Ioana Ghelțu-Bîrjan

El stătea chiar în fața ei… Nu știa ce i-ar putea spune. Trecutul ascuns până atunci revenise sub privirile lor. Dar nimic nu mai putea fi ca înainte. Ea nu-l mai iubea. El însă, era mai nebun ca niciodată. Ar fi vrut să o răpească chiar în acel moment și să fugă în lumea largă, să li se piardă urma. Dar totul era curată nebunie. Ea aproape că îl uitase complet, însă revederea chipului acelui bărbat i-a demonstrat că se înșelase. Dar nu iubire simțea acum pentru el, ci milă. Îi părea rău că el suferă așa cum a făcut și ea odinioară, dar nu-l putea ajuta, așa cum el spera. Ce mai putea face în această situație? Bărbatul se gândea că poate doar îmbrățișarea morții va aduce alinare sufletului său zbuciumat. Dar, avea oare curajul necesar să-și descarce pistolul? Nu, întâi va lupta cu toată ființa lui, înainte de a capitula. Rămas singur, în casa-i pustie, imagini grotești l-au invadat. Gândul că ea se aflase în toți acești ani în brațele altcuiva îi otrăvea judecata, iar înăuntrul său, sufletu-i urla de deznădejde. Dar, de ce tocmai astăzi, când era prea târziu, iubirea îi invadase ființa? Și ce simțea ea cu adevărat? Însă, ultima întrebare a rămas fără răspuns, iar bărbatul s-a prăbușit epuizat. Adevărul, urma să-l afle mai târziu, când suferise deja îndeajuns și încă puțin…

***

În lumina unui amurg de toamnă, o pereche de ochi verzi privea în zare. Tânăra femeie terminase de citit încă o carte a cărui final o întristase. Acum visa departe, în timp ce-și răsucea o șuviță cârlionțată din părul șaten. Se gândea la capitala zgomotoasă a țării pe care uneori o vizita alături de tatăl său. Dar nu-i plăcea priveliștea de aici. Liniștea căminului său, undeva la țară era tot ceea ce-și dorea. Nu ar fi vrut să-și schimbe niciodată viața tihnită de aici, însă pricepuse că mama și doica sa erau de altă părere. Avea aproape 20 de ani, deci era vremea să se pregătească de o viitoare logodnă. Dar Tatiana era prea timidă pentru a se gândi la căsătorie. Spera din toată ființa sa, ca sora ei să fie prima norocoasă, însă dintr-o inexplicabilă încăpățânare, mama lor dorea ca înfăptuirea celor două căsătorii să aibă loc conform vârstei fetelor, Tatiana fiind cea care trebuia să îmbrace prima rochia de mireasă. Sora ei, mai mică cu doar 3 ani, e împotrivea la rândul său deciziei mamei. Inima ei jucăușe și ființa nestatornică o împiedicau să stea locului și cu siguranță s-ar fi mistuit dacă ar fi fost prinsă într-o căsătorie nedorită. Dar cum rămâne cu iubirea, se întreba Tatiana cel mai adesea în ultimul timp. Știa că este imposibil, dar își dorea o viață asemenea celor despre care citea cu atâta pasiune. Undeva, în lumea largă, probabil că cineva se gândea la ea. Îl va aștepta, chiar dacă asta ar fi însemnat să-și adune tot curajul rămas în ființa ei și să i se împotrivească mamei sale…

***

Sala cea mare, în care se desfășura acel bal i s-a părut deodată că se strânge în jurul lui. Se simțea foarte obosit și nu putea explica motivul, căci cu doar un moment în urmă dansa cu cea mai frumoasă soție din încăpere. Bărbatul a mai privit o dată perechile ce dansau vesele și s-a retras. Nu a plecat însă de la petrecere, încercând să se liniștească în aerul rece al nopții. Grădina în care se afla acum era pustie. Privind stelele și luna palidă, Dmitri a simțit o apăsare ciudată, de parcă nu ar mai fi fost stăpân pe trupul său. Dar acest sentiment straniu nu l-a împiedicat să zâmbească. Nu era primul bal la care participa după o noapte fără somn, pierdută în jocuri alături de prieteni. Îi era de ajuns totuși. Fără voia lui, va pleca mai devreme, desigur, nu înainte de a-și lua rămas bun de la tânăra soție pe care o cucerise în noaptea aceea. Dar totul era o joacă pentru el. Nu știa să prețuiască iubirea dintre doi oameni și râdea de oricine îi spunea că într-o zi va suferi și el din pricina lui Venus. Era un rebel cu o minte sclipitoare curajos peste măsură, căutând mereu inaccesibilul, așteptând mereu imposibilul. Avea doar 24 de ani, dar părul său era alb ca neaua, iar ochii negri aveau o strălucire aparte. Poate că de vină era dorul imens, pe care îl ferecase într-un colț îndepărtat al inimii sau să fi fost ura? Nimeni nu cunoștea cu adevărat ce se ascundea în sufletul său, iar acest băiețel părăsit de mama lui în copilărie, a crescut adormind în fiecare seară cu imaginea acelei femei în minte. Cu timpul, amintirea ei a început să se șteargă, asemenea unui portret învechit. Acum nu mai suferea și se distra cu fiecare ocazie ce i se ivea, iar de iubire nici nu putea fi vorba, căci jurase să nu se căsătorească niciodată. Din când în când însă, obosit peste măsură de viața haotică și lipsa somnului, se retrăgea la conacul de la țară pentru câteva zile. Cu acest gând, Dmitri a părăsit orașul Sankt Petersburg chiar în acea noapte…

***

Răsăritul unei noi zile îi lumina chipul palid Tatianei, care se plimba prin pădure. Nu era pentru prima oară când se afla singură, fiindcă sora ei nu se trezea niciodată înainte de răsăritul soarelui, dar îi plăcea mai mult așa. Liniștea și aerul curat o linișteau, foșnetul covorului de frunze ruginii îi făcea o deosebită plăcere, de parcă ar fi fost prima dată când vedea acel peisaj. Însă liniștea aceea a fost brusc întreruptă de nechezatul unui cal. Un bărbat se apropia în fugă de tânăra care încerca să-și dea seama cine era. ,,Un străin’’, se gândea ea, când bărbatul a ajuns în dreptul ei. Dmitri a descălecat, zâmbind.
– Bună dimineața, domnișoară. Credeam că sunt singurul de prin părțile acestea care se trezește înaintea soarelui, dar observ că m-am înșelat. Care este numele dvs?
Tânăra i-a zâmbit la rândul său, uitând pentru moment de emoțiile care încercau să pună stăpânire pe ființa ei.
– Mă numesc Tatiana Filippova.
– Încântat. Eu sunt Dmitri Lebedev.
Și-au petrecut restul zilei împreună. Tânăra se simțea foarte bine în compania bărbatului, care o făcea să râdă și să viseze la aventurile pe care el i le povestea. Abia atunci când s-au despărțit, un sentiment de melancolie încerca să-și facă loc în inima Tatianei. Dmitri însă, era la fel de vesel, promițând să o vadă și în următoarea zi. În acea noapte, Tatiana a adormit cu greu. Încerca să-și adune curajul și se gândea ce ar putea vorbi cu Dmitri. Inima îi bătea însă ca niciodată, iar tânăra se simțea sufocată de emoții. Oricât de multe lucruri își propunea să i le spună noului prieten, știa că atunci când se va afla în fața lui nu va putea rosti prea multe cuvinte. Oare era mai bine să-și așterne gândurile într-o scrisoare? Aceasta se poate pierde sau mai rău, să nu fie citită. Nu, ea trebuia să fie cea care va vorbi, nu o bucată de hârtie, chiar dacă aceasta ar fi conținut gândurile unei ființe timide, frumos așternute cu cerneală neagră de mâna-i delicată…
În săptămânile ce au urmat, tinerii și-au petrecut aproape tot timpul împreună. Dmitri uitase pentru moment de agitația din capitală, iar Tatiana de propriile-i emoții. Familia tinerei l-a primit pe acest bărbat, încă misterios pentru ei, aflând că tatăl său a deținut o funcție înaltă în Guvern. Tânărul era singur acum, moștenitorul unei impresionante averi, după ce tatăl lui a murit cu doar doi ani în urmă. La aflarea acestei vești, Tatiana s-a întristat, dar zâmbetul lui Dmitri a făcut-o să se înveselească. El nu suferise prea mult după tatăl său și se enerva teribil când cineva începea să-l compătimească. Părea cel mai puternic bărbat pe care îl cunoscuse vreodată Tatiana, dar fără ca ea să știe, uneori acest bărbat, în singurătatea camerei sale, izbucnea într-un plâns necontrolat. O amintire ștearsă a cuiva, pe care Dmitri o credea uitată, îi apărea în gând, provocându-i acele lacrimi nedorite. Dar nu dura mult, iar el își revenea la fel de repede, recăpătându-și stăpânirea de sine…
Prietenii din capitală însă duceau dorul unor partide de cărți jucate în compania lui Dmitri, iar scrisorile lor nu au întârziat să apară. Tatiana îi era dragă, dar nu o iubea sau cel puțin, nu încă, uneori având senzația că această păpușă fragilă se va frânge în îmbrățișarea lui. Și la urma urmelor, aveau toată viața înainte, de ce ar fi trebuit să se grăbească, ca mai apoi să sufere unul lângă celălalt. Dar ceea ce Dmitri nu observa sau nu dorea să observe, era admirația și seninătatea cu care Tatiana îl privea și îi vorbea. Biata ei inimă începea să sufere încetul cu încetul atunci când se despărțeau, el spunând mereu ,,adio’’, de parcă urma să plece pentru totdeauna. Ea îi răspundea timid, ,,la revedere’’, sperând ca noaptea să treacă cât mai repede pentru a se întâlni din nou. Era pentru prima oară de când învățase să citească, când Tatiana nu mai lua cu ea o carte, la obișnuita plimbare. Iar acum călărea mai mult ca niciodată alături de Dmitri, căruia îi făcea plăcere să o ajute să stea mai dreaptă în șa sau să-i arate cum să se aplece ca să evite vreo ramură. Tatiana însă, nu a reușit să-l învețe prea bine pe Dmitri să cânte la pian, domeniu în care nu excela aproape deloc și dându-și seama amândoi cât de mult suferea pianul la atingerea bărbatului, au renunțat să mai încerce… În fiecare zi, tânăra tresărea de emoție, imaginându-și că aceea va fi ziua în care și el va recunoaște că o iubește. Dmitri se gândea adesea dacă sentimentele sale reprezentau iubire, căci el nu știa cum este să iubești sau să fii iubit. Tatăl său ținuse la el, dar răceala cu care îl crescuse pe unicul său fiu ridicase o barieră între ei, care nu putuse fi spartă de nimic. Și fără să-și dea seama de ce, de câte ori reflecta la cum ar arăta viața lui alături de Tatiana, o amintire aproape ștearsă îi revenea în minte și nu-i dădea pace până când renunța să se mai gândească la Tatiana, iar odată cu ea dispărea și acea umbră din gândurile sale. Iar, știind prea bine ce-l aștepta în capitală și comparând totul cu viața prea liniștită de la țară, Dmitri a luat o hotărâre. A ales frumusețile și zgomotul din Sankt Petersburg, lăsând-o pe Tatiana plângând în urma lui atunci când a rostit pentru ultima oară ,,adio’’…
Multe s-au schimbat de la acel ,,adio’’, rostit atât de senin și calm de către un bărbat căruia nu-i păsa în clipa aceea că frânge inima unei biete tinere îndrăgostite Au trecut exact 24 de ani de atunci, iar societatea rusească aștepta acum cu nerăbdare premiera celei mai noi creații a compozitorului Giuseppe Verdi, opera ,,La traviata’’. Anii au trecut fulgerător, iar Dmitri arăta mai bine ca niciodată, deși moșia de la țară fusese vândută și odată cu ea dispăruseră și toate amintirile de acolo. În acești ani frumoși, bărbatul se plimbase prin toată Europa. Era tot singur, dar vesel ca întotdeauna și nu ezita niciodată să se distreze, iar participarea lui la petreceri era ceva aproape obligatoriu, fiindcă întreținea atmosfera mai bine decât amfitrionii acestor evenimente. Acum într-o după-amiază de toamnă târzie, Dmitri se pregătea pentru petrecerea unei vechi prietene, una dintre puținele care se putea lăuda că rezistase farmecelor sale. Deși știa că nimic nu se schimbase în acești ani, aceeași prieteni, aceleași bârfe și secrete, totuși lumea aceasta îl atrăgea și îl făcea să uite că uneori suferea în singurătate. Și-a imaginat cum va decurge acea seară, iar evenimentele trăite nu au fost prea diferite de cele din gândurile sale, cu excepția a ceva care l-a lăsat fără cuvinte…
– Mai există vreo domnișoară în această încăpere căreia nu i-ai fost încă partener de dans, Dmitri?
–La câte femei ai invitat, draga mea Olga, mi-ar trebui vreo trei nopți pentru a reuși să dansez cu toate…
–Așa sunt eu, mă cunoști doar. Îmi place să fiu înconjurată de mulți oameni, căci altminteri mă plictisesc îngrozitor… Toată această agitație îmi provoacă un puternic sentiment de fericire…
–Iar pe mine toată această agitație m-a obosit peste măsură. Te rog, dragă Olga, permite-mi să mă retrag.
–Ah Dmitri, se vede că nu mai ești tânăr… Prea bine, te voi lăsă să pleci de data aceasta, dar promite-mi că ai să mă vizitezi curând.
–Îți promit, pe cuvânt de onoare.
Dar când s-a apropiat de ieșire, Dmitri a observat pe cineva cunoscut. Nu înțelegea cum putea fi posibil, dar era adevărat, era chiar ea, aceiași ochi verzi, același păr cârlionțat, aceeași ființă delicată care acum râdea și se amuza alături de un grup de tineri. ,,Tatiana, cum e posibil să arăți la fel după… oare câți ani au trecut de atunci?” Buna prietenă Olga, fin observator și judecător al celor din jurul său, a înțeles uimirea ce pusese stăpânire pe Dmitri, dar nu știa cine dintre invitații săi îl tulburaseră atât de tare. Era hotărâtă să afle cu orice preț, mai ales că nu-l văzuse niciodată așa pe Dmitri.
–Dragul meu, te-a supărat cineva? Erai mai vesel acum un moment…
–Olga, cine este tânăra aceea? Mi se pare cunoscută…
–Cârlionțata aceea este unica fiica a marchizului Yahontov. Poate îl cunoști pe el sau o cunoști pe soția lui, Tatiana Filippova, acum marchiza Yahontova. Pe fată o cheamă ca pe mama sa, dar toată lumea îi spune Anya. Dmitri, mă asculți?
Era adevărat, Dmitri nu a mai auzit ultimele cuvinte ale Olgăi. În imaginația lui, chipul Tatianei era mai viu ca oricând, dar imaginea aceea era umbrită de cuvintele ,,soție’’ și ,,mamă’’, pe care Dmitri încerca să le asocieze cu ea, în zadar însă. O senzație ciudată a pus stăpânire pe bărbatul care a plecat grăbit, fără ca prietena lui să-i mai poată adresa vreun cuvânt. Ajuns în casa lui goală, Dmitri a încercat să adoarmă, dar era atât de neliniștit încât nimic nu l-a putut ține în pat în acea noapte. Se întreba continuu de ce se simte rău, de ce Tatiana era atât de prezentă în gândurile sale după atâția ani. ,,Asta nu e iubire’’, își spunea el hotărât. Și pe lângă acel chip frumos al femeii pe care o credea uitată, lui Dmitri îi răsărea în memorie și o altă amintire, mult mai îndepărtată, care l-a făcut să izbucnească în cele din urmă în lacrimi. Apropierea zorilor ce vesteau o nouă zi, l-au făcut pe Dmitri să se liniștească puțin. Poate de vină era și alcoolul la care recursese ca ultimă metodă pentru a reuși să adoarmă. În toată ființa lui se purta acum o bătălie. Îcerca să-și impună faptul că nu ar trebui să se mai gândească la cele petrecute, căci trecutul pentru el nu însemna nimic, dar în același timp, ar fi alergat chiar în aceea clipă înapoi la Tatiana și ar fi strâns-o în brațe, fără a-i fi teamă că o va frânge, așa cum a crezut odinioară. Timp de mai multe zile, s-a frământat continuu și a încercat să-și deslușească sentimentele. Deși lângă imaginea femeii Dmitri zărea mereu și o altă siluetă pe care nu o cunoștea, în cele din urmă, se poate spune că pentru prima dată în viața lui, nu rațiunea, ci inima a câștigat lupta, cea mai mare victorie, după cum se gândea chiar el, hotărându-se deci să o întâlnească pe Tatiana și cu ajutorul unui prieten, Dmitri a reușit să obțină o invitație la ziua de naștere a tinerei Anya.
Deși Dmitri mai participase la petreceri restrânse, niciuna nu-l încântase atât de mult, așa cum era cea la care participa acum. De cum a pășit înăuntrul casei, privirea sa nu a încetat o clipă să o caute pe ea. Poate pentru întâia oară în viața sa, Dmitri avea emoții, dar în cele din urmă așteptarea i-a fost răsplătită. Gazda petrecerii, marchizul Yahontov cobora scările reședinței sale alături de două femei despre care ai fi putut jura să sunt gemene, dacă nu te-ai fi apropiat mai mult pentru a distinge trăsăturile mature ale uneia, în comparație cu tinerețea crudă a celeilalte. Cele două, mamă și fiică, semănau foarte bine, iar acum că Dmitri le vedea împreună nu-și putea lua ochii de la ele, căci până în acea clipă, mintea lui refuzase categoric să creadă că un copil poate fi copia exactă a părintelui său. Dar era precaut și nu se grăbea să vorbească cu cea pe care o părăsise cu ani în urmă. Amestecându-se printre invitați, Dmitri a reușit să ajungă lângă sărbătorită, pentru a-i ura la rândul său cele mai sincere felicitări.
–Măcar dvs. vedeți foarte bine în comparație cu alți invitați…
–Există în această încăpere oameni cu asemenea probleme, domnișoară? Trebuie să recunosc, eu însumi sunt șocat de asemănarea dintre dvs. și mama dvs., dar nu într-atât încât să nu vă deosebesc.
–Bătrânul conte, care acum s-a așezat lângă fereastră, nu vede aproape deloc. M-am amuzat teribil când pe mine m-a felicitat pentru căsnicia mea fericită de 24 de ani, iar mamei i-a cerut mâna pentru nepotul său care nu a putut fi prezent în această seară. Din păcate, a trebuit să-i explicăm exact cu cine vorbește, iar din acea clipă s-a rușinat atât de tare și acum refuză să mai rostească vreun cuvânt. Poate domnia ta reușește să vorbească cu el.
–Voi încerca și sper că voi și reuși.
Până la urmă, contele s-a lăsat convins de Dmitri să participe din nou la veselia generală. Totodată, Dmitri se gândea că ar fi cazul să o caute pe Tatiana. Așteptase destul și simțea că inima îi va sparge pieptul dacă mai întârzia puțin. Marchizul Yahontov dispăruse pentru moment cu câțiva invitați, pentru a le arăta ultima piesă din colecția sa de arme de vânătoare. ,,Acum or niciodată’’, și-a spus Dmitri, iar într-un moment s-a aflat chiar în fața ei. Atunci când privirile li s-au întâlnit, bărbatul zâmbea ca odinioară, dar femeia s-a întristat. Chipul i-a devenit palid și mâinile reci, de parcă le-ar fi ținut ascunse în zăpadă. Ochii îi străluceau din cauza unor lacrimi care se pregăteau să apară, dar Tatiana s-a abținut. După toți acești ani, Dmitri intra din nou în viața ei pentru a o neliniști. Dar de această dată, nimic nu mai era la fel. Trecutul nu se putea repeta, căci nici unul, nici celălalt nu mai erau aceleași persoane. Tatiana i-a zâmbit, înseninându-și chipul palid și lăsându-l singur pe Dmitri, în timp ce i-a întors spatele pentru a-și întâmpina soțul care intra în încăpere. După 24 de ani de căsătorie, Tatiana și Serghei nu aveau nevoie de prea multe cuvinte pentru a comunica. Era de ajuns o simplă privire și amândoi înțelegeau gândurile celuilalt. Astfel, marchizul și-a invitat soția la dans și nu a mai părăsit-o restul serii, decât pentru a dansa uneori și împreună cu fiica sa. Dmitri a plecat fără a-i mai putea adresa Tatianei vreun cuvânt.
În acea noapte nici Dmitri și nici Tatiana nu au putut adormi. Amândoi se gândeau la întâlnirea dintre ei. Bărbatul zâmbea fericit. Chiar dacă totul durase doar câteva clipe, era sigur că viitorul îi va zâmbi ca de fiecare dată. Femeia era neliniștită. Credea că trecutul și amintirile despre Dmitri erau bine ascunse în sufletul său, dar și-a dat seama că nu era așa. În fața lui și-a găsit curajul de a înfrunta privirea mândră a bărbatului, dar acum, în liniștea și întunericul nopții, lacrimile i se prelingeau pe obrajii de fildeș. Privindu-și soțul care dormea ca un copil, Tatiana și-a dat seama încă o dată cât de mult îl iubește pe acest bărbat. Apropiindu-se de pat, amintirea lui Dmitri i-a dispărut din gând, iar acum nu-și putea lua ochii de la bărbatul care ar fi fost în stare să-i aducă la picioare soarele și luna, atât îi era de dragă și atât de mult o iubea. Acum Tatiana își amintea cum la scurt timp după plecarea definitivă a lui Dmitri, chipul ei era mai palid ca niciodată, iar în fiecare noapte plângea, asta până într-o zi când asemenea lui Dmitri, un alt bărbat o găsise citind singură sub ramurile unui arbore. Marchizul Serghei Yahontov, care era cu doar câțiva ani mai în vârstă decât Tatiana, o iubise din prima clipă în care o văzuse, iar după o săptămână, își adunase curajul și ceruse mâna tinerei. Tatiana nu se opusese, căci în adâncul ființei ei, îl iubea la rândul său pe Serghei și amândoi aveau senzația că se cunosc de-o viață întreagă și în plus, Tatianei i se părea că Serghei e cel mai frumos bărbat pe care îl văzuse vreodată, cu părul și mustața negre ca penele unui corb, iar ochii de un albastru atât de limpede, ca cerul când era senin. Atunci când se născuse şi fiica lor, soții simțiseră sunt împliniți cu adevărat, privind mica făptură care le aparținea în totalitate. La doi ani de la nașterea Anyei, vestea că micuța va deveni surioară mai mare, umpluse din nou casa de bucurie, însă de această dată destinul fusese împotriva celor doi soți, poate dorind să le încerce credința și iubirea. Tatiana alunecase și căzuse, pierzând copilul și odată cu el și șansa de a mai avea altul. Dar Serghei nu o lăsase singură o clipă, neglijându-și toate celelalte treburi până când ea se însănătoșise și îi zâmbise din nou. Și micuța Anya îi fusese de ajutor mamei sale, fetița dorind doar să se joace și să râdă împreună cu părinții săi. Amintindu-și toate acestea, Tatiana a zâmbit. ,,Ar trebui să fiu nebună’’, își spunea acum, ,,pentru a distruge cele mai frumoase amintiri din viața mea, pentru a-mi distruge familia și pentru ce aș face asta? Pentru cineva care m-a făcut să sufăr teribil. Niciodată!’’
Chiar a doua zi de la evenimentele din noaptea precedentă, Tatiana a primit o scrisoare de la Dmitri, în care o ruga să-i permită să o vadă și să-i vorbească. Citind printre rânduri, Tatiana a descoperit vocea disperată a lui Dmitri care o implora să-l primească. Privindu-i chipul îngrijorat, Serghei s-a oferit să o ajute cu orice o neliniștea. Și ca de fiecare dată când avea vreo problemă, Tatiana i-a povestit soțului său totul. Serghei care știa trecutul soției sale, a liniștit-o ca de fiecare dată și a încurajat-o. Trebuia să-și găsească puterea de a-și înfrunta trecutul pentru ultima oară. Astfel, Tatiana i-a scris lui Dmitri, urmând să se întâlnească chiar în acea după-amiază…
Apropierea iernii se simțea în aerul acelei după-amiezi de noiembrie și deși soarele timid era prezent, pe Tatiana a străbătut-o un fior rece, care a făcut-o să-și afunde mâinile și mai mult în manșon. Parcul arămiu avea o strălucire aparte, datorită culorilor toamnei, însă era pustiu și melancolic. În apropiere se zărea silueta unui bărbat care se apropia de Tatiana. Ajuns în cele din urmă, Dmitri și-a coborât privirea, căutând mâinile delicate ale femeii. Respectând gestul său, Tatiana i-a întins mâna, iar Dmitri i-a sărutat-o și un fior plăcut l-a învăluit, deși buzele sale nu au atins decât mănușa rece a Tatianei. Acum stătea chiar în fața ei… Nu știa ce i-ar putea spune. Trecutul ascuns până atunci revenise sub ochii lor. Dar nimic nu mai putea fi ca înainte. Ea nu-l mai iubea. El însă, era mai nebun ca niciodată. Ar fi vrut să o răpească chiar în acel moment și să fugă în lumea largă, să li se piardă urma. Dar totul era curată nebunie. Ea aproape că îl uitase complet, însă revederea chipului acelui bărbat i-a demonstrat că se înșelase. Dar nu iubire simțea acum pentru el, ci milă. Îi părea rău că el suferă așa cum a făcut și ea odinioară, dar nu-l putea ajuta, așa cum el spera. Ce mai putea face în această situație?
–Împacă-te cu trecutul! i-a strigat ea în cele din urmă, exasperată de rugămințile lui. Nimic nu mai poate fi ca odinioară, pentru că tu ai renunțat demult la mine. Acum sunt mai fericită ca oricând și îmi iubesc familia mai mult decât orice pe lumea aceasta. Adio, Dmitri, sper că îți vei găsi și tu liniștea în cele din urmă.
Și așa cum și el făcuse cu mulți ani în urmă, Tatiana s-a îndepărtat, lăsându-l pe Dmitri singur și trist. El încă nu reușea să înțeleagă cum de femeia aceea, odinioară atât de timidă și fragilă, se transformase într-una curajoasă, fără un strop de timiditate și cu o privire aproape înghețată. Și cum reușise oare să reziste rugăminților lui fierbinți? Era oare atât de fericită precum îi mărturisise? Dmitri își punea întrebare după întrebare, devenind din ce în ce mai neliniștit. Ajuns acasă, a poruncit tuturor servitorilor să se retragă, iar el a dat fuga în biroul său, jucându-se acum cu revolverul care nu era încărcat decât cu un cartuș. Bărbatul se gândea că poate doar îmbrățișarea morții va aduce alinare sufletului său zbuciumat. Dar, avea oare curajul necesar să-și descarce pistolul? Nu, întâi va lupta cu toată ființa lui, înainte de a capitula. Rămas singur, în casa-i pustie, imagini grotești l-au invadat. Gândul că ea se aflase în toți acești ani în brațele altcuiva îi otrăvea judecata, iar înăuntrul său, sufletu-i urla de deznădejde. Totuși, de ce inima lui o iubea atât de mult, astăzi, când era prea târziu? Și ce simțea ea cu adevărat? Însă, ultima întrebare a rămas fără răspuns, iar bărbatul s-a prăbușit epuizat pe o canapea. A rămas nemișcat până târziu în noapte. Luna palidă își arunca razele în fereastra spre care Dmitri privea neîncetat. Brusc, chipul Tatianei a dispărut din gândurile sale și în locul ei a apărut o altă siluetă, la început neclară și necunoscută de Dmitri. A închis ochii, încercând să-și impună să adoarmă, căci toate aceste fantasme erau rezultatul lipsei somnului din ultimele săptămâni. Dar somnul întârzia să apară și în locul femeii dragi, încerca să se contureze acum în mintea bărbatului imaginea unui alt chip pe care el l-a crezut uitat în toți acești ani și cu cât silueta aceea se apropia de el, cu atât Dmitri îi distingea mai bine trăsăturile, până când și-a amintit. Femeia stătea nemișcată la doar câțiva pași de el pentru ca Dmitri să-și aducă aminte de toate detaliile care o alcătuiau. Privirea lui a început să o cerceteze de jos. Purta o pereche de ghete din piele, nu foarte înalte, cu tocul scurt, care se încheiau cu șireturi. Ochii lui negri au cercetat mai departe. Rochia ei neagră îi scotea perfect în evidență talia subțire și delicată. Femeia și-a scos mănușile, aruncându-le pe covor. Chipul îi era acoperit cu voaleta pălăriei, sub care se zărea părul negru, voaleta ascunzându-i ultimele trăsături pe care Dmitri ardea de nerăbdare să le descopere. Femeia s-a apropiat și mai mult de el. În acel moment, parfumul ei de lăcrămioare i-a trezit lui Dmitri și mai multe amintiri pe care el le considera pierdute și astfel el a întins mâna pentru a-i descoperi fața. Femeia însă i-a luat-o înainte și și-a ridicat voaleta, zâmbindu-i trist. Ochii ei, la fel de întunecați ca ai bărbatului erau plini de lacrimi. ,,Ai să mă poți ierta, fiule, pentru că te-am abandonat și din cauza mea nu ai crezut în iubire niciodată’’? ,,Mamă, dacă mă poți îmbrățișa pentru o ultimă oară și eu te pot ierta’’…
Era aproape ora prânzului când Dmitri s-a trezit în cele din urmă. Își simțea trupul ușor și avea sentimentul că putea să-și ia zborul în orice clipă. Privind spre covor, s-a aplecat și a atins locul unde mama sa își aruncase mănușile. Visul pe care îl avusese i s-a părut atât de viu, încât parcă și acum simțea îmbrățișarea caldă a femeii, parfumul de lăcrămioare și pielea ei fină atunci când el i-a sărutat obrajii. Tatiana a avut dreptate. Împăcarea cu trecutul l-a salvat pe Dmitri, care suferise deja îndeajuns și încă puțin.

Despre autoare:

Ioana Ghelțu-Bîrjan (n. 1997) este absolventă a Facultății de Drept și Științe Administrative, specializarea Drept, din cadrul Universității ,,Ovidius’’ din Constanța, iar în prezent urmează programul de Master ,,Științe penale’’ din cadrul Facultății de Drept și Științe Administrative, Universitatea ,,Ovidius’’. A publicat în revista Liceului Teoretic Decebal, cât și în diverse alte cărți, dintre care amintim AD INFINITUM III, ANTOLOGIE TEXTE CONTEMPORANE (editura Vox Authors, 2019). În prezent, a finalizat un prim roman, pe care dorește să îl publice în curând, lucrând, de asemenea, la alte două volume.