Capitolul I

Odaia

“Lena, dacă citești scrisoarea asta, înseamnă că ai ajuns în odaie. Nu-ți fie frică.

 Nu ai pierdut nimic, încă. Un sfat numai să-l ții minte: nu-l lăsa să plece definitiv.

Știi despre cine vorbesc!” – 10 Mai, 2031

         Atât scria pe bucata aia de hârtie mototolită, proaspăt găsită într-o carte din casa bunicilor. Era pentru prima oară când călcam aici. Pentru întâia dată de la moartea bunicii Olga, vreau să spun. Asta a fost acum vreun an. Avea 85 de ani. Destui, ar socoti unii. Prea puțini, socotesc eu. Încă mă doare plecarea ei, îi duc flori la mormânt în fiecare Duminică și plâng încet. Paznicul mă cunoaște, doar m-a văzut de atâtea ori. Apoi mă întorc la ale mele și o port în gând orice aș face. Nimeni nu se poate compara cu bunica mea de vanilie. O să râdeți, dar așa îi spuneam. Era un soi de alint, legat de o întâmplare petrecută cu prea mult timp în urmă. Obișnuia să-mi facă gogoși cu vanilie, mai ales în lungile vacanțe de vară pe care le petreceam împreună. De fapt, vanilia era aroma ei favorită. Mi-aduc aminte, pe la vreo șase ani avea suficientă încredere în mine să mă trimită singură la magazinul din colțul uliței. Apoi îmi striga din prag: Și o înghețată cu vanilie, drăguță!

       Azi însă, bunica Olga nu mai e, iar eu trebuie să fac curățenie în odăile ei prăfuite și ticsite cu amintiri. Când am dat peste cutia asta cu cărți, nu mă așteptam să găsesc în ele scrisori. Desigur, nu-mi trecea prin minte că ar fi posibil să primesc unele chiar din viitor. Să fie vreo greșeală cu data? Cum Dumnezeului este posibil să citesc aceste rânduri în 2025, dar ele să fie trimise din 2031? E lucru limpede, aici s-a produs o încurcătură sau cineva își bate de-a dreptul joc de mine.

        Dar mai e ceva… bucata asta de hârtie este semnată cu numele meu și, pe cuvânt de onoare, că-mi recunosc scrisul. Oricât de nebunesc ar suna pentru voi, vă mărturisesc cu mâna pe inimă că eu din viitor mi-am trimis o scrisoare.

M-am ridicat dintr-o dată, cu scrisoarea în mână, și am privit mai bine odaia. Pereții galbeni, cu pete de umezeală, parcă scrijeleau povești pe care eu nu le mai țineam bine minte. Pe noptieră, o fotografie alb-negru, cu un bărbat pe care nu-l recunoșteam. Pe spatele fotografiei, scris de mână: „Pentru Lena, când vei fi gata să alegi”.

       Am simțit cum aerul devine din ce în ce mai greu, ca și cum odaia însăși ar fi respirat în același timp cu mine. Așa ceva nu poate fi adevărat. Există o versiune de-a mea, undeva în viitor, care s-a gândit să-mi scrie și care știa că voi ajunge aici, în odaia cu scrisori.

      Ei, asta-i bună! Dacă bunica Olga ar mai fi prin preajmă, ar socoti că am înnebunit de-a binelea și chiar ar face haz de necazul meu închipuit. Dar, trebuie să mă credeți, scrisoarea asta este cât se poate de reală.

Capitolul II

Scrisorile cui?

       Am mai scotocit o vreme prin cutia cu cărți. Unele erau prăfuite, cu pagini îngălbenite, altele păreau să nu fi fost deschise niciodată. Printre ele, am descoperit alte trei scrisori, fiecare pliată cu grijă, ca și cum ar fi fost puse acolo intenționat, sortite să mă aștepte. Toate purtau aceeași semnătură: numele meu scris olograf: Lena Naidan. Am luat-o pe prima, cea de deasupra. Pe plic era notată o altă dată, și mai îndepărtată.

„Lena, știu că nu ai curaj, simt.

Îți repeți mereu că nu e momentul potrivit, deși ai priceput că oamenii nu așteaptă la nesfârșit, dar tu tot amâni. Ține minte: tăcerea doare mai mult decât respingerea. Nu vei uita niciodată privirea lui dacă îl lași să plece fără să știe.”- 2 August 2032

         Am simțit cum obrajii îmi iau foc. Cine era acest „el”? Să fie oare? Nu, mi-am spus repede, ca și cum ar trebui să mă autoconving că-mi imaginez lucruri. Nu pot să îmi las gândurile să fugă acolo. Nu acolo. Mâinile au început să-mi tremure necontrolat. Dar trebuia să deschid toate cele trei scrisori. Trebuia să aflu ce Dumnezeu se petrece. Următoarea conținea numai două rânduri.

„În septembrie vei primi un telefon. Vei răspunde.

Chiar dacă îți va fi teamă.” – 5 august 2032

        Îmi recunosc, pe cuvânt, caligrafia impecabilă – căci numai eu știu cât m-am străduit să am scrisul acesta îngrijit și câtă morală îmi făcea biată mama în copilărie pentru felul în care poceam literele, mai ales pe cele de tipar. Mă întreb dacă nu cumva am înnebunit. Și mă gândesc la bărbatul acela… la cel la care nu ar trebui să mă gândesc. Pentru o clipă, am luat o hotărâre: să arunc scrisorile, să ies din încăperea asta blestemata și să uit complet toate indicațiile pe care le primesc de la o altă Lena, o Lena pe care nu o cunosc și care trăiește la ani distanță de mine. Dar ceva mă oprește: e un plic mai mare, care pare să ascundă mai mult decât două rânduri înșirate pe o bucată de hârtie.

       Îl scot agale și mi-e frică, trebuie să mă credeți – nu am mai avut sentimentul acesta de când a murit bunica Olga. Da, atunci m-a cuprins o stare soră cu spaima. Nu credeam că voi fi capabilă să trăiesc fără ea. Dar ce simt acum, nu e la fel, acum mi-e teamă de ce am să descopăr în afurisitul ăsta de plic. Îl deschid și aproape încep să mă rog în gând. Și, trebuie să știți, eu niciodată nu mă rog. Poate totul e o farsă, da, așa trebuie să fie. Cineva s-a gândit că ar fi amuzant să-mi scrie niște scrisori și să mi-le pună aici. E cert, da, e o farsă.

      Vocea din mintea mea are însă simțul rațiunii și mă corectează sincer: cineva cu scrisul identic cu al tău, cu semnătura ta îți face o farsă, tu auzi ce spui? Mă așez, învinsă, pe scaunul vechi din încăpere. Deschid plicul, inima îmi bate cu putere, înăuntru e o fotografie. Înfățișează un bărbat frumos, care nu pare să aibă mai mult de 30 de ani. Pe spatele fotografiei e scris cu litere de o șchioapă: Victor. Chiar în acel moment, se aude un sunet straniu, ca țârâitul unui telefon vechi, parcă venit de peste timp, de peste moarte. Îmi revin pe loc din confuzie. E real: telefonul de pe hol sună strașnic.

Iar azi e prima zi a lui septembrie – cum anunțase cea de-a doua scrisoare.

Capitolul III

Un telefon (ne)cunoscut

       Telefonul acela nu mai sunase de multă vreme. Dacă stau bine să mă gândesc, bunica Olga îl folosea numai pentru a vorbi la dispensar și pentru a-și chema câte o prietenă la cafea. Totuși, deseori primea ton de ocupat din partea celor pe care îi contacta și se obișnuise să nu o mai facă. Când telefonul suna, fie se petrecea ceva cu adevărat important, fie peste așezarea liniștită de la marginea orașului se abătuse vreun necaz serios.

Sună numai când trebuie să sune, drăguță! – obișnuia bunica de vanilie să spună. Pe semne că azi, la ceasul amiezii, trebuia să ridic receptorul. M-am apropiat cu teamă și l-am strâns cu putere, de parca asta putea să-l oprească din țârâit. Apoi, cu grijă, l-am pus la ureche. Am tras aer în piept. Pentru un moment, am simțit că ascult marea într-o scoică, ca atunci. Dar m-am dezmeticit repede, am înghițit nodul din gât și-am răspuns, într-un târziu, la telefonul despre care scrisoarea mă anunțase.

• Alo! spun cu voce joasă, de parcă interlocutorul meu ar fi capabil să mă atace prin intermediul liniilor de telefonie
• Lena? Ești chiar tu? mă chestionează o voce ușor răgușită, parcă tremurândă. O recunosc, mi-ar fi imposibil să uit vocea aceasta, deși au trecut mulți ani de când ne-am vorbit ultima oară.
• Victor? întreb și un fior îmi străbate trupul. Se așterne o altă tăcere, o tăcere de care amândoi aveam nevoie, cred. Trebuia să ne așezăm amintirile, să învățăm iar să respirăm unul la auzul celuilalt. Trebuia să ne revenim în simțiri și, pe bună dreptate, amândoi eram tulburați.
• Am visat-o pe bunica ta. Mi-a transmis că trebuie să te sun.
• Poftim? Cum adică ți-a spus că trebuie să mă cauți? Ce vrei să zici? M-ai sunat așa, de nicăieri, din pricina unui vis?
• Da, Lena. Trebuia. Mi-a spus că ai ajuns în odaie. Că ai găsit scrisorile.

Am încremenit. Din senin, în odaie s-a făcut frig. Un frig cumplit, care mă sfâșia din toate părțile. Mintea mi-era și ea congelată, nu era cu putință să mai gândesc. De undeva, o putere mă trezește la realitate și reușesc să reiau convorbirea asta de neînțeles.

• Victor, spune-mi drept, ce fel de glumă e asta? îi spun, aproape furioasă.

         Nu e cu putință ca el să știe că sunt acum aici, în odaia aceasta și, mai ales, că am găsit scrisorile. Asta dacă nu mă urmărește de undeva. Da, asta trebuie să fie! Victor îmi face acum o farsă, caută să se apropie de mine. Iar, cum a făcut-o de atâtea ori. Dar nu, nu are să reușească. Trebuie să-l pun la locul lui și trebuie să înceteze cu mascarada asta. Și apoi, mai încolo, când are să fie totul limpede, am să mă lămuresc eu și cum a reușit el să strecoare scrisorile aici, în casa bunicii. A fost aici o singură dată, după cum bine îmi aduc aminte. Dar asta a fost acum multă vreme. Era imposibil, dacă stau să analizez, să învețe toate cotloanele acestei case. Dar, după cum mi-a dovedit, Victor are niște abilități pe care nu le știam și o memorie vizuală extraordinară. Oricum ar fi, trebuie să fi fost o chestiune complicată să intre aici fără să-l vadă nimeni.

• Nu e o glumă, Lena. Căci sunt și la mine.
• Poftim? izbucnesc și simt că-mi ard obrajii.
• Da, aceleași scrisori, Lena. Sunt și la mine.

Capitolul IV

Umbre din trecut

         Asta a fost tot. Când apelul s-a încheiat, am mai rămas o vreme cu receptorul în mână, gândindu-mă. La ce? La nimic, și la tot – deopotrivă. Telefonul nu mai avea ton, se auzea numai un gâjâit stins, care într-un târziu a încetat. Casa bunicii era scăldată într-o tăcere pe care o puteai tăia cu cuțitul. Eram doar eu acolo. Nu, asta nu e o certitudine, trebuie să reformulez. Eram doar eu acolo?  Cumva, mintea și inima îmi spuneau că podeaua și pereții aceștia știu mai multe decât mine, că poartă amintiri pe care trebuie să mi le aduc și eu aminte. Am părăsit holul, m-am întors în odaie și am luat fotografia lui Victor în mâini. Am strâns-o la piept, fără să știu de ce, de parcă mi-ar fi dor de omul acesta. Iar trebuie să reformulez. Mi-e dor de omul acesta?

           Îmi amintesc ziua în care l-am cunoscut. Era toamnă, precis. Ploua mocnit și eu purtam un pardesiu cafeniu, care mi-ajungea până la glezne. Am, trebuie să vă confesez, mania hainelor lungi, care mă învelesc ca niște pături în anotimpurile friguroase. Când am urcat în autobuz, singurul loc liber era acolo, pe bancheta a doua, lângă el. Era frumos, înfrigurat și el, și citea cu nesaț un volum din Cehov. Mi-ar fi plăcut să-l întrerup din lectură și să-i povestesc finalul cărții. O citisem cu câteva luni în urmă. Ce coincidență, nu? De fapt, eu nu cred în coincidențe. Nu l-am oprit însă, nu ar fi fost politicos – iar bunica mă învățase că, dacă oamenii au ceva să-ți spună, o vor face.

        Dar Victor părea nu numai absorbit de cartea lui, ci și timid. Un timid autentic. Când autobuzul a ajuns în zona Foișorului de Foc, s-a uitat nedumerit pe fereastră, parcă buimac. S-a agitat pe scaun, iar eu am înțeles din gesturile lui că vrea să coboare și m-am ridicat să-i fac loc. Atunci m-a privit întâia oară, încurcat, și mi-a mărturisit că ratase stația sa. Am râs amândoi, iar el mi-a întins mâna și s-a prezentat. I-am strâns-o suav și i-am zâmbit ștrengărește.

• Și acum? Ce ai să faci? I-am spus cu voce joasă.
• Nu știu, zice timid, cred că am să cobor la următoarea.

         Și așa a făcut, am coborât împreună și am mers agale pe bulevard. Eu am văzut în el ce nu mai văzusem în alții, el m-a privit cu ochi de copil curios. Am făcut schimb de numere de telefon și, pentru prima oară în viață, ploaia nu mai era un semn rău prevestitor pentru mine.        

Apoi m-a sunat, semn că își făcuse, totuși, curaj. Am pălăvrăgit verzi și uscate, ba chiar în unele nopți am adormit vorbind la telefon. Victor era altfel, așa credeam atunci, și eu mă îndrăgosteam de el pe zi ce trece. La prima întâlnire, mi-a adus un trandafir roșu și o scrisoare. Mai degrabă, era o bucată de hârtie îngălbenită pe care erau scrise câteva rânduri.

        Pentru când te vei obișnui că ploaia nu înseamnă neapărat ceva rău.

         Încă de pe atunci m-am întrebat cum reușea Victor să-mi ghicească gândurile. Cum de știuse aversiunea mea față de ploaie. Oare îi spusesem asta în conversațiile noastre?

Astăzi, ani mai târziu, scrisorile păreau tot de la el, dar erau ale mele. Adică erau scrise de mâna mea. Cum era posibil însă să primim amândoi aceleași rânduri? Cine ne scrie? Eu din viitor sau eu din trecut? Sau, poate, e cineva – altcineva – care ne știe mai bine decât noi înșine.

        M-am așezat pe marginea patului și agitația din interior nu se domolea cu nimic. Am răscolit iar odaia cu privirea. Pe noptieră, lângă pat, zăcea o altă scrisoare. Acea foaie nu era acolo mai devreme, înainte ca eu să răspund la telefon. Sau era? Aproape că sunt sigură că mi-am pierdut mințile. Am început să tremur din ce în ce mai tare. Apoi am deschis scrisoarea, trebuia să o fac. Era scrisă cu aceleași litere frumos rotunjite, cu o caligrafie impecabilă, de care numai eu sunt capabilă.

Scria numai atât: Adevărul nu se află în scrisori, Lena. Ci în oglindă. – 4 Octombrie 2032. Mi-am ridicat privirea, speriată, și am privit țintă la oglinda veche din casa bunicii. Nu mi se părea, se clătina ușor, de parcă cineva ar fi atins-o pe dinăuntru.

Capitolul V

Oglinda

         Am rămas așa un moment. Pironită în fața oglinzii vechi, cu rama scorojită, fabricată dintr-un lemn puternic, care să-i susțină greutatea și să o facă, cumva, impunătoare. Am întins apoi mâna spre sticla rece și mi-am privit chipul obosit. Eram eu, dar, totuși, nu eram eu. Arătam mai în vârstă, aveam cearcăne care păreau că s-au format de ani de zile, deși eu eram în odaia asta de numai câteva ore. Timpul era acum suspendat, între atunci și acum sau între un trecut pe care mi-l amintesc vag și un viitor care mă sperie cumplit.

       Bunica Olga obișnuia să acopere oglinzile noaptea, iar pe mine mă amuza teribil acest nărav al ei. Zicea că oglinzile fură visele, dar eu nu o credeam. Acum însă, aceste vorbe nu-mi par simple superstiții de femeie în vârstă. Când pielea mea face contact cu sticla aceea, ceva straniu se peterece. Mă trece un fior de spaimă, iar eu am impresia că ating o persoană reală, nu un obiect. Ca și cum, dincolo de oglindă ar exista cineva. Cineva viu, captiv, ca mine în odaie, care respiră, căruia îi bate puternic inima sub straturi de piele obosită. Ca și cum, în oglindă, s-ar afla Lena din viitor, mai bătrână, mai tristă și mai serioasă. Oare e posibil așa ceva?

         Privind în oglindă, prin reflecție, nici odaia nu mai era cum o știam, parcă avea alt decor, iar pe pat erau așezate alte cuverturi, pe care știu cu precizie că eu nu le pusesem acolo. Culorile de pe pereți erau acum scorojite de-a binelea, ca și cum această odaie ar fi mai veche decât este. Galbenul s-a șters de pe pereți de-a binelea, iar crăpăturile din ziduri sunt mari și, cântăresc, la o rafală mai puternică de vânt, casa aceasta ar fi culcată la pământ numaidecât. Dar e ceva, ceva care mă înspăimântă de-a binelea în reflecție. O cutie mică, parcă făcută din lemn de stejar, așezată pe pat. Mă scutur, ca și cum aș avea un coșmar și mă întorc spre odaia reală. Arată identic ca atunci când am intrat aici, acum câteva ceasuri. Analizez totul împrejur cu atenție, țintesc patul cu privirea. Nimic. Nici o cutie închisă nu mă așteaptă. Doar scrisorile, fotografia lui Victor, veioza de lângă pat – totul este neclintit. E clar, am halucinații, visez, am înnebunit de-a dreptul și trebuie să părăsesc locul acesta cât mai curând.

        Adevărul e în oglindă – spunea scrisoarea, gândesc cu voce tare și încerc să-mi fac ordine în minte. Revin în fața sa și caut iar reflecția a ceea ce se află în spatele meu. Așa ceva nu e cu putință! Cutia e acolo din nou, pe pat. Am înghițit nodul din gât și am atins iar sticla, care acum nu mai era rece. Atunci, în clipa aceea, ceva s-a petrecut, ceva ce nu poate fi explicat – mâna mi-a trecut prin oglindă, ca li cum aș fi pătruns într-un alt timp și… într-o altă odaie.

        Am scos un țipăt strașnic, iar corpul a început să-mi tremure fără oprire. Am retras mâna și am încercat să mă calmez. Chiar când pulsul mi se stabilizase oarecum, din interiorul oglinzii am auzit o voce blândă, dar care părea să mă amenințe:

Nu mai ai vreme de pierdut, Lena! Deschide cutia!

         Mi s-au înmuiat genunchii, iar respirația a început să mi se accelereze de parcă urma să fac un atac de panică. Și, trebuie să vă spun, nu am mai avut unul de la moartea bunicii. Din senin, peste oglindă și peste odaie s-a lăsat un întuneric dens. Apoi, într-o fracțiune de secundă, totul a revenit la normal. M-am ridicat și m-am uitat năucită împrejur. M-am gândit la toate relele din lume, mi-am adus aminte de poveștile bunicii despre fantome și strigoi, despre morții care nu-s lăsați să intre în lumea cealaltă până nu își încheie socotelile cu aceasta.

Dar acum, acum totul revenise la normal. De parcă ce am trăit fusese o închipuire.

Numai că, pe pat, în odaia reală, apăruse cutia mică pe care o văzusem în oglindă.

Da, aceeași cutie din reflexie.

Capitolul VI

Cutia

        Cutia era mică, dar cumva părea să nu se deschidă. De parcă ar fi acolo doar să mă amăgească cu ceea ce ascunde. Or fi alte scrisori, am gândit cu voce tare. Ar fi trebuit să tac, dacă cine se ascunde în pereții aceștia mă aude? Am atins capacul, era din lemn cald, de parcă obiectul acesta stătuse ascuns undeva într-un spațiu dogoritor de căldură. Ca de exemplu lângă o inimă. Bunica Olga obișnuia să zică că focul inimilor poate încălzi și cele mai friguroase camere. Nu pricepeam atunci la ce se referea. Acum înțeleg. Dar nu am vreme de filozofie. Mă întorc la cutia aceea și trag cu putere de capac. Se deschide și, pentru o fracțiune de secundă, mă cuprinde o stare soră cu leșinul. Dar undeva, din mine, am găsit o putere care m-a făcut să-mi revin și să duc la bun sfârșit povestea aceasta. Înăuntru nu erau scrisori așa cum mă așteptam sau așa cum mă temeam, interpretați cum vreți. Dar era o fotografie și o bucată de ziar. Am scos întâi poza aceea, care părea mai nouă decât toate lucrurile din odaia asta și era imprimată pe o hârtie lucioasă, parcă acum scoasă dintr-un studio profesionist. Înfățișa un cuplu, o femeie frumoasă și un bărbat arătos, ambii pe la vreo 40 de ani, îmbrăcați elegant, el cu un palton maro, eu cu o capă scurtă kaki.

        Am tras aer în piept și nu a trebuit să cad pe gânduri ca să realizez că cei doi din fotografie eram noi, eu și Victor. Dar nu eram noi, nu cei din stația de autobuz, nu cei de astăzi din spatele receptoarelor. Eram eu și Victor din viitor, din 2031. Bingo! Am întors poza și, pe spatele ei, stătea notat cu un marker negru data. Cum am bănuit: 7 Octombrie 2031. Acea zi nu venise încă, dar noi eram acolo, pe o bancă într-un parc necunoscut, mai bătrâni, dar cu privirile tinere și cu un foc care ne pâlpâia sub piele și pe care, acum, aproape că-l puteam simți.

       Cine a venit din viitor, cine s-a strecurat aici și a pus cutia asta pe pat? Cine Dumnezeu ne-a scris scrisorile, cine a rupt bucata de ziar? Cine știe cine suntem noi și încotro vom ajunge? Cine știe unde vom fi cândva sau de unde venim? Toate întrebările acestea îmi frământau mintea obosită, care nu putea să pună cap la cap un puzzle de nepriceput. Să mă duc înapoi, să merg la început, poate așa are să aibă sens, îmi spun mie însămi de parcă m-aș crede. Dar nu în trecut trebuie să merg, eu merg spre viitor, iar el mă așteaptă, mă anticipează. În vâltoarea acestor trăiri, iau ziarul și citesc cu voce tare, de parcă oricine ar fi aici ar trebui să audă ce am de spus și să simtă că nu mi-e frică. Ba da, de fapt, îmi e al naibii de frică, dar ce fricos este acela care își recunoaște spaima?

       Lena Naidan – singura supraviețuitoare a unui tragic accident feroviar. Acesta este titlul pe care îl citesc și recitesc de mai multe ori. Inima mi-a stat sau așa am avut impresia. Voi avea un accident, asta e clar. În 2031, peste 6 ani, mă voi urca într-un tren și nu voi ajunge la destinație. Nici nu voi muri, după cum avertizează gazeta aceasta. Nu eu. Așadar, dacă fotografia pe care am așezat-o pe pat este făcută cu puțin înaintea accidentului, înseamnă că Victor are să moară. Mă uit la articol, apoi la bucata aceea de hârtie și observ că am dreptate, în ambele cadre purtăm același haine. Deci, după plimbarea în parc, am luat, împreună, un tren care nu știu unde ar fi trebuit să ducă. Probabil, am urcat agale, am arătat biletele controlorului, ne-am așezat cuminți și am pălăvrăgit verzi și uscate tot drumul, cum făceam de atâtea ori. Tot drumul până la întâlnirea cu moartea, vreau să zic. Da, aceasta trebuie să fie desfășurarea lucrurilor pe care încă nu le-am trăit.

        Respir adânc și mă uit pe fundul cutiei, ca și cum acolo ar exista indicații de trăit până în anul în care îmi dau întâlnire cu bătrâna cu coasa și, după cum anunță știrile, o păcălesc. Dar nu-s. Nu există nimic în plus. Mă întorc la oglindă, doar în ea stau toate răspunsurile, nu? Dar e tăcută, clară, nu arată nimic diferit în reflexie. Ce să fac? Întreb cu voce tare oglinda. Nu primesc niciun răspuns și, dezamăgită, mă așez pe patul vechi din odaia bunicii. Aproape îmi vine să-mi plâng neputința, numai pentru a-mi liniști sufletul în toată agitația aceasta. Dar nu o fac. Mă uit la mine în oglindă și caut, măcar în proiecția mea, puterea pe care în trup nu o găsesc. Dintr-odată, pe sticla veche apare un mesaj, parcă scris cu același marker cu care era semnată și fotografia. Cu litere mari și cam strâmbe, dacă mă întrebați pe mine, e notat:

Nu poți schimba moartea, Lena. Dar poți schimba drumul care duce la ea.

Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că ai deschis cutia. Următorul pas este să te întorci la el înainte de octombrie și să-i spui adevărul. Dacă o faci, 2031 nu se va scrie la fel. Dacă taci, cutia rămâne deschisă și cercul se va repeta la nesfârșit. Doar tu ai puterea de a te elibera. Nu-ți fie frică, dacă el află, timpul se va reașeza și veși mai avea o șansă. Întoarce-te și convinge-l să nu urce în trenul acela, să nu plece.

       Atunci am înțeles. Scrisorile nu erau o cacealma. Nu erau nici simple avertismente. Erau premoniții și instrucțiuni deopotrivă. Scrise de altă Lena, care deja știe finalul și încearcă din răsputeri să-l schimbe.

Despre autoare:

Larisa Marin

Editor de revistă și copywriter, absolventă a Facultății de Litere, secția Studii Culturale și Europene, cu un Masterat în Relații Internaționale, scrie thrillere și proză scurtă. Cochetează cu literatura încă din copilărie și își încheie studiile de licență cu o lucrare despre condiția femeii în perioada Inchiziției, analizând cazul Ioanei d’Arc, sub îndrumarea scriitoarei Bianca Burță-Cernat. De asemenea, îl are ca profesor pe filosoful și publicistul Andrei Cornea.

Ulterior, în 2019, se prezintă în fața comisiei Facultății de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București cu o lucrare de disertație care analiza urmările atentatului terorist asupra World Trade Center, din 11 Septembrie 2001. Vorbește fluent limba spaniolă. Cunoaște engleza și cochetează cu rusa și franceza. Traduce texte literare și, în timpul liber, călătorește. Este pasionată de istorie și relații internaționale, dar și de design vestimentar, teatru și fotografie.

Semnează rubrica Nostalgii, în revista Jurnalul de sâmbătă, unde scrie despre personalități ale cinematografiei mondiale și face jurnale de călătorie prin Europa. În 2023, participă la mai multe concursuri literare și se remarcă în cadrul proiectului Arta de la patru dimineața. Primește, de asemenea, feedback pozitiv din partea organizatorilor proiectului Moldova Org., desfășurat în Republica Moldova. Publică proză scurtă și în revista As Cultural, din Iași.

Își face debutul literar în 2025, la Editura Zupia, din Iași, cu romanul Să nu uiți. Cartea  prezintă povestea unei femei în vârstă, care își petrece zilele într-un centru psihiatric din centrul Madridului, fără să reușească să-și aducă aminte cum și, mai ales, de ce a ajuns acolo. Personajele sunt profund conturate, iar conflictele lor interioare sunt țesute într-un fir narativ care ține cititorul în suspans până la ultima pagină. Se pune un accent important pe psihologia personajelor, dar și pe felul în care acestea evoluează de la un capitol la altul, prin prisma propriilor decizii sau fapte. De asemenea, răsturnările de situație sunt prezente pe tot parcursul cărții, iar tensiunea sporește treptat.