îndeplinim un rol cu adevărat patriotic de informare a bunilor români asupra valorii morale a unui asemenea parazit.”[20]

                 Cât privește atacurile la adresa celor două notabilități locale băimărene, ei bine, nici acestea nu au rămas fără răspuns. Dr. Lucian Bretan, notar public și pasionat gazetar amator, a publicat un fel de drept la replică, în același ziar local, demonstrând, cu documente și martori, absurditatea acuzațiilor care i-au fost aduse, deschizând un proces de calomnie împotriva lui Șeptilici.[21] Și Șeptilici ar fi dorit să răspundă, sub forma unei broșuri intitulate „Păcatele mele și-ale altora…” [22] dar intenția lui nu s-a materializat vreodată.

•  

          Situația revistei nu s-a îmbunătățit nici la Cluj. Apelurile repetate către cititorii gazetei pentru a-și plăti abonamentele au culminat cu organizarea, în primăvara anului 1937 a unei tombole în urma căreia, cei care își vor achita abonamentul vor fi recompensați, gratuit, cu câte o creație de-ale lui Șeptilici. În total câteva sute, în valoare de 140 000 lei.[23] Practic, autorul încerca să-și salveze publicația renunțând la propriile sale creații artistice.  Cu toate acestea, publicația a mers din ce în ce mai rău, paginația a fost restrânsă, parcă nici articolele nu mai erau atât de consistente. În toamna anului 1937 a fost cooptat un nou personaj în redacție, Vasile I Frățeanu, care a și devenit administratorul revistei. A fost publicat un apel către cititori pentru a-și achita abonamentele numai la această persoană, probabil pentru a evita delapidările din trecut. În noiembrie 1937 probabil că starea de sănătate a lui Dimitrie Șeptilici a atins un punct critic. Nu se mai afla la Cluj, ci în județul Bihor, poate la tratament, de unde a transmis un ultim reportaj intitulat „Ce am văzut la Valea lui Mihai. Aspecte și impresii dintr-un punct de frontieră izolat.” A mai fost activ și în decembrie, publicând în revistă editorialul „Un popas de Crăciun”, după care s-a lăsat liniștea.

          Trăind o viață chinuită, într-un ritm care contravenea stării sale precare de sănătate, Dimitrie Șeptilici a decedat la 1 februarie 1938, de tuberculoză, la Oradea, într-o zi de duminică. Aproape imediat, Gheorghe Crișan, ziaristul și prietenul său din Baia Mare, care l-a admirat sincer, a scris un articol: „Nu trebuie să spun nimănui cine a fost Șeptilici. Pe aici toată lumea l-a cunoscut. Dar nu poți scrie multe despre el, aici la noi. Toată lumea își are păreri formate despre el. A comis greșeala de a încerca să trăiască prea intens puținii ani ce-i mai avea. Și n-a voit să țină seamă de poruncile altora și de realitatea care era mai tare decât elanul său. Imposibilului, pe care n-a voit să-l accepte, i-a dăruit toate nopțile și toate puterile din oasele sale. Cine l-a cunoscut mai de aproape, ca om, i-a descoperit un suflet bun, duios; o inteligență cu sclipiri de fulgere, multă originalitate și putere de muncă. La oameni de talia lui Șeptilici și calitățile bune și cele rele se manifestă mai intens. Iată de ce sunt atât de împărțile părerile asupra lui. Șeptilici s-a căsătorit cu ziaristica, dar și-a ținut ca amantă pictura. A căzut victimă propriei sale vieți de boem ireductibil. Nenorocul său a fost că n-a găsit un mecena care să-l finanțeze și să-l ridice spre binele lui și al artei românești. Astfel, neștiindu-se administra, a trăit într-o mare mizerie, pe care i-au exploatat-o cămătarii. El numai o parte din viața sa și-a putut-o dedica scrisului și picturii, cealaltă jumătate a trebuit s-a sacrifice pentru a alerga după bani: să-și plaseze produsele literare și picturale pentru a încasa prețuri derizorii, ca să-și astâmpere foamea sau să-și schimbe o haină zdrențuită. După câțiva ani, lovindu-se de greutățile indiferentismului ce caracterizează orașul Oradea, a plecat la Baia Mare unde a condus școala de pictură, părăsită de renumiții pictori unguri. Dar și aci s-a lovit de veninul invidioșilor și a părăsit pictura ca să devie iar director de ziar. A condus ziarul-revistă Nord-Vestul până ce cruda moarte i-a doborât condeiul din mână.”[24]     

                Gazetele de limbă română nu au acordat nicio atenție tristului eveniment în ciuda faptului că Șeptilici lăsase urme ale activității sale într-un spațiu atât de larg. În schimb, presa maghiară a fost mai corectă. Spre exemplu, Ellenzék, un ziar maghiar din Cluj, a anunțat, foarte scurt, trecerea în neființă a lui Șeptilici „ moartea lui Septilici Dumitru, renumitul jurnalist și pictor român, a provocat un mare șoc în întreaga țară. Septilici a fost redactorul revistei Nord-Vestul și a fost un mare susținător al apropierii culturale româno-maghiare. Mulți locuitori ai orașului Cluj-Napoca l-au cunoscut pe remarcabilul jurnalist român care a murit la Oradea.”[25] La fel a procedat și Kelleti Ujsag care, sub titlul „Moartea unui gazetar român”, a transmis vestea tristă a morții lui Dimitrie Șeptilici, la Oradea.[26]

              „Nord-Vestul”, propria sa revistă, nici măcar nu a amintit tristul eveniment, dar noua conducere a avut grijă ca în 6 februarie 1938, pe frontispiciul revistei, să se evidențieze faptul că Vasile I. Frățeanu era noul director al publicației. Niciodată, în cursul anilor care au urmat, numele lui Dimitrie Șeptilici nu a mai fost amintit în revista fondată chiar de el. Noua conducere s-a îngrijit, parcă intenționat, să-l lase, undeva, în trecut, în deplină uitare.

•         

              Viața artiștilor, a scriitorilor și a jurnaliștilor a fost și este destul de grea. De cele mai multe ori, talentul și „genialitatea” celor care aleg acest drum nu sunt suficiente, dacă aceste atribute, înăscute sau dobândite, nu sunt echilibrate prin ordine, disciplină și reguli care coordonează viața de zi cu zi. Dimitrie Șeptilici pare a fi un exemplu în acest sens. Firea lui nărăvașă l-a împiedicat să-și îndeplinească destinul iar dezordinea din viața sa personală i-au grăbit sfârșitul. Și totuși, din familia sa, Dimitrie Șeptilici pare a fi singurul care a eșuat. Bunicul său matern, Dimitrie Ștefan Roșianu fusese un cunoscut actor, compozitor și traducător cunoscut la cumpăna dintre secole. Fusesse coleg cu celebrul Nottara, bursier al statului la Paris și jucase în special pe scena actualului Teatru Național din București.

            Una dintre fiicele acestuia, sora mai mică a mamei lui Dimitrie Șeptilici, Zilly Roșianu, fusese actriță de operetă, în mare vogă la începutul secolului al XX-lea, care s-a afirmat alături de Lucia Sturdza Bulandra și Vladimir Maximilian.

Nu în ultimul rând, unul dintre frații mai mici ai lui Dimitrie Șeptilici, Mircea Șeptilici (1912-1989) a devenit un actor celebru al perioadei interbelice și al unei părți din perioada comunistă. Scriitor (a publicat la doar 20 de ani, volumul de poezii An din patru primăveri), pictor-desenator, actor (absolvent al Academiei de Artă Dramatică București în anul 1937), s-a consacrat ca actor în piesa Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian lansată în anul 1942. A regizat în 1944 piesa Insula scrisă tot de Mihail Sebastian. După o perioadă complicată cuprinsă între anii 1948-1952 când a fost închis la Penitenciarul Poarta Albă sub pretextul implicării sale în „grupul Tămădău”, Mircea Șeptilici a fost reabilitat iar în anul 1960 și-a făcut debutul în cinematografie, în filmul Telegrame din anul 1960. Până în anul 1981 a jucat în filme precum Valurile Dunării (1960), Porto-Franco (1961), Cireșarii (1972), Ultima noapte de dragoste (1980), Detașamentul Concordia (1981) etc. A emigrat în Canada, la Montreal unde a înființat un teatru. A decedat în anul 1989. În plan personal, în tinerețe a fost căsătorit cu o mare actriță, Nora Piacentini (1905-1945), care s-a sinucis în anul 1945. Ulterior, după eliberarea din arest s-a recăsătorit și a avut o fiica, Rhoda, care trăiește în Statele Unite ale Americii.

Așadar, privindu-i viața și activitatea, pare că, în comparație cu fratele său mai mic și cu ceilalți membrii ai familiei Șeptilici și dintre toți copiii medicului veterinar Alexandru Șeptilici și ai Madelinei Roșianu, Dimitrie Șeptilici a avut viața cea mai măruntă, a fost ”fiul risipitor”,  hoinarul solitar care nu a reușit vreodată să mai găsească drumul spre casă. Și este păcat, pentru că talentele sale îl recomandau pentru măreție.

---

[1] Registrul de Stare Civilă al localității Predeal, anul 1905, născuți, actul 104, fila 52 v.

[2] Ziarul Cronica din 9 februarie 1938, p. 2; Revista Nord Vestul din 12 aprilie 1936, p. 11, 20.

[3] Bibliografia Națională Retrospectivă, bibliografia periodicelor din România, poziția 899, ziarul Crișana, în format electronic https://old.biblacad.ro/bnr/ppr.php .

[4] Radu Românașu, ASOCIAŢIILE CULTURALE ROMÂNEŞTI DIN ORADEA ŞI JUDEŢUL BIHOR ÎN PERIOADA INTERBELICĂ, Editura Universității din Oradea, 2008, p. 145.

[5] Radu Românașu, ASOCIAŢIILE CULTURALE ROMÂNEŞTI DIN ORADEA ŞI JUDEŢUL BIHOR ÎN PERIOADA INTERBELICĂ, Editura Universității din Oradea, 2008, p. 143

[6] Pentru informații despre evenimentele la care a particpat sau expozițiile sale a se vedea: Universul din 26 iunie 1933, Vestul din 19 mai 1935, Universul din 23 ianuarie 1936, Universul din 10 septembrie 1935, Universul din 19 octombrie 1936, Dimineața din 3 septembrie 1935 etc.

[7] Flori de crâng, din 25 iunie-10 iulie 1933, p.15. Radu Românașu, ASOCIAŢIILE CULTURALE ROMÂNEŞTI DIN ORADEA ŞI JUDEŢUL BIHOR ÎN PERIOADA INTERBELICĂ, Editura Universității din Oradea, 2008, p. 147.

[8] Viața, din 3/19 septembrie 1935, p. 3; Cornel Crăciun, Profilul plastic al presei românești interbelice din Satu Mare, în Satu Mare. Studii și comunicări, 1992-1993, p. 298, 303.

[9] Cornel Crăciun, Profilul plastic al presei românești interbelice din Satu Mare, în Satu Mare. Studii și comunicări, 1992-1993, p. 310-311.

[10] Informația zilei de Satu Mare din 5 iulie 2014, ediția online.

[11] Nord-Vestul din 22 martie 1936, p.1.

[12] Nord-Vestul din 26 aprilie 1936, p.1.

[13] Revista Nord-Vestul din 29 martie 1936, p. 4. Republicată în nr din 26 ianuarie 1937 cu titlul Ruga blestemată și textul puțin revizuit

[14] Revista Nord-Vestul din 12 aprilie 1936, p. 23.

[15] Idem, din 26 noiembrie 1936, p. 7.

[16] Revista Nord-Vestul din 7 martie 1937, p. 6-7.

[17] Revista Nord Vestul din 12 aprilie 1936, p. 11, 20, republicat în aceeași revistă din 25 decembrie 1936, p. 14.

[18] Nord-Vestul din 26 noiembrie 1936, p.2.

[19] Glasul Draptății, 5 martie 1937, p.1.

[20] Glasul Dreptății, 12 martie 1937, p.3.

[21] Glasul Dreptății din 5 martie 1937, p.1 și 10 martie 1937, p.3.

[22] Nord-Vestul din 13 aprilie 1937, p. 11.

[23] Nord-vestul din 13 aprilie 1937, p. 13.

[24] Ziarul Cronica din 9 februarie 1938, p. 2.

[25] Ellenzék din 3 februarie 1938, p. 6.

[26] Kelleti Ujsag, din 2 februarie 1938, p. 7.

Despre autor:

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj, fiind profesor de Istorie la Baia Mare până în anul 2007. Din anul 2007 este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.