Când se deschidea ușa cu putere, știam că a venit acasă. Mai știam că este în ogradă și pentru că simțeam ceva, ceva care rar mă părăsea la acea vreme. Târziu, în anii adolescenței, am înțeles că ceea ce simțeam era frică. Parcă-mi paraliza corpul, parcă aș fi plâns doar pe interior, fiindcă cu voce tare nu puteam să o fac. Știam că el, bărbatul care ar fi trebuit să mă iubească, să mă protejeze, este aici și, curând, casa noastră devenea un loc apăsător. Și asta se întâmpla des, căci rare erau ocaziile când era treaz. Avea o vorbă pe care nu am să o uit cât am să zăbovesc pe acest pământ: „Eu te-am făcut, eu te omor!” E drept, mie, la acea vreme, îmi părea doar o sintagmă nevinovată.

  Era un bărbat înalt, arătos, brunet și cu o privire severă. De fapt, nu-mi aduc aminte când privirea lui a semănat vreodată altceva decât teroare. Uneori, chiar și acum, mă întreb ce a atras-o pe mama la el. Era, fără doar și poate, un om de care nu te puteai îndrăgosti. Totuși, iată, cineva a făcut-o. Iar biata mea mamă l-a iubit ca pe un sfânt. Și-a dedicat întreaga viață lui. S-a supus dorințelor și cerințelor sale, ca o martiră.

  Până la vreo cinci ani, credeam că am familia perfectă. Nu înțelegeam însă de ce, uneori, mama avea ochii vineți, căci ea nu se machia niciodată. Avea alergie la cosmetice. Totuși, culoarea aceea vineție era aplicată neuniform și în exces. Mama chiar nu știa să se machieze, socoteam eu la acea vreme. Plănuiam să o învăț eu, când am să cresc mare. Era destul de tânără și pentru toate durerile de care se tot văita la vecina noastră, Nuța, o doamnă trecută bine de a doua tinerețe, care părea să ne compătimească sincer. Nu pricepeam de ce. Doar aveam familia ideală, iar tati era cel mai bun tătic din lume.

  Alteori, pe nepusă masă, trebuia să-mi strâng jucăriile și să mă mut imediat în hambar. Nu am să uit niciodată mirosul de fân proaspăt pe care dormeam în serile acelea. Mi se părea straniu să fiu nevoită să dorm acolo și, nu o dată, am întrebat-o pe mama ce joc mai e și acela? Ea găsea mereu o minciună pe care, acum realizez, o împacheta frumos și mi-o servea drept adevăr.

  Iarna, pe gerul acela cumplit, trebuia să dormim la Nuța, a cărei casă se afla peste drum de a noastră. „Ce fel de v-ați ascunselea mai este și acesta?” am întrebat odată. „De ce nu ne putem juca doar în curtea noastră?” Or, poate vrea și vecina să se joace, gândea mintea mea de copil.

  Când tata a scos toată mobila în stradă, iar mașinile și căruțele care circulau prin sat au oprit la noi la poartă, am crezut că ne mutăm. De fapt, nu se putea trece din pricina calabalâcului. Când au sosit, într-un final, polițiștii, am crezut că mă caută pe mine. Aș fi băgat mâna-n foc că cineva m-a raportat pentru că iar am furat cireșe din livada lui nea Nicu, vecinul de la capătul satului.

  Când l-au luat pe tata la secție, credeam că s-a produs vreo încurcătură. Dar, a doua zi, mama purta, a nu știu câta oară în acea vară toridă, acel machiaj straniu.

  În alte dăți, în casă era ciudat de liniște. Mereu mă întrebam ce soi de tradiție o mai fi și asta, să nu vorbim cu zilele. Mama devenea, în perioadele cu pricina, monosilabică. Îmi imaginam că suntem niște actori și că interpretăm roluri speciale într-un film mut. Era straniu că nu aveam niciun fel de public, în afară de vecina Nuța și de cocoșatul din capătul străzii, care, de fiecare dată când trecea pe lângă poarta noastră, trăgea cu ochiul prin gard.

  Când mama a apărut cu mâna bandajată până la cot, am crezut că fașa aceea albă face parte din recuzită. Peste ani, am înțeles că tata îi provocase o fractură într-un acces de furie. De rușine, la dispensarul din sat, mama a spus că a căzut pe scările din fața casei. Accident casnic – a concluzionat doctorița pe foaia de diagnostic și a trimis-o pe mama, de urgență, la Camera de Gardă a celui mai apropiat oraș.

  Pentru mine, toate aceste evenimente făceau parte din rutină și, dacă cineva m-ar fi întrebat, aș fi spus cu mâna pe inimă că sunt normale. Ba chiar eram convinsă că-n alte case lucrurile se petrec exact la fel. Fiecare casă are un scenariu și toți copiii joacă teatru în odăile lor. Când tata mi-a dat prima palmă, am crezut că lovitura aceea usturătoare face parte din scenariu. Nu-mi amintesc ce făcusem. Probabil, vreo năzbâtie demnă de o fetiță energică, care abia începuse grădinița.

  Într-o zi însă, ceva s-a schimbat. Brusc, pe nepusă masă, tata a murit. Să fi fost de vină excesul de alcool ori boala cardiacă de care suferea și pe care o ignorase întotdeauna? Nu-mi amintesc care a fost cauza exactă a morții. Știu doar că l-au ridicat din locul în care se prăbușise și, din ziua aceea, peste casa noastră s-a așternut liniștea. Și coșmarurile au dispărut.

  Anii au trecut, copilăria mea a reintrat pe făgașul normalității. Acasă nu se mai țipa, ciorba nu mai ajungea pe pereții albi ai bucătăriei noastre, vecinii nu ne mai priveau cu milă. Iar mama, mama nu s-a mai machiat niciodată în felul acela sinistru.

  Toată adolescența am analizat relațiile colegelor mele cu tații lor. Le invidiam. Aveau ceea ce eu nu am avut niciodată. Apoi, am intrat în relații cu bărbați mai maturi decât mine, căutând figura paternă protectoare, care mi-a lipsit. Nu am găsit-o nicăieri.

  Am stat de veghe nopți întregi, încercând să mă desprind de amintirea acelor zile de odinioară. Ba chiar mi-am construit altă copilărie. Am inventat-o și, când cineva mă întreba despre acele vremuri, serveam cu rapiditate cea mai frumoasă istorioară posibilă. Le vorbeam altora despre copilăria mea cu atâta patos, mințeam fără să clipesc, construiam un basm dintr-o poveste de groază. Și așa, de la un an la altul, negam adevărul.

  În tot acest timp, mama mi-a rămas cea mai bună prietenă.

  După ani buni, am descoperit terapia și mi-am învins teama de a spune unui necunoscut povestea aceea ascunsă în cămara din spate a inimii mele. Acolo, pe canapeaua galbenă a terapeutei mele, Doina, mi-am analizat trecutul. Tot acolo, printre suspine și lacrimi amare, am descoperit iertarea și forța eliberatoare a acesteia.

  Acolo, în camera de terapie, am ales să-l iert pe tata.

  Apoi, am negat că în mine s-au impregnat toate lipsurile cu care el s-a confruntat. Am deschis atunci cutia cu amintiri, am căutat poze vechi, am cercetat, am întrebat-o pe mama despre noi, despre familia noastră, despre familia tatălui meu. Am aflat că tata s-a născut într-un mediu toxic, că bunicul meu era un om de temut, care îi aplica fiului bătăi crunte. Bunica, mama tatălui meu, a plecat de acasă la scurtă vreme după ce fiul ei a împlinit trei ani. Imaginea de ansamblu a acestei familii disfuncționale m-a lovit puternic. Dar atunci s-a făcut, cu adevărat, lumină. Tata a ales să fie precum taică-su. Eu am ales să mă desprind de el, prin iertare.

  Pe parcurs, am acceptat că sunt fiica tatălui meu alcoolic și violent, iar asta nu o poate schimba nimeni. Acum nu-mi mai cosmetizez copilăria. Nu o mai înfrumusețez, nu îi mai pun filtre. O povestesc așa cum e: imperfectă, dureroasă.

  În zilele de sărbătoare, merg la cimitir, mă aplec asupra mormântului lui, îl curăț de buruieni, îi aprind o lumânare, îi las un crin alb lângă cruce și îi șoptesc: „Te-am iertat, tată, stai fără grijă.”

  Apoi mă întorc la rănile mele și le oblojesc cu atenție. Poate vor alege să se închidă definitiv cândva. Poate.

Despre autoare:

Larisa Marin

Editor de revistă și copywriter, absolventă a Facultății de Litere, secția Studii Culturale și Europene, cu un Masterat în Relații Internaționale, scrie thrillere și proză scurtă. Cochetează cu literatura încă din copilărie și își încheie studiile de licență cu o lucrare despre condiția femeii în perioada Inchiziției, analizând cazul Ioanei d’Arc, sub îndrumarea scriitoarei Bianca Burță-Cernat. De asemenea, îl are ca profesor pe filosoful și publicistul Andrei Cornea.

Ulterior, în 2019, se prezintă în fața comisiei Facultății de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București cu o lucrare de disertație care analiza urmările atentatului terorist asupra World Trade Center, din 11 Septembrie 2001. Vorbește fluent limba spaniolă. Cunoaște engleza și cochetează cu rusa și franceza. Traduce texte literare și, în timpul liber, călătorește. Este pasionată de istorie și relații internaționale, dar și de design vestimentar, teatru și fotografie.

Semnează rubrica Nostalgii, în revista Jurnalul de sâmbătă, unde scrie despre personalități ale cinematografiei mondiale și face jurnale de călătorie prin Europa. În 2023, participă la mai multe concursuri literare și se remarcă în cadrul proiectului Arta de la patru dimineața. Primește, de asemenea, feedback pozitiv din partea organizatorilor proiectului Moldova Org., desfășurat în Republica Moldova. Publică proză scurtă și în revista As Cultural, din Iași.

Își face debutul literar în 2025, la Editura Zupia, din Iași, cu romanul Să nu uiți. Cartea  prezintă povestea unei femei în vârstă, care își petrece zilele într-un centru psihiatric din centrul Madridului, fără să reușească să-și aducă aminte cum și, mai ales, de ce a ajuns acolo. Personajele sunt profund conturate, iar conflictele lor interioare sunt țesute într-un fir narativ care ține cititorul în suspans până la ultima pagină. Se pune un accent important pe psihologia personajelor, dar și pe felul în care acestea evoluează de la un capitol la altul, prin prisma propriilor decizii sau fapte. De asemenea, răsturnările de situație sunt prezente pe tot parcursul cărții, iar tensiunea sporește treptat.