O noapte în casa Monteoru

Miruna Vasiliță

Calea Victoriei, nr. 115. Aurora abia putea să-și creadă ochilor. Stătea în fața porții, privind clădirea cu aviditate și strângând cu ambele mâini mica geantă din piele, ce conținea un nécessaire și câteva haine de schimb. Intră cu atenție în curte și avu pentru o clipă senzația că pășește într-o altă lume.
Acea zi de toamnă târzie debutase splendid. Soarele strălucea ca o promisiune, iar când deschise larg fereastra, simți încă de la acea oră a dimineții că i se pregătește ceva. Era ziua ei de naștere, iar Erica și Dora își anunțaseră vizita cu o seară în urmă. În ultima săptămână se simțise exclusă din obișnuita lor sporovăială vivace, ceea ce îi indica Aurorei că ceva era pe cale să se întâmple.
Soneria sună scurt o singură dată. Cele două prietene intrară în vestibul, iar după îmbrățișările și urările de rigoare luară loc pe canapeaua din camera de zi. Așteptară până ce Aurora aduse cănile aburinde cu ciocolată caldă, apoi schimbară priviri complice. Plesnind de nerăbdare, Erica rupse tăcerea:
– Avem ceva pentru tine.
Îi întinse un plic. Era îngust, subțire, de culoarea untului și conținea o invitație pentru o persoană la reinaugurarea casei Monteoru. Evenimentul avea loc chiar în seara respectivă. Oaspeții aveau să asiste la un concert urmat de o cină, apoi erau invitați să rămână peste noapte în casa ce fusese recondiționată în ultimii ani, fiind transformată în hotel și restaurant.
Erica și Dora putură citi efectul surprizei lor pe chipul sărbătoritei. Aceasta le privea cu sprâncenele cocoțate în mijlocul frunții, nemaiputând spune decât:
– Nu-mi vine să cred.
Avusese dintotdeauna o pasiune pentru acea casă atât de elegantă, dar nu existase niciodată ocazia de a o vizita, aceasta fiind închisă publicului. Emoționată de gândul că avea să pășească pentru prima oară în locul pe care îl admirase doar în fotografii sau printre zăbrelele gardului, uită de bomboanele fondante ce așteptau pe masa din bucătărie și începu să-și planifice plecarea.
Odată ce trecu de poarta înaltă, Aurora simți cum zgomotul bulevardului rămâne în urma ei. Ecoul pașilor mărunți răsuna în curtea dominată de statuile a două nimfe. Câteva raze de soare dansau în adierea vântului pe trupurile lor frumoase.
Urcă cele trei trepte ale intrării, apoi se opri. Un model complicat ce înfățișa ramura unui stejar ocupa jumătate din spațiul ușii, iar sub el, înconjurate de ornamente mai mici, delicate, se aflau patru cifre. Le atinse ușor, cu răsuflarea tăiată și se auzi șoptind:
– 1889.
Apoi ușa se deschise brusc și se simți smulsă din reveria ei.
– Bine ați venit, îi ură un glas masculin, agreabil, din spatele ușii. Intrați, intrați.
Tânăra păși înăuntru, în semiîntuneric, iar ușa se închise în urma ei cu un zgomot ușor ca o șoaptă.
Bărbatul din fața ei o privea curios. Era scund, slab, purta ochelari cu rame negre din baga, avea un păr bogat și o mustață impresionantă. Bretonul des îi acoperea fruntea în întregime. Din spatele ochelarilor, îi mai aruncă o privire amuzată și atotștiutoare cu ochii mijiți, apoi o invită în biroul lui, după care se prezentă:
– Grigore Ispas, la dispoziția dumneavoastră.
Ceea ce omul numea biroul lui, era de fapt Recepția. Scoase dintr-un sertar un registru gros, legat în piele, de dimensiuni colosale și începu să noteze în el datele din buletinul Aurorei, folosind un stilou. Penița zgâria hârtia la fiecare atingere, iar fata se gândi că nu mai auzise acel sunet din copilărie. Cine mai scrie în ziua de azi cu stiloul? Și cine mai folosește registre în locul calculatorului?, se întrebă, dar uimirea fu și mai mare când Grigore scoase dintr-un alt sertar o sugativă. Văzând câtă importanță și prețiozitate acorda recepționerul misiunii sale, își înăbuși cu greu un hohot de râs. Își spuse că, probabil, organizatorii evenimentului voiau să reînvie trecutul și atmosfera sa șarmantă, ceea ce era lăudabil, dar poate merseseră prea departe în atenția față de anumite detalii. Omul îi luă geanta din mână și declară solemn:
– Vă conduc către camera dumneavoastră. Sunteți primul nostru oaspete.
Odată ce se mai obișnui cu atmosfera întunecoasă, Aurora putu să observe interiorul. Parterul era dominat de o scară monumentală din marmură albă, încadrată de două statuete acoperite cu foiță de aur, ce înfățișau doi lei. La capătul scării se afla o oglindă venețiană impozantă, ovală, a cărei ramă argintie sclipea grațios în lumina ce pătrundea prin fereastra din dreapta ei. Erau ultimele raze ale zilei.
– Aici veți sta dumneavoastră, o anunță Grigore.
Cheia se întoarse cu ușurință în broasca unei încăperi marcate cu cifra 7. O aromă lejeră de lavandă plutea în aer. Recepționerul aprinse lumina, așeză geanta Aurorei pe un scaun și îi spuse:
– Concertul va începe peste două ore. Până atunci puteți comanda orice doriți de la bar. Apoi dispăru cu agilitate în spatele ușii.
Un dulap din lemn de mahon ocupa un perete întreg. În colțul opus se afla o masă de toaletă, pe care era așezată o vază de cristal cu trei trandafiri roz. Fereastra era străjuită de un mic corp de bibliotecă, iar deasupra patului de mijloc se afla portretul unui tânăr, pictat în stilul Belle époque.
Nu zăbovi prea mult în camera sa. Îmbrăcă o rochie neagră din brocart fin și își potrivi setul de bijuterii din argint cu granate. Se privi în oglindă mulțumită de efectul produs, apoi părăsi încăperea.
De la parter se auzeau mai multe voci. Invitații începuseră să sosească, iar ea preferă să nu coboare imediat. Rămase în capul scării de marmură, lângă oglinda venețiană, vrând să-i observe mai întâi pe ceilalți înainte de a-i cunoaște.
O remarcă rapid pe doamna cu o ținută impunătoare, bijuterii masive și rochie lungă din satin gri. Purta pe cap ceva ce semăna cu un turban argintiu, iar gesturile ei trădau o expansivitate greu de stăpânit. Grigore afișa o deferență aproape comică, dar acest lucru nu părea să o deranjeze câtuși de puțin. Doamna dorea să stea în camera cu numărul 3 și o luă într-acolo cu dezinvoltură și o rapiditate remarcabilă pentru statura ei planturoasă, spre consternarea lui Grigore, tipicar rigid, care nu concepea ca oaspeții să-și aleagă singuri odăile. Rămase în urma doamnei strângând în mâini un anou mare cu chei, ca și cum ar fi vrut să se agațe de el ca de un colac de salvare. Femeia îi explică scurt alegerea ei, cu aerul cuiva care se așteaptă ca interlocutorul său să înțeleagă ce i se spune fără prea multe explicații:
– Grigore, 3 e o cifră de bun augur.
Aurora nu se putu abține și zâmbi văzându-l pe bietul recepționer atât de fâstâcit. Apoi ușa de la intrare se deschise și un tânăr își făcu apariția. De cum îl văzu, Aurora tresări. Prezența lui îi trezea amintiri confuze și estompate, ca fotografiile foarte vechi în care chipurile nu se mai disting cu claritate. O atracție nelămurită o mâna în direcția lui, dar se stăpâni. Bărbatul își scoase paltonul negru și făcu câțiva pași. Se simțea nelalocul lui, nefiind nimeni care să-l întâmpine. Își ridică privirea și o văzu, dar nu păru surprins de prezența ei. Era înalt, avea părul negru și ochi încercănați, cu colțurile îndreptate în jos.
Grigore reapăru din spatele scării, îl salută pe bărbat într-o manieră ce trăda o familiaritate politicoasă și îl invită să ia loc lângă biroul recepției. Fata coborî și se îndreptă către bar, unde comandă o cafea tare, apoi ocupă o masă lângă fereastră. Observă că, în mod ciudat, curtea nu era iluminată. O teamă difuză începu să o cuprindă, dar făcu un mic efort și reveni la buna ei dispoziție inițială.
– Domnișoară, pot lua loc lângă dumneavoastră?
Doamna cu turban argintiu nu așteptă un răspuns și își trase un scaun. După câteva schimburi de replici de complezență, începură să se tutuiască la insistențele ei, spre stânjeneala Aurorei. O chema Matilda Matache și era soție de general, care a răposat demult. Când a aflat de reinaugurarea Casei Monteoru, a fost extaziată și și-a spus că un astfel de eveniment nu poate fi ratat. Matilda era machiată puternic, în nuanțe de roz și violet. Ochii mari și negri erau vioi, și o priveau doar pe jumătate deschiși. Gesticula continuu, cu risipă de exuberanță. Pe șase dintre degetele grăsulii avea inele cu turcoaze, ametiste și diamante. Deși vorbea mult și repede, Matilda nu îi dezvălui interlocutoarei sale prea multe despre sine.
Curând auziră pașii grăbiți ai lui Grigore în spatele lor:
– Doamnelor, începe concertul.
Sala în care au fost conduse de recepționer se afla la parter. Două coloane din marmură roșiatică susțineau grinda principală a încăperii. Aurora își ridică privirile și văzu ornamentele de la îmbinarea coloanelor cu grinda: îngeri aurii cu aripi deschise. De-a lungul pereților cu lambriuri din lemn de mahon erau așezate canapele și fotolii cu picioare în formă de capete de lei. Luă loc pe unul dintre fotolii. Materialul de un galben pastelat era plăcut la atingere, iar modelul în relief înfățișa crizanteme opulente. Matilda se așeză pe canapeaua de alături, îi zâmbi și scoase din poșetă un evantai pe care începu să-l agite. Câteva măsuțe rotunde, joase și albe erau împrăștiate printre mobile, iar în vreme ce Grigore așeza pe ele sfeșnice argintii, Aurora îi putu observa mai bine pe ceilalți oaspeți din casa Monteoru.
Nu erau mai mult de doisprezece. Trei cupluri în vârstă se izolaseră fiecare pe câte o canapea. Domnii purtau costume din trei piese și papion. Doamnele erau elegante, zâmbitoare, afabile. Vorbeau între ei cu voci scăzute și cordiale. Formau genul de cupluri, destul de rar de altfel, în care partenerii sunt absorbiți unul de prezența celuilalt. Își aruncau priviri rezervate, dar pline de înțeles. Pe alte patru fotolii erau așezați patru tineri, doi băieți și două fete. Erau zgomotoși și râdeau mult, fără motiv.
Așteptarea lor luă sfârșit odată cu venirea tânărului pe care îl observase ceva mai devreme. Purta un costum negru, bine croit și ținea în mână un violoncel. Rămase câteva secunde între cele două coloane de marmură, apoi înaintă câțiva pași și salută publicul printr-o scurtă înclinare a capului. Invitații aplaudară. Grigore îi aduse un scaun, iar tânărul se așeză. Nu avea nicio partitură. Ținea strâns instrumentul cu mâna stângă, iar mâna dreaptă zăbovea cu arcușul suspendat în aer. Își ridică ochii și o privi țintă pe Aurora pentru câteva secunde. Apoi arcușul alunecă ușor pe coarde.
Se simți vrăjită încă de la primele acorduri. Suita nr. 1 pentru violoncel a lui Bach era una dintre compozițiile ei preferate, dar interpretarea pe care o auzea în acel moment i se păru cu adevărat desăvârșită. Sub mâinile lui, linia melodică devenea învăluitoare, de o forță irezistibilă. Îi privi pe ceilalți. Toți țineau ochii închiși, subjugați de sunetele ademenitoare.
Închise și ea ochii și avu o senzație vie de vertij. Dar era un vertij plăcut, ca și cum ar fi dansat un vals neîntrerupt. Amintiri vagi îi veniră în minte, însoțite de voci mai puțin cunoscute. Apoi, din nou, acea senzație de teamă nedeslușită căreia nu-i găsea un sens. Liniile melodice se schimbau, dar erau întrepătrunse și străbătute de aceeași forță cuceritoare. Dansul imaginar părea fără sfârșit, o lua mereu de la capăt, doar notele muzicale se modificau. Apoi impresia că era urmărită și că îi era măsurată fiecare mișcare. Dansul nu trebuia să se încheie. Un vertij din ce în ce mai copleșitor și o teamă nemărginită o cuprinseră.
Aplauzele răsunau puternic în sala de la parter. Publicul era în picioare. Violoncelistul făcu o reverență adâncă și părăsi încăperea. Treziți din reveria lor, oaspeții își reluară pozițiile anterioare și dialogul. Aurora se simțea epuizată. Îl anunță pe Grigore că va lua cina în camera ei, îi ură noapte bună Matildei și urcă scara.
Însă nu adormi prea curând. Încă îi răsunau în minte acele acorduri. Dar cel mai adânc i se întipărise în memorie privirea tânărului: densă, albastră, cu reflexii metalice. Așadar, pentru a grăbi somnul, hotărî să răsfoiască paginile cărților ce se aflau în odaia ei. Erau în mare parte antologii de literatură franceză. Una dintre ele îi atrase în mod special atenția. Era de dimensiuni mici, datată 1910 și denumită Anthologie des poètes lyriques français. Conținea gravuri delicate și desene ornamentale la fiecare început de capitol. Prima pagină purta o dedicație scrisă cu cerneală albastră, în maniera începutului de secol, cu litere alungite și elegante: Le bonheur est en espérance. Iar în locul semnăturii, o singură literă: M.
Așezată la masa de toaletă, Aurora răsfoia un poem lung al lui Alfred de Musset. În scurt timp își simți spatele amorțit și hotărî să continue lectura în pat. Dar ochii ei zăboviră mai mult asupra tabloului aflat deasupra acestuia. Recunoscu pe loc ochii albaștri și expresia lor aspră. Violoncelistul o privea drept în ochi, dintr-o altă epocă.
Aurora își simți ritmul inimii accelerându-i-se. Senzația de vertij trăită mai devreme puse stăpânire pe trupul ei. Se agăță de spătarul scaunului. Închise ochii, dar amețeala se accentuă, așa că se întinse pe pat și rămase cu ochii pironiți în tavan. Ar fi vrut să vorbească cu cineva despre ceea ce simțea și, mai ales, despre tot ceea ce nu înțelegea. Nu se întâmplase nimic concret și totuși avea impresia că făcea parte dintr-o întâmplare ce depășea cadrul strict al vieții și timpului ei. O privire nu era o mărturisire, dar cântărea la fel de greu. Toată seara fusese prea stranie pentru a putea fi luată drept o simplă pățanie. Nu putea fi o coincidență faptul că nimeni nu îi spusese numele violoncelistului. Grigore se înroșise când îi puse această întrebare și se făcu că nu aude. Generăleasa, mai versată în conjuncturi sociale, spuse că nu știa și își însoți răspunsul cu cel mai fals zâmbet din arsenal. Băiatul de la bar se bâlbâi ușor și o sfătui să-l întrebe pe Grigore. Dacă litera M din dedicația cărții venea de la Matilda? Nu ar fi mirat-o, femeia îi mărturisise pasiunea ei pentru poeții francezi. În plus, întreaga casă și oamenii care erau acolo în acea noapte păreau un mister greu de descifrat.
Își simțea pleoapele din ce în ce mai grele și tâmplele prinse într-un clește invizibil. Căzu într-un somn adânc și se visă în sala de concert de la parter, alături de ceilalți oaspeți ai casei Monteoru. Se auzeau aceleași acorduri amețitoare de violoncel, iar ei începură cu toții să danseze perechi-perechi, numai ea rămase stingheră în mijlocul lor. Apoi îl văzu pe violoncelist apropiindu-se, luând-o de mână și cuprinzându-i talia. O conduse fără efort printre celelalte cupluri. Se roteau neîncetat, în piruete ample, grațioase. El o privea fix și pentru o clipă îi zâmbi. Îi spuse că dansul era mai ușor cu ea. Se simțeau urmăriți și știau că dansul nu trebuia să înceteze. Dansau pentru desfătarea unei prezențe nevăzute. Aurora se simți brusc captivă și vru să se oprească. Dar el nu o lăsă. O imploră din priviri să continue. Compania ei era singura lui alinare. Apoi ea îl întrebă cum de se auzea muzica lui de vreme ce el era acolo, cu ea. Iar el își înclină ușor capul, îndemnând-o să se uite în direcția coloanelor din marmură. Privind într-acolo, fata văzu violoncelul cântând singur, ca și cum ar fi fost mânuit de o forță invizibilă.
Se trezi mai obosită decât fusese cu câteva ore în urmă. Se duse lângă fereastră și văzu ceața deasă ce cuprinse întreaga curte. O deschise larg și simți aerul rece și umed de noiembrie trezindu-i toate simțurile. Îi era frig, dar asta îi făcea bine. Rămase mai mult timp sprijinită de pervaz, până ce umbrele nopții dispărură odată cu primele raze ale dimineții.
Hotărî să ia micul dejun în balconul principal, cel care se deschidea către curtea din față, urmând ca apoi să se întoarcă acasă. Grigore îi pregăti masa și o invită să ia loc. Aurora ținea ceașca cu cafea cu ambele mâini, sorbind lichidul negru, când auzi pași precipitați și voci la parter. Înclinându-se ușor în față, o recunoscu pe Matilda vorbindu-i tânărului:
– Trebuie să renunți la violoncel.
Acesta îi întoarse spatele enervat și făcu câțiva pași. Femeia adăugă pe un ton ferm:
– Uneori cea mai mare dovadă de bunătate este pur și simplu să nu faci rău.
Dar tânărul părea să nu audă. Matilda dispăru în casă, trântind ușa de la intrare în urma ei.
Înainte de a ieși din curte, violoncelistul se uită peste umăr, înspre balustrada de care era sprijinită Aurora.
– La mulți ani!, îi spuse, iar pe chipul lui se întinse un rânjet ce-i dezveli toți dinții.
O mașină neagră parcă în fața casei Monteoru. Tânărul se așeză pe bancheta din spate și trânti portiera. Mașina porni încet, făcându-și loc prin traficul de pe Calea Victoriei și pierzându-se în orașul pâclos.

Despre autoare:

Miruna Vasiliță (n. 1986) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, apoi a urmat cursurile Masteratului de Traduceri și Terminologii Specializate din cadrul aceleiași universități. A lucrat ca traducătoare și editoare.
La finalul lui 2019 a debutat cu volumul de proză scurtă „Femeia cu mască”, apărut la Editura Eikon.

Un gând despre “O noapte în casa Monteoru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s