Svetlana Cârstean (n. 1969) este scriitoare și membră cofondatoare a cenaclului Central de la Facultatea de Litere din București. A debutat în volum în 2008 cu Floarea de menghină la editura Cartea Românească, fiind foarte apreciată de criticii literari. A publicat articole, interviuri și poeme în publicații precum Dilema sau Observator Cultural. Poeme de-ale sale au fost traduse în mai multe limbi străine: germană, engleză, franceză, italiană, catalană, suedeză și cehă. De asemenea, a primit mai mult distincții pentru operele sale, și anume Premiul Național Mihai Eminescu pentru Poezie Opera Prima (2008), Premiul Radio România Cultural pentru Poezie, Premiul de debut al revistei „România literară” și Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut.
Floarea de menghină (Editura Trei, 2015) reprezintă o reeditare a volumului de debut al Svetlanei Cârstean, compus din patru părți, și anume: Cartea muncitorului sau Floarea de menghină, Cartea părinților sau „Sînt cuminte, promit”, Cartea iubirii sau Akihito și Cartea singurătății sau Do You Yahoo?, fiecare dintre acestea abordând diferite teme centrale (proletariatul, copilăria, iubirea, singurătatea) și registre stilistice (limbajul amplu în prozopoem sau ritmicitate și exactitate în versuri dense).
Întâlnim o poetă care pornește volumul în forță cu un poem precum „Insomnia” și încheie în forță cu un poem ca „Operațiunea inbox gol” (deși nu e ultimul, ar fi fost un final perfect pentru volum), de altfel unul dintre cele mai bune, căci în aceste versuri Svetlana Cârstean relevă totul despre sine și despre nefericirea, despre teama, despre singurătatea sa și chiar despre salvarea din pustiu prin propria sa sexualitate: „Mi-e rușine de Inboxul meu gol, ca și cum / m-ar / prinde / cineva masturbîndu-mă. / Multă sexualiate, nu-i așa, în pustietatea / asta? / De cîteva zile îmi trimit singură mailuri, / fiindcă nu suport să nu primesc nici o veste de la nimeni.” (p. 79).
Când nu se relevă pe ea, Svetlana Cârstean îi dezbracă pe ceilalți: pe muncitori („Greutatea voastră din fața strungului, a bancului / de lucru, a mașinii de găurit, apasă pe umerii noștri lipsiți de vlagă.” – p. 18), pe colegii de generală sau de facultate („Eu îi spuneam Bîrzoieș, ea îmi spunea Cârstean. Era cu totul insupor- / tabilă. Mă chinuia, își bătea joc de mine. Avea un fel de a vorbi numai / din gît, nu și din gură. Rămînea țeapănă, fața nu i se mișca deloc, / replicile ei se voiau usturătoare. Și pentru mine chiar așa erau, pentru / că le spunea din gît.” – p. 11), pe părinți („Mama mea avea unghii frumoase mai mereu. Și pentru că nu avea / curajul să mă lovească direct cu palma, mă pedepsea cu unghiile.” – p. 48), chiar și pe Marele Cofetar care „Uneori era frumos ca Oblomov, leneș în fotoliul lui de piele roșcată, / șlefuită în atîtea zile și nopți de insomnie sau de somn.” – p. 67.
La nivelul construcției, regăsim imagini ca din filme dublate de utilizarea unor figuri de stil clasice în poeme precum „Două” („Mama mea nu transpiră. / Și face pipi fără zgomot. De zeci de ani, nu a mai vrut să audă cum / cade pipiul ei pe faianța imaculată a veceului. Mai întîi dă drumul / la apă, în chiuvetă, apa curge cu putere, nervoasă, stropește totul în / jur, însă acoperă orice alt sunet din încăpere. O apă rea, dar curată, / limpede, fără miros.” – p. 51) sau „Akihito” („În seara asta, îmi ung corpul cu o cremă strălucitoare, mă îmbrac, mă / pieptăn frumos, îmi lăcuiesc unghiile nici prea lungi, nici prea scurte, / mă privesc de o mie de ori în oglinda de cristal. Sînt o prințesă gata / de plecare. / Orice fetiță își visează prințul. Eu l-am visat cândva pe un / oarecare Akihito. – p. 64) sau hiperbolizarea unor imagini prin cuvinte simple, ca de exemplu în versurile „Sînt o mamă nemiloasă. / care-și îmbrățișează copilul, / pînă la sufocare, / îl face iarăși una cu ea însăși” – p. 60.
Svetlana Cârstean este poeta care își revarsă emoțiile, amintește de comunism (perioadă în care și-a trăit, de altfel, copilăria și tinerețea) și aduce la viață în paginile volumului său atât lumea în care muncitorii sunt încorsetați (folosind un limbaj dur), cât și universul matern (unde întâlnim un limbaj duios).
Indiferent de registrele stilistice sau de temele centrale abordate, volumul Svetlanei Cârstean este caracterizat de forță, rigoare și amplitudine, iar debutul târziu nu face decât să confirme că avem de-a face cu o poetă ce stăpânește condeiul pe deplin, după cum dovedesc și numeroasele premii anterior menționate.

Despre autoare:

Alexandra Medaru (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie), critic literar și editor, fiind colaborator permanent al e-revistei EgoPHobia unde conduce două rubrici, Arena culturală: cartea și filmul (în calitate de critic literar) și Lecturi potrivite / recomandate de Alexandra (în calitate de editor).
A publicat un volum liric, Demoni și demiurgi (Editura EIKON, 2017), poezie în volumul Tramvaiul Poeziei (Editura Paralela 45, 2019) și proză în antologiile Eroi fără voie (Ed. Millennium Books, 2015) și Centenarium StrING (Editura Tornada, 2018).
Are apariții de poezie, proză, studii critice, editoriale în publicațiile Apostrof, EgoPHobia, Echinox, O mie de semne, Revista Online de SF&F Galaxia 42, Revista de suspans, Revista de povestiri, Argos, eCreator.ro, Parnas XXI, Postmodern, Puterea – Cotidian Național, Select News și pe platforma Queero. Amintim câteva lucrări semnificative: Păcatul (2013), Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan (2016), Gomes Leal – poet al Satanei sau al lui Hristos? (2016), A fi sau a nu fi scriitor… (2017), Ființele nopții din urmă (2017), Marea unire și cultura veșnicei influențe (2018) sau Henrik Ibsen – “Peer Gynt” (2019).
În 2014 i s-a acordat Premiul al II-lea la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, pentru lucrarea Contrabandă-n alb și negru.
Blog personal: http://www.taramuridenicaieri.ro.