Penumbra asta nesuferită reuṣea să invadeze ṣi să sufoce totul în jur: covorul prăfuit, fotoliul scârțâind alene ṣi gândurile toate. Nu doar ale ei, ci toate gândurile care au rămas blocate în vidul ăsta blestemat.

Nu era seară încă, de fapt nici nu contează ce moment al zilei era, aici sălăṣluia mereu întunericul, iar pe ea o găseai mereu citind undeva mai lângă fereastră, unde lumina pătrundea firav.

Ai fi zis că a uitat de mult de ea, că s-a topit în paginile cărților zdrențuite, devorate de multe ori înaintea ei de alți visători la fel de însetați de poveṣti, dar numai ea știa că liniṣtea asta deplină nu era decât o amăgire, o gură de aer trasă tare în piept ṣi care nu se mai putea expira de teamă să nu strice ordinea universului, sau mai degrabă haosul.

 Expirația însemna pace și așa ceva era imposibil. Aici inspirai cu frică și rămâneai așa suspendat în angoasă, cu toate simțurile trezite ṣi știai că la urmatoarea expirație care nu venea niciodată conṣtient, ci din pură inerție, trebuia să lupți sau să fugi. De fapt, să lupți sau să plângi, căci de fugit nu aveai unde. Nu pentru mult timp. Întunericul te prindea mereu din urmă, îți patrundea în oase și îți măcina puțin câte puțin ființa. Florile de mucigai nu au fost niciunde și nicicând mai odioase ṣi înecăcioase ca aici.

Și ea era sătulă de întuneric și de urât. Visa că într-o zi o să aibă căsuța ei mică, albă, cu ferestre mari, prin care lumina să intre nestingherită și să își facă de cap cât e ziua de lungă. Visatul cu ochii deschiṣi era tot ce avea și ce frumos, dar oh, ce periculos în acelaṣi timp era să se lase pierdută în fanteziile ei.

Cum deschidea ochii, căminul ei alb și primitor se năruia, iar iluziile se destrămau ca o cârpă putrezită, îngrăṣământ pentru florile de mucigai. Ochii ṣi-i mai putea închide din când în când a visare, dar urechile stăteau mereu în alertă, mereu aṣteptând ineluctabilul. Căci da, aici întunericul nu era făcut din tăcere, avea glas de monstru ṣi ce sunt monṣtrii dacă nu altceva decât oameni care nu au cunoscut niciodată iubirea?

Și ce te faci când realizezi că ești pui de monstru? Devii monstru la rândul tău. Sau sfânt. Căci până la urmă și sfinții nu sunt și ei decât monṣtri. Dar cu ei înṣiṣi.

Despre autoare:

Elle Fonavi

Născută într-un orășel de provincie în 1995, Elle își împarte momentan viața între România și Canada. Cărțile i-au fost terapie încă de mică, iar acum practică scrisul și fotografia ca mod de supraviețuire (la propriu și la figurat). La vârsta de 20 de ani, și-a publicat propriul volum de poezii și a avut de-a lungul timpului mai multe apariții în diferite publicații din țară și din străinătate. Îi puteți citi blogurile de călătorie și admira fotografiile pe site-ul poemapostcards.com.