Copilul privea lumea cu ochi mari, limpezi, ca două ferestre spre o realitate paralelă. În jurul lui, orașul se mișca grăbit, dar el rămânea netulburat, cu fruntea aplecată asupra unei cărți. Lumea din pagini îl absorbea cu totul.
Pe trotuar, o tânără coborî din autobuz cu o grabă furioasă. Se împiedicase de prag, de pași, de oameni. Aproape căzuse, dar se redresase cu o energie înverșunată. Privirea ei era o săgeată, aruncată spre ușa autobuzului care tocmai se închidea. Era prea târziu, vehiculul se puse în mișcare.
Înăuntru, copilul citea despre o navă rătăcită pe mări tulburi, unde o supraveghetoare stârnea vrajbă și teamă. Nimeni nu o iubea. Nimeni nu o înțelegea. Dar ea era acolo, prezentă, amenințătoare.
Tinerii din autobuz priveau prin geam mișcările femeii de afară. Gesturile ei erau dezordonate, aproape obscene. Spaima ei devenise contagioasă. Autobuzul se îndepărta, dar neliniștea rămânea.
Apoi, din trapa deschisă, se iviră aripi mari, negre, fâlfâitoare, aripi de liliac. Intre ele triumfa silueta unei femei.Era ea, tânăra de pe trotuar, dar transformată, înspăimântătoare, fantastică.
Copilul tresări. Tocmai ajunsese la pasajul în care femeia din poveste descoperea trădarea. Coincidență? Sau cartea prindea viață?
Elevii se retrăgeau într-un colț, speriați. Autobuzul părăsea asfaltul și se avânta într-un crâng. Crengile loveau geamurile. Aripile femeii obturau lumina. Șoferul, palid, ținea cu greu direcția.
Tinerii alergau pe culoar, trecând pe lângă copilul cu cartea. Îl ignorau. Dar el citea mai adânc, mai intens. Imaginile din pagini deveneau realitate. Femeia-liliac părea desprinsă din rândurile cărții.
Autobuzul luneca pe iarbă. Noaptea cobora. Ființe ciudate ieșeau din paginile deschise. Se amestecau cu aerul, cu frunzele, cu spaima.
Pentru copil, timpul s-a oprit Devora cuvintele. Fiecare pagină era o poartă. Când ajunse la ultima, se întâmplă ceva straniu: cartea nu se închise. Se deschise din nou, dar cu el înăuntru. Fusese absorbit.
Autobuzul reveni pe traseu. Liniștea se reinstală. Elevii se așezară la loc. Șoferul respiră adânc. Dar cartea rămânea pe banchetă, deschisă. Cine o citea, putea simți prezența copilului. Putea retrăi povestea. Putea păși în ea.
Despre autor:

Cristian Ovidiu Dinică (n. 1963) este absolvent al Facultății de Studii Economice din Craiova (1987). A debutat în 1977 în revista „Cutezătorii”, sub girul lui Ovidiu Zotta; în 1983 în volumul „Andra”, Mihai Stoian i-a publicat prima poezie.
Volume de autor:
– „Roșu Alternativ”, 2012;
– „Amintirile toamnei”, 2014;
– „Vitrina cu Vise”, 2018;
– „Nevoia de a fi Blând”, 2019.
Alte apariții editoriale: Antologia Societății Culturale Anton Pann, Antologia Asociației Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice, Galați, Antologia Editurii Singur, Antologia Poeților Vâlceni, Cultura Vâlceană, Povestea Vorbei, Nomen Artis, Boema, Oglinda Literară, Semnal, Negru pe Alb, Cronos, Convorbiri Literare, România Literară, Rotonda Valaha, Sintagme Literare, Cervantes, Oltart, Luceafărul din Vale, Povestea Vorbei, Taifas Literar.
Este prezent online în publicația electronică „Ecreator”, a poetului Ovidiu Roșianu, dar și pe „Cronopedia”, „Negru pe Alb”, „Însemne Culturale”, „Noduri și Semene”, „Agonia” și „Poeții Noștri”.
Este membru al „Ligii Scriitorilor din România” și al Societății Culturale „Anton Pann”. Din 2019 a devenit membru UZPR.
De asemenea, este cofondator al ziarului Clipa Literară, al Revistei Mirajul Oltului și al cenaclului cu același nume.