Prima femeie de care m-am îndrăgostit a fost solista de la Roxette când aveam 8 ani. Sau, mai bine spus, imaginea ei pe care mi-am creat-o în momentul în care am auzit Joyride la radio. Eram cu ai mei, într-un Passat B6, care pe atunci era destul de nou, pe care acum îl conduc eu, la 15 ani după, și care îmi face nervi aproape zilnic. Uneori nu îi merge bateria, alteori nu îmi merge dispozitivul luat cu 50 de lei de la Altex, cu care ar trebui teoretic să pot să îmi conectez iPhone-ul prin Bluetooth la radioul mașinii și să pun ce piese vreau de pe Spotify. Pe atunci, însă, aveam un telefon mic, roz (marca era irelevantă, era roz), cu șină.

Nu puteam asculta muzică de pe el, în afara intro-ului de la Cățelul din Pocketville pe care îl înregistrasem ținând telefonul lângă televizorul din camera părinților mei, și On the Floor de la J-Lo, înregistrat lângă difuzorul telefonului mai performant al prietenei mele cele mai bune de atunci. Ulterior va apărea mp3-ul și voi avea unul tot roz, cu piesele din Hannah Montana și Alvin și Veverițele, la care voi plânge pentru că îmi e dor de părinții mei când sunt la țară în verile dintre anii școlari.

Vara aceea eram în drum spre Croația, cu mașina, și mai aveam vreo 8 ore de mers cu mașina din cele 13 de la început. Ne treziserăm la 4 dimineața ca să putem ajunge la Porțile de Fier la 7, și ca să nu prindem cozi infernale la granița cu Serbia, în arșița soarelui de august (dacă vameșii ar fi avut coarne, poate ar fi fost cu adevărat versiunea părinților mei a iadului). Vama, în sine, era un loc puțin distopic pentru mine. Mă cuprindea frica de a nu spune ceva greșit la graniță, probabil rămășițe moștenite ale mentalității colective românești de după comunism. Așteptând uneori cu orele, mașina neagră absorbind căldura ca un taur de bronz din Antichitate, simțind cum mă fierb pe locul din spate îngropată în pături și eugenii/struguri/banane/prăjituri pregătite de mama pentru drum, jucam cărți, sau Țomapan, sau Fazan cu ai mei până în momentul în care mai erau doar câteva mașini până la vameși.

Brusc chiar și cel mai competitiv joc se întrerupea, iar părinții mei, ca niște elevi prinși fără manuale pe masă în momentul în care profesorul intra pe ușă, se grăbeau să adune cărțile de joc de parcă ar fi fost pliculețe cu cocaină, scoteau pașapoartele și actele mașinii, îmi făceau semn să acopăr cu pătura caserolele și plasele cu snacks-uri, și lăsau să se așterne o liniște de parcă nu vorbiserăm niciodată unul cu celălalt, de parcă ne cunoscuserăm de cinci minute la coadă și deciseserăm să trecem granița împreună. Vameșul se uita la noi plictisit, lua leneș documentele, privea razant locul din spate al mașinii, unde eram eu în scaunul de copil, cu centura pusă (normal, doar pentru acele trei minute, abandonând orice standarde de siguranță pentru restul călătoriei), apoi ne făcea semn să trecem mai departe.

În continuare nu știu de ce era atât de impunător conceptul de vameș pentru mine. Probabil pentru ai mei reprezenta o figură de autoritate pe care, instinctiv, după ce au crescut pe vremea Securității, trebuiau să o respecte (mama și acum, când stăm pe balcon și eu mai fumez o țigară, își lasă vocea joasă, până aproape de o șoaptă, când vorbește despre Ceaușescu, de parcă un vecin ne va auzi discuțiile și ne va pârî). Pentru mine, era figura care decidea dacă putem merge în vacanță sau nu, dacă trebuie să ne aruncăm snacks-urile (ceea ce pățise mama cu câțiva ani înainte, la granița cu Bulgaria, mergând cu autocarul spre Grecia), și, în mod absurd, părea figura care ne-ar duce pe mine sau pe părinții mei la închisoare dacă ceva ar fi greșit cu actele noastre, sau dacă am fi spus ceva greșit la ieșirea din țară. Din nou, nu am idee de ce, în capul meu, atribuiam atâta putere vameșilor; era 2010, eram chiar în Uniunea Europeană deja, dar aparent printre primele lucruri moștenite de la părinții și bunicii mei a fost frica.

 Mama și cu mine cumpăraserăm un dispozitiv nu foarte diferit față de ce am acum în mașină, care, la fel, se conecta pe o frecvență de la radio, și punea piese pe care le descărcaserăm înainte de pe youtube-to-mp3.com. Acolo pusesem, pentru mine, piesele noi de la Selena Gomez pe care le auzisem la Disney Channel, o piesă din noul Tinkerbell, Laura Paussini pentru tata, Robbie Williams pentru mama, restul fiind piese din anii ’80-90 pe care am ajuns și eu în timp să le iubesc și să le ascult cu nostalgie. Deseori semnalul de la acel dispozitiv era foarte slab, și se auzeau zgomote statice (noi le ziceam purici) care aproape că înfundau piesa, mama și cu mine încercând să ghicim versurile și la ce parte a piesei eram. În orice caz, orice era mai bun decât radioul în sârbă.

Astfel, între Brother Louie și You’re a Woman am auzit pentru prima dată Joyride de la Roxette. Nu aveam internet, și peste câțiva ani voi vedea o poză cu ea pe un abțibild al mamei din facultate și voi fi puțin dezamăgită, refuzând acea variantă a solistei în favoarea celei pe care mi-o creasem în cap.

Cred că asta fac bărbații cu toate femeile care le sunt dragi.

Auzindu-i vocea feminină, dar puțin răgușită, cum spune Hello, you fool, I love you, îmi imaginasem o femeie cu părul castaniu, prins în coadă, cu câteva fire răzlețe ieșind ca să-i încadreze fața neintenționat dar totuși perfect așezate, cu un ruj roșu strident, în armonie cu pistruii puțin roșcați de pe față. În capul meu avea în jur de 28 de ani. E dificil de spus, există o categorie de vârstă feminină idealizată devenită specie dispărută după începutul anilor 2010, la care aspiri când ai 10-15 ani, crezând că aceasta vei fi tu la 21 de ani, apoi la 21 realizezi că ești încă un copil și consideri că vei fi așa la 25, apoi la 25 de ani în continuare consideri că ești încă prea tânără pentru acea categorie, nu arăți ca și ea și abia ți-ai început cu adevărat viața, apoi dintr-odată ai 30 de ani și ești prea în vârstă pentru acea idealizare din punctul de vedere al societății. Sunt femeile ca și Anne Hathaway în Bride Wars sau Cameron Diaz în The Holiday – femei de carieră, chic, îmbrăcate Business Casual, tinere, perfecte, slabe, dar care cumva ar fi trebuit să reprezinte the everywoman din New York. Această specie de femeie exista doar în acele filme, unde femei de 30 de ani jucau fete de 24, iar viziunea unei corporate chic girlboss nu era o estetică de pe TikTok legată de clean girl și matcha la 6 dimineața înainte de sală, ci o fată “simplă”, în căutare de iubire într-un oraș mare, înaintea aplicațiilor de dating.

Mi-o imaginam pe acea Roxette zâmbindu-mi cald, și îmi imaginam că ar purta un polo de aceeași nuanță cu rujul. Avea mama unul asemănător, care avea gulerul alb în carouri roșii, și cred că mi-o imaginam pe acea femeie purtându-l. Nu știu de ce, dar găseam un confort în această imagine, și ascultam cu drag piesa, încercând să îmi creez o poveste în cap. Părea că mă invită pe mine să join the Joyride. Mama îmi spunea cu tristețe despre tumoarea pe creier pe care o avea solista (și care îi va fi cauza morții peste încă 9 ani), și eu nu înțelegeam exact la ce se referă, și ce înseamnă cuvântul tumoare, dar știam că e grav și credeam că însemna că era deja moartă.

Imaginea aceea mi-a rămas în cap multă vreme. Femeia cu părul castaniu, pistrui și ruj roșu, care suferă și este bolnavă dar totuși zâmbește, și care mă invită să merg cu ea la un joyride. Nici nu știam ce înseamnă termenul, îmi imaginam un fel de van colorat, stil hippie, plin de oameni la fel de prietenoși ca și ea, care chemau alți oameni să îi însoțească. În retrospectivă, sună ca și un cult.

Acea viziune idealizată e exact felul în care m-am văzut pe mine când am început să cresc. Aveam 14 ani, purtam acel polo moștenit de la mama și, subconștient, speram că eman aceeași căldură pe care o avea acea femeie din imaginația mea.

Roxette cea adevărată a fost o femeie extraordinar de frumoasă, cu părul scurt și decolorat și apărând în multe poze într-o rochie roșie iconică. Acea femeie wild era complet diferită de viziunea mea de la 8 ani, și mă gândesc acum că, poate, fără să vreau, o plasasem în cutiuțele societății înainte să știu care erau acelea. Imaginea acum îmi amintește mai degrabă de o girl next door, care ar putea apărea în Don’t Worry Darling. Cumva, doar auzindu-i vocea, mi-am creat propria imagine, și am creat o viziune aproape domestică a unei femei care se plimbă pe dealuri la țară, culege mere, și îmi zâmbește blând.

Poate Freud ar spune că voiam ca mama să îmi zâmbească altfel. Nu-l suport pe Freud, așa că nu simt nevoia să dau spațiu acestei idei să crească. Sincer, nu e relevantă.

În retrospectivă, la opt ani, am luat o femeie cu un stil propriu, cu o identitate ieșită din tipar, și am aranjat-o așa cum mi-am dorit, ca pe o păpușă în căsuța lui Fifi și Floricelele, și mi-am pus totul în spatele acestei idealizări. Reiterez, ideea din capul meu nu mai era Marie Fredriksson, solista din Roxette. Era complet altcineva, o închipuire, un ideal, un vis. Cu mintea de acum îmi place să mă gândesc la faptul că există o femeie care arată exact așa undeva în lume și care simte, cumva, telepatic, că este apreciată.

Asta e altă problemă – femeia din capul meu era frumoasă și pentru că nu știa cât de frumoasă este pentru mine. Teribil. Era doar alt mod prin care domesticisem ideea de femeie doar printr-o voce auzită cu purici la radio. Faptul că, chiar și în mintea aparent nepătată a unei fetițe de opt ani, o femeie era doar vie prin imaginația mea și asta era ceea ce mă atrăgea la ea. Nu voiam să o împart. De ce, chiar și în vise, simțim nevoia de a poseda femeia? Și de ce, chiar și la opt ani, singura lentilă prin care eu puteam aprecia femeia era cea masculină?

Fără probleme însă, în timp, am plătit și eu același preț. Am devenit femeia pe care mi-o imaginasem în mașină, dar cușca mea era puțin mai mare decât imaginația mea de atunci, și, din păcate, începea și se termina unde dorea orice tip care nici nu știa să își spele hainele, dar care avea totul de spus despre cine sunt sau ar trebui să fiu. Am trăit multe vieți astfel: fata cu părul roz dintr-un cântec, gotică, dar căreia ulterior i s-a spus că nu este destul de goth când au trecut mai mult de trei săptămâni de mesaje pe Instagram în timpul pandemiei și a trimis poze cu noile outfit-uri comandate în dorința de a-și diversifica stilul; apariția feerică plutind pe tocuri incomode după o seară de teatru la o întâlnire, care ulterior a devenit prea dificilă pentru că nu a vrut să împartă un pat cu acel bărbat două nopți la rând după niște coșmaruri teribile legate de traume anterioare și viol; femeia excentrică ideală până în momentul în care mama respectivului a decis că acele ținute sunt de curve; femeia ideală, feminină, pe tocuri înalte și în rochițe midi elegante, cu părul coafat în blow-out-ul perfect, până când a deschis gura și a spus că nu consideră că femeia ar trebui să fie supusă, până când a spus că e bisexuală și a explicat ceea ce înseamnă. Exista un singur lucru pe care îl nimerise mintea aceea fragilă, maleabilă, obosită după atâtea ore de drum, și era panopticonul lui Foucault reprezentat de imaginația masculină și taxonomia feminină.

Despre autoare:

ALEXANDRA-MIRELA SIMEDREA (n. 2002; Deva) este scriitoare de proză și critică literară, precum și redactor la revista Echinox (2023–2026). Este masterandă la Facultatea de Litere și la Facultatea de Studii Europene din Cluj-Napoca. A publicat texte critice în Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca și în revista Echinox, debutând cu un interviu cu scriitoarea Ioana-Maria Stăncescu. Ariile sale de interes includ literatura distopică și utopică, literatura nordică, cinematografia britanică, precum și studii privind Uniunea Europeană, integrarea europeană și spațiul Schengen.