Marchează doi! Samuel L. Clemens și istoria transformării unei expresii marinărești în pseudonim literar

ROBERT C. TÖKÖLYI

                                                                                                        Motto:

Cărțile mele sunt ca apa. Cărțile marilor genii sunt ca vinul.

Din fericire, toată lumea bea apă.

                                                                                                                                       Mark Twain

Când marinarii de pe vapoarele cu aburi, care navigau în sus și-n jos pe fluviul Mississippi, trebuiau să verifice nivelul apei, aceștia foloseau o expresie marinărească, într-o engleză arhaică: Mark Twain! adică „Marchează doi stânjeni” sau Mark Three (Marchează trei), în funcție de cât de adâncă era apa. În general, pilotul vasului, cel mai important personaj de la bord, chiar mai important decât însuși căpitanul, cerea mateloților acest lucru, când apele erau scăzute, pentru a știi pe unde să-și conducă vasul în siguranță.

Legenda spune că un fost pilot al unui astfel de vas, Isaiah Sellers (1803-1864) care ar fi străbătut fluviul încă de la începuturile acestui mijloc de transport, a folosit expresia Mark Twain pentru a-și semna articolele într-un obscur ziar din New Orleans: New Orleans Daily Picayune. Fostul pilot de vas, care trăia din amintiri, relatând celor interesați tot felul de povești din trecutul său marinăresc, nu căuta să se facă remarcat printr-un stil literar ieșit din comun, fapt relevat chiar de materialele sale care, pe un ton neutru și sec, informau cititorii despre chestiuni banale, de rutină, care aveau loc pe fluviul mai sus amintit: o creștere a apelor, posibilitatea inundării unor proprietăți etc., dar care puteau fi extrem de utile navigatorilor sau călătorilor.

Noua generație de piloți ai vaselor cu aburi de pe fluviul Mississippi râdeau de bătrânul Isaiah Sellers și considerau informațiile sale penibile și nefolositoare. Unul dintre acești piloți, un novice cam obraznic, nestatornic, dar avid cititor și cu talent scriitoricesc, a încropit, în primăvara anului 1859, spre amuzamentul colegilor, o parodie la adresa bătrânului navigator, intitulată „Sergeant Fathom” (Sergent Stânjen) pe care a publicat-o într-un ziar din New Orleans. Parodia s-a bucurat de un foarte mare succes în rândul cititorilor și al marinarilor dar a avut un efect devastator asupra bătrânului pilot. Acest bărbat impunător și chipeș, care nu fusese luat peste picior niciodată, de nimeni din branșa sa, s-a simțit atât de jignit încât nu a mai scris niciodată nimic și astfel a fost dat uitării și de către locuitorii din New Orleans.

Legenda e frumoasă și continuă să fascineze generații de cititori. Dar e falsă, zic cercetătorii. Se pare că totul este doar o plăsmuire, rodul imaginației celui care va deveni adevăratul Mark Twain. Căutătorii adevărului nu au reușit să identifice niciun material semnat ca Mark Twain de către bătrânul pilot Isaiah Sellers, care, se pare, nici măcar nu avea pregătirea necesară pentru a scrie ceva. Dar povestea a intrat în folclorul local și așa a rămas.

Numele autorului parodiei „Sergeant Fathom” era Samuel Clemens. De curând își obținuse brevetul de pilot, după o perioadă de circa doi ani, în care a fost ucenic pe mai multe vapoare. Era văzut ca un tip destul de superficial, neserios, un aventurier, iar mentorul său, pilotul veteran Horace Ezra Bixby (1826-1912) a avut mult de furcă cu ucenicul său până a reușit să-l inițieze în tainele meseriei. Samuel Clemens nu a fost pilot întreaga viață. De fapt, această îndeletnicire nu a fost decât un scurt capitol din viața sa, dintr-o perioadă de căutări, în care încerca să se descopere pe sine.

*** 

Tatăl său, John Marshall Clemens (1798-1847) provenea din Virginia, dintr-o familie respectabilă, cu vechi ascendențe britanice, un străbun participând în mod activ la executarea regelui Carol I care a fost decapitat de oamenii lui Cromwell. Ulterior, după Restaurație, personajul a fost la rându-i executat, iar familia, pentru a scăpa de prigoană, a emigrat în Lumea Nouă. Tatăl lui John Marshall Clemens a fost Samuel Clemens, iar mama, Pamela Goggin Moorman. Împreună au avut 5 copii, John Marshall fiind cel mai mare. Tatăl său a decedat în anul 1805, familia fiind nevoită să se mute în statul Kentucky. Acolo, văduva Clemens s-a recăsătorit. John Marshall a urmat studii de drept și a devenit licențiat la vârsta de 21 de ani putând practica avocatura din anul 1822. În această perioadă a cunoscut-o pe Jane Lampton, născută în Kentucky, descendenta unui familii nobile engleze scăpătate care se numea la origine Lambton. În momentul în care un străbun a emigrat în America și numele de familie a suferit mutații, devenind Lampton. Cei doi s-au căsătorit în anul 1823 și au pornit împreună, la drum, prin viață, împărțind mai degrabă greutăți decât bucurii.

Avocatul John Marshall Clemens era inteligent și harnic, până la epuizare, dar deosebit de credul și deloc înzestrat cu calități antreprenoriale, ceea ce nu l-a făcut un om foarte statornic în viața sa profesională. Agnostic, optimist incurabil și peste măsură de idealist, John Marshall Clemens s-a mutat, din loc în loc, încercând să-și construiască o viață tihnită și lipsită de griji, dar parcă timpurile i-au fost mereu împotrivă, bărbatul eșuând în aproape toate întreprinderile sale. Soția sa, conservatoare și deosebit de religioasă, era adevăratul stâlp al familiei. După căsătorie, cuplul s-a mutat în statul Tennesse, în localitatea Gainsborough, unde în anul 1825 i se naște primul copil, botezat cu numele unei constelații: Orion. Familia nu a stat mult aici și s-a mutat în Jamestown, unde domnul Clemens, fiind singurul cu studii juridice, a fost ales de către comunicate în funcția de judecător. Deși nu prea avea ce judeca, domnul Clemens a reușit să asigure familiei sale un trai foarte bun: a construit o casă arătoasă, cumpără un pământ de 75 000 acri în Tennesse și se încadrează în elita locală. Ca să-și rotunjească veniturile necesare pentru a întreține un stil de viață extravagant, Clemens s-a apucat de negustorie dar afacerea i-a mers prost încă de la început, patronul fiind total lipsit de spirit antreprenorial. Familia s-a mărit, prin venirea pe lume a încă două fete: Pamela (1827-1904) și Margaret (1830-1839), ceea ce adus la creșterea cheltuielilor familiei. Afacerile mergând prost iar funcția de judecător fiind mai mult decorativă iar el fiind din ce în ce mai strâmtorat din punct de vedere financiar, John Marshall Clemens a decis să o înceapă de la zero în altă parte, cu întreaga familie.

Pentru început, s-a mutat în localitatea Pall Mall din Tennesse unde a primit slujba de diriginte de poștă. În luna iunie 1832 familia s-a mărit din nou cu Benjamin (1832-1842). Cheltuielile continuau să crească, nevoile familiale sporesc, toate acestea determinându-l pe judele Clemens să se mute din nou. La propunerea cumnatului său, John Quarles, a acceptat să se stabilească în statul Missouri, comitatul Monroe, satul Florida, pregătit să înceapă o nouă viață. Primit cu brațele deschise de comunitate, judele Clemens s-a integrat imediat. A găsit o casă, s-a apucat din nou de negustorie și a devenit partener de afaceri al cumnatului său, care avea o prăvălie. Afacerile mergeau destul de bine, judele și-a construit o nouă locuință, ceva mai spațioasă decât prima, s-a despărțit de cumnatul său, înființându-și peste drum de acesta propria dugheană. De asemenea, a fost ales judecător de pace. Familia crește în continuare prin apariția băieților Samuel Langhorne la 30 noiembrie 1835 și a lui Henry în anul 1838. Viitorul scriitor avea să-și noteze, mai târziu, despre satul natal, cu ironie: „m-am născut în Florida, un sat aproape invizibil din districtul Monroe, statul Missouri.. Satul avea o sută de locuitori, iar eu i-am sporit populaţia cu unu la sută. E mai mult decât ar fi putut face pentru urbea lor natală mulţi dintre cei mai vrednici bărbaţi din istorie. Poate că par lipsit de modestie spunând asta, dar e adevărat.”

La scurt timp însă, familia este lovită de o primă tragedie în 1839, prin moartea Margaretei la 17 august. Familia Clemens, îndurerată peste măsură de această pierdere, hotărăște din nou să pornească la drum, în toamna aceluiași an, stabilindu-se în târgul Hannibal din statul Missouri, unde va rămâne cu titlu definitiv. Așezat pe malul fluviului Mississippi, târgul Hannibal se afla la mijloc între marele oraș St. Louis și portul comercial Keokuk din statul Iowa. Având potențial de dezvoltare, târgul prosperă iar judele Clemens încearcă să se adapteze și să se integreze în noua societate. A luat în chirie un apartament și și-a deschis o nouă prăvălie. De asemenea, a reușit să se impună în fața comunității fiind ales judecător de pace, o funcție, din nou, mai mult onorifică, fără prea multe beneficii financiare.

Viața familiei nu e deloc ușoară, planurile judelui de a răzbi în viață fiind mereu date peste cap de evenimente neprevăzute. Familia Clemens este lovită de o nouă tragedie în anul 1842 prin moartea lui Benjamin, cel mai cuminte și ascultător dintre copii. Ulterior, necazurile s-au ținut lanț peste judele Clemens ale cărui afaceri mergeau din ce în ce mai prost. Deosebit de naiv, acesta s-a pus chezaș pentru un individ care avea probleme financiare iar când acesta a dispărut, judele a fost nevoit să-i achite toate datoriile fiind pus în situația de a-și vinde mobila și chiar casa pe care o construise cu atâta trudă. Dar și de această dată, cu optimismul său incurabil, judele Clemens a reușit să se ridice, deschizând un fel de pensiune.

Când norocul i-a surâs în cele din urmă, era anul 1846 iar judele Clemens tocmai își depuse candidatura pentru o funcție superioară în magistratură, fiind ales cu majoritate de voturi. Dar în februarie 1847, când s-a deplasat la Palmyra capitala comitatului pentru a depune jurământul de învestitură, pe drum a fost prins de un viscol năprasnic el s-a îmbolnăvit de pneumonie, a zăcut mai multe săptămâni și și-a dat obștescul sfârșit la 24 martie 1847 fără a se putea bucura de beneficiile funcției sale, nici măcar pentru o zi.

***

Moartea principalului stâlp al familiei a lăsat-o pe aceasta în derivă. Acum, rămăseseră o văduvă cu patru copii, doi majori și doi minori. Toți trebuiau să trăiască cumva, dar timpurile erau atât de grele încât asigurarea unui nivel de trai care să producă confort părea imposibilă. Primul care și-a asumat întreținerea familiei a fost fratele cel mare, Orion (1825-1897). Deosebit de inteligent și muncitor întocmai ca tatăl său, Orion învățase meseria de tipograf încă de mic, după care a studiat dreptul în cabinetul avocatului Edward Bates din St. Louis, care avea să devină mai târziu procurorul general al SUA, în timpul mandatului lui Abraham Lincoln. Încercând să fie capul familiei, Orion s-a întors în localitatea natală și a cumpărat un ziar local muribund „Hannibal Journal” căruia i-a schimbat denumirea în „Hannibal Western Union” fără a putea să-i schimbe și audiența pentru a putea să facă profit de pe urma lui. Identic tatălui său, Orion avea foarte multe calități intelectuale și morale dar îi lipsea spiritul antreprenorial astfel că, după un lung șir de decizii proaste, a fost nevoit să închidă redacția în 1853 și să se mute în localitatea Muscatine din statul Iowa. Cu această ocazie și familia s-a dezmembrat, văduva Clemens mergând la fiica sa Pamela în Sf. Louis, în timp ce fratele mai mic, Sam, a părăsit și el mediul familial căutându-și un rost în viață. Doar mezinul Henry a mai rămas în întreținerea lui Orion. Acesta din urmă, cu entuziasmul său debordant, a înființat un nou ziar „Muscatine Journal” care s-a dovedit o nouă inițiativă falimentară, în scurt timp.

În anul următor, la 19 decembrie 1854, Orion s-a căsătorit cu o fată din Keokuk, Mary Eleonor Stotts (1834-1904). Fiica lui William Stotts și a lui Mary Patterson, cu alți 6 frați și surori, Molly s-a născut în statul Illinois, de unde s-au mutat ulterior în Keokuk. După căsătorie, Orion se stabilește în orașul soției, familia acesteia ajutându-i să se pună pe picioare. Deschide o nouă tipografie, dar și aceasta se dovedește a fi falimentară, în ciuda faptului că a fost ajutat de cei doi frați mai mici. După un an, Orion devine tatăl unei fetițe, Jane, dar tragedia, parte din familia Clemens îl va lovi și pe Orion, 8 ani mai târziu aceasta murind.

Punctul culminant al vieții și activității lui Orion a fost atins în perioada 1861-1865, când acesta a devenit secretarul teritoriului Nevada, la propunerea fostului său mentor, avocatul Edward Bates. Acceptând postul, Orion s–a stabilit în orașul Carson City și depus eforturi considerabile în vederea modernizării acestor locuri, acționând aproape ca un guvernator, fapt care a condus la declararea Nevadei ca stat în anul 1864. Toată lumea îi recunoștea meritele, fapt pentru care Orion era favoritul pentru ocuparea funcției de secretar al noului stat, dar când să se facă nominalizările, modestia excesivă l-a împiedicat să revendice postul refuzând și să participe la adunările partidului, astfel că, după alegerile din noiembrie, Orion s-a văzut șomer cu acte în regulă, pierzând printre degete oportunitatea vieții sale. Pentru o vreme s-a străduit să-și câștige existența ca avocat dar timpurile grele și câștigul insuficient l-a determinat să se mute înapoi în Keokuk iar mai apoi în New York unde a lucrat din nou la un ziar. În ciuda intervențiilor fratelui său, devenit un scriitor celebru, care l-a angajat ca editor la o mare revistă, unde chiar el publica, Orion și-a dat demisia de onoare în urma unor neînțelegeri cu patronul. A revenit în Keokuk unde a practicat avocatura, apoi a fost fermier și inventator al unor dispozitive agricole, eșuând în toate demersurile sale. Către sfârșitul vieții sale, fratele mai mic, Sam era cel care îl întreținea. De fapt, acesta, îi întreținea pe toți membrii familiei. Orion a decedat în anul 1897 și a fost înmormântat în cimitirul localității Hannibal.

                                    Orion Clemens spre sfârșitul vieții

Ulterior, când s-a apucat de autobiografia sa, fratele mai mic al lui Orion, l-a caracterizat astfel: „Una dintre trăsăturile sale era entuziasmul. În fiecare dimineață, se trezea entuziasmat de câte ceva, iar acel lucru îl ținea ocupat toată ziua; noaptea, entuziasmul îi dispărea, iar în dimineața următoare, înainte să apuce să se îmbrace, era acaparat de o nouă atracție. Exploata în acest fel 365 de motive fierbinți pentru a se entuziasma, în fiecare an din viață. Dar era să uit o altă trăsătură de-ale lui, una foarte pronunțată. Aceea a melancoliilor sale adânci, a deznădejdilor și disperărilor sale; acestea își găseau locul, în absolut fiecare zi, lângă entuziasmele sale. Așa că ziua lui era împărțită – nu, nu împărțită, ci împestrițată -, dela răsărit până la miezul nopții, de alternarea razelor strălucitoare de soare cu norii întunecați. În fiecare zi, era atât cel mai voios și mai plin de speranță om care a existat vreodată, cât și cel mai nefericit om din lume. […] Era la fel de nestatornic și în politică – azi era conservator, săptămâna următoare democrat, iar după o altă săptămână, adopta orice găsea proaspăt pe piața politică. Aș vrea să remarc că, de-a lungul lungii sale vieți, și-a schimbat tot timpul religia și s-a bucurat de schimbarea de peisaj. Voi remarca și că nimeni nu s-a îndoit vreodată de sinceritatea sa, iar în materie de afaceri și bani, onestitatea lui nu a fost niciodată contestată. În ciuda capriciilor și a felului său schimbător de a fi, principiile lui erau înalte, mereu înalte și absolut de neclintit. Era cel mai ciudat compus amestecat vreodată într-o matriță umană. Orion Era genul de persoană care acționa din impuls și fără să gândească. Făcea totul cu convingere și entuziasm și era mândru de ceea ce făcea  – și indiferent de ce făcea, lucruri bune, rele sau neutre, se căia pentru ele punându-și cenușă în cap înainte să treacă 24 de ore. Cred că era singura persoană pe care am cunoscut-o vreodată în care pesimismul și optimismul sălășluiau în aceeași măsură. În afară de principiile sale bine întemeiate, era instabil ca apa. Puteai să-i nărui moralul cu un singur cuvânt și apoi să i-l ridici la ceruri cu altul. Puteai să-i frângi inima cu o singură vorbă dezaprobatoare și să-l faci fericit ca un înger cu un cuvânt de aprobare. Și nu aveai cum să explici aceste miracole. Orice răspuns ar fi fost satisfăcător.”

Pamela Ann (1827-1904), cel de-al doilea copil al familiei Clemens, era o persoană afectuoasă, răbdătoare, cu inimă bună, dar având o fire bolnăvicioasă: „caracterul ei era fără cusur și avea cea mai blândă și mai amabilă fire” avea să-și amintească fratele său mai mic, devenit scriitor. Când era tânără a ținut locul mamei pentru frații mai mici. Iubea lectura și muzica și, în anii 40, a reușit să-și asigure un anumit venit din lecțiile de pian pe care le organiza.

La câțiva ani după moartea tatălui, Pamela s-a căsătorit cu un negustor/comerciant de succes din Kentucky, și s-a mutat la St. Louis. A fost singura din familie care și-a creat o stare materială bună, datorită acestui mariaj, care a produs doi copii: Annie și Samuel. În timpul războiului civil, Pamela a fost asistentă medicală, dar conflictul i-a ruinat familia, soțul murind în anul 1865. Din cea care a oferit protecție și susținere mamei și fraților, a venit rândul fraților să o întrețină, atât pe ea cât și pe mama lor. Cele două s-au mutat mai aproape de Sam, scriitorul, cu care a întreținut o relație apropiată și duioasă tot restul vieții. A decedat în anul 1904, în statul Connecticut.

Destinul cel mai tragic a fost al lui Henry (1838-1858) mezinul familiei, de care Samuel era cel mai apropiat. A fost un copil și un tânăr cuminte, cu un comportament ireproșabil, harnic și binevoitor. Fiind cel mai mic, după moartea tatălui, Henry a trăit o perioadă cu mama sa, fiind luat ca ucenic în tipografiile fratelui său mai mare, Orion. După ce fratele său, Sam, și-a obținut brevetul de pilot pe vapor, Henry l-a urmat, fiind angajat ca ucenic pe vaporul Pennsylvania. În urma unor incidente la bord între Henry, Sam și pilotul William Brown, Sam a fost mutat pe alt vapor. În vara anului 1858, Samuel, aflându-se în St. Louis, în casa surorii sale, Pamela, a avut un vis ciudat, în care fratele său mai mic, Henry îi apărea mort, într-un sicriu metalic. Deși a povestit visul celor apropiați, nu a știut cum să-l interpreteze. Adevărata tragedie avea să se producă la 13 iunie 1858 când, aflat la o distanță mică de orașul Memphis, vaporul Pennsylvania a sărit în aer, Henry fiind rănit foarte grav. Ar fi putut supraviețui dacă un asistent neexperimentat nu i-ar dat o supradoză de morfină, care i-a și provocat moartea prematură.

Populația din Memphis a fost atât de impresionată de moartea acestui tânăr încât a făcut chetă, iar din banii strânși i-a făcut un sicriu de metal. A fost înmormântat în Hannibal, alături de tatăl său. Traumatizat de visul avut și de tragedia morții lui Henry, Sam a povestit aceste lucruri în lucrările sale autobiografice. Ulterior, Mark Twain îl va folosi pe George ca sursă de inspirație pentru personajul Sid din Tom Sawyer.

Acest scurt periplu prin istoria familiei Clemens ar fi incomplet fără câteva rânduri despre văduva lui John Marshall Clemens, mama celor mai sus menționați și a lui Samuel, celebrul scriitor. Despre Jane Lampdon Clemens se spune că ar fi fost deosebit de frumoasă și isteață, pasionată de dans. O femeie cumsecade, cu inimă bună, foarte curajoasă, plină de căldură și cu un extraordinar simț al milei față de toate creațiile lui Dumnezeu. Era evlavioasă dar și cu limba tăioasă și vorba plină de ironie și sarcasm.

După moartea soțului, copiii au fost cei care au întreținut-o, pe rând, până la moarte. Inițial, Orion a fost cel care a luat-o în grijă. Apoi s-a mutat la fiica sa Pamela în St. Louis, iar când Sam a crescut și a devenit celebru, i-a întreținut el pe toți. În 1870 s-a mutat, împreună cu fiica, în Fredonia, New York ca să fie mai aproape de Sam. Din 1883 s-a mutat din nou la Orion în Keokuk, unde a și decedat în anul 1890, fiind înmormântată în cimitirul localității Hannibal, alături de ceilalți membrii ai familiei. Ulterior, când Samuel a devenit un scriitor celebru, a folosit în cărțile sale, prototipul mamei sale pentru construirea unor personaje de care avea nevoie, un exemplu în acest sens fiind cel al mătușii Polly din cartea despre Tom Sawyer.

*** 

Copil firav și bolnăvicios, cu un aspect fizic mai neobișnuit (capul disproporționat de mare în raport cu restul corpului) dar neastâmpărat, „micul Sam”, cum era alintat în familie Samuel Langhorne Clemens, a fost, în mare parte, crescut de sclavii negrii pe care părinții săi îi dețineau. De asemenea, a fost mai degrabă un autodidact decât un susținător al sistemului de învățământ organizat, cu reguli, obligații etc. Înzestrat cu o minte ageră dar având și o latură poetică și de explorator, „micul Sam” asculta poveștile tuturor celor dispuși să le împărtășească, fie că erau plăsmuite, fie că erau povești de viață adevărate, cea ce i-a permis să-și lase imaginația să zburde liber, vizualizând totul, în cele mai mici detalii. Firea de explorator și-a descoperit-o la ferma unchiului său, John Quarles, de lângă Florida, unde Sam obișnuia să-și petreacă verile și unde se simțea cel mai în largul său. Ulterior, când a crescut și devenise deja un mare scriitor, Samuel și-a adus aminte de acest unchi considerând că „nu am întâlnit vreodată un om mai bun decât el.”  Evadările la ferma unchiului său veneau și ca urmare a stării destul de reci din sânul propriei familii, acolo unde, nimeni nu arăta afecțiune celorlalți membrii „am fost crescut într-o atmosferă de reținere. Nu am văzut niciodată vreun membru al familiei tatei să sărute alt membru, decât o singură dată, și atunci pe patul de moarte. Și nici în satul nostru oamenii nu se prea sărutau. Sărutările și mângâierile se încheiau după perioada în care făceai curte unei fete – la fel ca și cântatul la pian din acele vremuri.” Acolo, copil fiind, explorează împrejurimile descoperind oameni și locuri deosebite, aici imaginează, împreună cu zecile de copii de sclavi cele mai năstrușnice jocuri, aici se întremează, datorită alimentației sănătoase. Își petrecea o mare parte din timp cu sclavii, ale căror povești le devora cu cel mai mare interes și uimire. A învățat o mulțime de lucruri bune din joaca lui cu ceilalți copii, dar și năravurile, înjurăturile acestora, mâncând multă bătaie din partea părinților. În schimb, Sam, nu era un elev foarte silitor. Rebel din fire ura regulile și făcea tot posibilul să li se împotrivească. De asemenea, într-o lume profund religioasă, Sam și-a dezvoltat puternice convingeri agnostice, luând peste picior și punând sub semnul întrebării toate chestiunile ce țineau de religie, credințe, atitudine care-l va însoți întreaga viață. În ciuda amenințărilor mamei sale și a dascălilor săi de la școala de duminică care-i vorbeau de diavol, de iad și flăcările lui, Sam acumula mai degrabă vicii decât virtuți: a învățat să mintă, să fumeze, să chiulească de la ore. Mama lui era atât de sătulă de acest „copil problemă” încât atunci când viața i-a fost pusă în pericol, aceasta era convinsă că „micul Sam” va scăpa pentru că „oamenii meniți să moară spânzurați nu se îneacă”. Uneori, năstrușnicul copil își lua câte o porție de bătaie din partea mamei, preventiv, chiar și atunci când nu făcuse încă nimic, aceasta zicându-i „o meriți pentru vreo altă fărădelege, despre care n-am cunoștință. Și dacă n-ai făptuit-o, o meriți pentru fărădelegea pe care-o pui la cale, fără știrea mea.

Samuel nu era decât un copil obișnuit, care copilărea și se juca și uneori mai făcea și câte o boacănă nevinovată. Era și un băiat cu calități native, invidiate de ceilalți. Spre exemplu, avea o memorie foarte bună, citea foarte bine având și o voce potrivită lecturii, iar atunci trebuia să întocmească câte o compunere, se remarca cu siguranță pentru că avea condei. Era ingenios, găsea soluții rapide problemelor sale copilărești, dar regulile școlare nu putea să le suporte. Cel mai năzdrăvan dintre copiii Clemens prefera tovărășia copiilor pe malul fluviului Mississippi decât la școală, iar majoritatea jocurilor avea legătură cu marele fluviu. Băieții imaginau numeroase jocuri, cutreierau împrejurimile simțindu-se ca niște pirați pe o insulă pustie, priveau în zare vapoarele cu aburi și își imaginau ziua în care vor pilota ei înșiși astfel de vapoare. Uneori, când în târgul Hannibal zăboveau trupe de teatru amator, Sam și tovarășii lui, se strecurau pe unde puteau și asistau la reprezentații dar fără ca familiile lor să știe. Era genul de copil care participa la vânători nocturne de ratoni și oposumi, dezvoltase o pasiune ciudată pentru lilieci, patina pe Mississippi, fugea de la ore sau întârzia în drum spre casă ca să se scalde în fluviu.

După moartea tatălui, Sam a continuat să meargă la școală, iar după ore să ajute familia împărțind ziare sau lucrând ca ucenic la o prăvălie. Apoi, din clasa a V-a, a abandonat școala și s-a angajat ca ucenic tipograf la un ziar local, meserie pe care băiatul a învățat-o foarte bine pentru că-i plăcea colectivul din care făcea parte și pentru că a avut parte de un mentor bun, unul dintre lucrătorii de acolo, care l-a luat sub aripa sa și i-a arătat toate secretele. Demonstrând aptitudini superioare, Sam a primit sarcini din ce în ce mai importante. Totuși, în timpul său liber nu uita să fie în continuare copil-adolescent încercând să amâne momentul ruperii de cea mai frumoasă perioadă a vieții sale.

Neavând ce să mai învețe la ziarul local la care era angajat, Samuel devenea tot mai plictisit, fapt pentru care, atunci când fratele său mai mare, Orion, s-a întors în Hannibal și a cumpărat o gazetă locală ce trăgea să moară, i s-a alăturat, considerând pasul, o nouă provocare. Dar Orion era genul de patron care voia să controleze toate aspectele crezând, în mod eronat, că le știa pe toate și că doar el avea rezolvarea tuturor problemelor, neavând încredere în nimeni. Dacă ar fi avut mai multă încredere în fratele său mai mic care dovedea reale aptitudini de tipograf dar știa și să scrie foarte frumos, succesul i-ar fi fost garantat. Colaborarea lor, bazată exclusiv pe relația frățească și deloc profitabilă din punct de vedere financiar, a luat sfârșit în anul 1853, când Orion a decis să se mute în altă localitate iar Sam a refuzat să-l urmeze, mărturisindu-i și mamei dorința sa de a se desprinde de familie pentru a-și cauta un drum propriu în viață.

Departe de a-și fi descoperit vreun talent ascuns sau vreo pasiune mistuitoare, pentru Samuel Langhorne Clemens începe o perioadă, de câțiva ani, destul de instabilă, de căutări lăuntrice care va contribui în mod decisiv la formarea lui ca adult dar și ca scriitor. A fost o perioadă de acumulări, de încercări, mici izbândiri și mari eșecuri din care tânărul va ieși întărit și dotat cu un bagaj de cunoștințe și experiențe de viață atât de necesare unui scriitor autentic.

Procesul maturizării sale începe la New York, cel mai mare centru comercial al Satelor Unite ale Americii, unde ajunge în anul 1853. Aflat pentru prima oară atât de departe de casă, era entuziasmat de tot ce vedea aici, scriindu-le rudelor, impresiile sale. Dar viața la New York nu avea cum să fie ușoară cu toate că se angajase ca lucrător tipograf fapt pentru care neajunsurile l-au determinat să pornească din nou la drum, rătăcind prin Washington și Philadelphia și din nou New York. Fascinat de încărcătura istorică a locurilor vizitate și de oamenii pe care i-a întâlnit în cale, Samuel Clemens revine la St. Louis, unde domicilia Pamela, sora sa, unde a rămas un timp mai îndelungat, angajându-se la un ziar local. La începutul anului 1855, i se alătură fratelui său Orion, stabilit în târgul Keokuk, unde acesta înființase un nou ziar. Cunoscând rețeta acestei colaborări, în care fratele său mai mare era șeful absolut iar el angajatul fără soldă, și dându-și seama că și această afacere a lui Orion era falimentară, Samuel a început să viseze la o călătorie în America de Sud pentru a cultiva plante de coca, călcând astfel pe urmele unui individ despre care citise și pe care-l admira pentru spiritul aventurier și felul în care a reușit să se îmbogățească, într-un timp foarte scurt, lucru pe care-l dorea și pentru sine: „citisem relatarea locotenentului Herndon despre călătoriile sale prin Amazon și eram extrem de pasionat de ce povestea despre frunzele de coca. M-am hotărât să pornesc spre izvoarele Amazonului, să colectez frunze de coca, să le vând și să fac o avere.” Cu gândul la plantația care avea să-l îmbogățească, Samuel Clemens a strâns bani și, după ce rezervele sale au fost suficiente pentru, a-și pune planul în aplicare, la 15 aprilie 1857, a pornit la drum, îmbarcându-se pe vaporul „Paul Jones” cu care avea să ajungă la New Orleans, un port foarte mare, de unde avea să prindă o legătură directă spre America de Sud. Dar, după cum se întâmplă uneori în viață, neprevăzutul avea să apară tocmai acum, când tânărul era atât de hotărât să facă ceva serios în viață, deturnându-l de la planurile sale și schimbându-i viața pentru totdeauna.

Horace Ezra Bixby (1826-1912) era un experimentat pilot de vapoare cu aburi. În 1857 când pilota vaporul „Paul Jones” avea 31 de ani și o experiență practică de peste 10 ani. Se născuse la 8 mai 1826 în localitatea Geneseo, statul New York și era fiul lui Sylvanus și Hannah Bixby. Familia sa era una destul de mare, cu mulți frați, și buni și vitregi, probabil traiul acesteia fiind destul de dificil de asigurat, fapt pentru care, Horace, încă adolescent, a fugit de acasă și s-a stabilit în Cincinnati, statul Ohio, unde a lucrat ca ucenic într-o croitorie. Ulterior s-a angajat ca muncitor, bun la toate, pe un vapor numit Olivia. După doar câțiva ani, urma să devină pilotul acestei îmbarcațiuni. A a fost pilot de vase comerciale pe tot parcursul vieții sale, fiind printre primii piloți care aveau licență de funcționare pe toate cele trei fluvii care străbăteau Statele unite ale Americii la acea vreme: Mississippi, Misouri și Ohio. A servit ca pilot pe foarte multe vase, unul dintre ele, „Colonel Crossman”, fiind implicat într-un accident soldat cu 14 morți. Activitatea sa era una spectaculoasă în acele timpuri, plină de aventuri pentru că navigând pe cele trei mari fluvii, vapoarele puteau oricând să întâlnească cirezi de animale sălbatice care traversau râurile sau puteau fi atacate de războinicii indieni. Când a izbucnit războiul civil, Bixby a devenit pilotul vasului „USS Benton” în perioada 1861-1862, vas unionist, comandantul Escadrilei Fluviului Mississippi cu care  a participat la bătălia navală de la Memphis, din 6 iunie 1862. Ulterior războiului, îi plăcea să se laude că victoria de la Memphis s-a datorat informațiilor foarte bune pe care el le-ar fi transmis comandanților. După război, Bixby a activat atât ca pilot, cât și în calitate de comandant al unor nave, până aproape în ultima sa zi de viață, din anul 1912. La un moment dat, devenise și întreprinzător, cumpărând unele vase. A obținut și un brevet de invenție pentru un dispozitiv care ajuta vasele să navigheze mai bine. A fost căsătorit și a avut trei copii.

Samuel Clemens și-ar fi dorit de mic să devină pilot. Soarta i-a fost potrivnică până atunci dar, în anul 1857, a fost de partea sa. Îmbarcat pe vasul „Paul Jones”, Samuel l-a cunoscut pe Bixby și, potrivit propriilor mărturisiri biografice ulterioare, i-a propus acestuia să-l ia ucenic pentru a învăța meseria. Temperamental, irascibil și guraliv, dar deosebit de priceput, atât la pilotat cât și la oameni, Bixby a acceptat, cei doi făcând un pact cu privire la costurile acestei ucenicii. Este de prisos să mai spunem că din suma inițială, Bixby nu a văzut decât o mică parte, pe parcursul instrucției, cei doi devenind buni prieteni și, ulterior, colegi pe aceleași vapoare. Bixby l-a instruit pe Samuel Clemens în tainele navigatului pe fluviul Mississippi dar și al vieții legate de acest fluviu, învățându-l cum să-și creeze o hartă mentală a fluviului, mărturisindu-i că un pilot talentat trebuia să cunoască fiecare buștean, fiecare copac, fiecare cotitura a fluviului, bancurile de nisip, nivelul permanent al apelor etc. Deși era un foarte bun pedagog, Bixby se făcea remarcat prin limbajul colorat și tonul ridicat cu care își muștruluia ucenicii.

Când ucenicia s-a terminat, în septembrie 1858, Samuel Clemens a primit brevetul de pilot, îndeplinindu-și astfel un vis din copilărie. Nestatornicia sa a devenit statornicie, Sam transformându-se într-un bărbat tânăr matur și responsabil, care s-a dedicat acestei meserii, considerând-o, la acel moment, vocația vieții sale. Maturizarea sa bruscă a venit și ca urmare a unui eveniment tragic petrecut în anul 1858, ca urmare a morții fratelui său Henry într-un tragic accident maritim. Cariera sa de pilot de vapoare cu aburi a durat aproximativ doi ani. Era respectat, foarte bine plătit și avea foarte mult timp liber pe care îl petrecea observând lumea cu diferitele sale personaje și locuri. Asculta foarte mult poveștile celor din jurul său, citea mult. A învățat puțină franceză și chiar câteva elemente de astronomie care îl ajutau în navigare pe timpul nopții.

Războiul civil din Statele Unite ale Americii i-a luat pe nepregătite pe piloții vapoarelor care tranzitau marile fluvii americane. La început, conflictul i-a lăsat indiferenți. Ei navigau nestingheriți iar afacerile decurgeau normal ca întotdeauna. Mai apoi, s-au iscat discuții, inclusiv între colegii care lucrau pe același vapor, și doar simpla apartenență, prin naștere, la Nord sau la Sud, au condus la suspiciuni și antipatii spontane, acuzându-se reciproc de trădare. Într-o povestire scrisă ulterior, Samuel Clemens a surprins foarte bine stare de spirit dintre piloți, descriind astfel situația: „pilotam un vas pe Mississippi când am aflat vestea, că la 20 decembrie 1860, Carolina de Sud a părăsit Uniunea. Colegul meu de pilotaj era un newyorkez și, ca atare, era categoric de partea Uniunii. La fel și eu-dar el nici n-avea răbdare să m-asculte: în ochii lui lealitatea mea era îndoielnică, având în vedere că tatăl meu fusese proprietar de sclavi. Pentru a atenua acest trist adevăr, i-am răspuns că taică-meu îmi spusese, cu câțiva ani înainte de a muri, că sclavia este un mare rău, și că l-ar pune bucuros în libertate pe unicul sclav ce-i mai rămăsese, dacă ar socoti că are dreptul să înstrăineze un bun al familiei într-un moment când aceasta era atât de strâmtorată. Colegul meu mi-a replicat că o simplă intenție nu înseamnă nimic, și că oricine poate pretinde că e bine intenționat. Și a continuat să-mi conteste lealitatea față de Uniune și să-mi vorbească de rău strămoșii. O lună mai târziu, în atmosfera secesionistă ce se îngroșase simțitor în regiunea cursului inferior al fluviului Mississippi, am trecut – și eu, și el- de partea rebelilor. Ne aflam împreună la New Orleans în ziua de 26 ianuarie când Louisiana a părăsit Uniunea. Colegul meu și-a consumat pe deplin porția de zbierete pro-rebele, dar s-a opus din răsputeri și nu m-a lăsat să mi-o consum pe-a mea. Spunea că aș fi de neam prost, fiindcă taică-meu voise să-și pună în libertate sclavii. În vara următoare, omul meu avea să piloteze o canonieră federală și să zbiere din nou pentru Uniune, iar eu aveam să fiu soldat în armata confederaților…

Neavând o fire războinică, ci mai degrabă meditativ-contemplatoare cu puternice nuanțe umoristice, Samuel Clemens a părăsit meseria de pilot, devenită atât de primejdioasă în acele timpuri tulburi, reluându-și viața de hoinar. Primul popas l-a făcut la St. Louis. Dar, pentru a nu fi înrolat, a plecat mai departe în târgul Hannibal, pentru a afla că și acolo, toată lumea era belicoasă. Neavând ce face, s-a înrolat într-un batalion de voluntari secesioniști, format în mare parte din vechii săi tovarăși de joacă din copilărie. La început, se distrau, pentru ei războiul însemna să-și amintească cum se jucau ei când erau copii, făceau exerciții și mărșăluiau prin aceleași locuri ca în copilărie. Dar când războiul a devenit serios iar batalionul a trebuit să fie implicat în acțiuni militare serioase, Samuel Clemens nu a ezitat nicio clipă și a părăsit viața militară, plecând la Keokuk, la fratele său, Orion. Aflând că acesta urma să fie numit în funcția de secretar al teritoriului Nevada, nu a stat pe gânduri și l-a însoțit în Carson City, capitala acestui ținut, în vara anului 1861. Părerea sa despre ținutul Nevada, expusă într-o scrisoare către sora sa Pamela, este grăitoare: „unii oameni răi din fire sunt de părere că dacă diavolul ar fi pus în libertate și i s-ar spune să se stabilească în Teritoriul Nevada, el ar pleca acolo, ar arunca o privire melancolică în jur, apoi i s-ar face dor de iad și s-ar întoarce…”.

Capitala ținutului, Carson City, era un târg de mici dimensiuni cu o populație de vreo 2000 de locuitori, așezat într-o vale, străjuită de munți înalți. Situat în mijlocul pustietății, compoziția orășenească reflecta și acest aspect: ulițele erau permanent prăfuite, trotuarele erau din scânduri, lumea, pestriță. Idealiști precum Orion și fratele său nu erau prea mulți acolo. Majoritatea bărbaților urmăreau să se îmbogățească pentru că în regiune se descoperise argint, drept urmare, toată lumea făcea „prospecțiuni”. Orion și ceilalți ca el încercau să organizeze acest ținut, civilizându-l, dar pentru cei mai mulți acest lucru conta mai puțin. Regăsindu-și firea de hoinar, Samuel Clemens s-a săturat repede de Carson City și activitatea politico-administrativă a fratelui său, pe care l-a slujit în calitate de secretar personal, și s-a aventurat în tot felul de afaceri, care, în bunul spirit al familiei Clemens, s-au dovedit a fi falimentare. Spre exemplu, s-a apucat să-și împrejmuiască o bucată de pădure în preajma lacului Tahoe, pentru a avea și el o proprietate. După vreo câteva săptămâni petrecute pe malul lacului, dintr-o neatenție, a incendiat toată pădurea, rămânând fără proprietatea dorită. Altă dată, s-a avântat în afaceri dubioase, asociindu-se cu necunoscuți pentru a găsi argint. În acest sens, pentru o vreme s-a transformat în miner, locuind în așezarea minieră Unionsville, apoi a investit în niște mine din localitatea Aurora, dar toate inițiativele sale erau eșecuri sigure. Fără niciun ban, Samuel a ajuns să fie el cel întreținut de Orion, până prin anul 1862, când, văzându-și spulberate toate iluziile de îmbogățire, Samuel Clemens a renunțat și s-a mutat Virginia City, orașul care-i va schimba menirea și destinul.

*** 

Mark Twain s-a născut în Virginia City. Bineînțeles, nu fizic, întrucât Samuel Clemens avea deja 27-28 de ani. Dar din punct de vedere literar, anii 1862-1863 reprezintă perioada nașterii celui mai mare povestitor și umorist american. Transformarea lui Samuel Clemens în Mark Twain s-a făcut în etape. A fost nevoie de ani întregi în care fiul judecătorului a fost atent la tot ce se întâmpla în jurul său: cum vorbeau oamenii, ce povesteau, care erau relațiile dintre aceștia. Le-a analizat cu atenție portretul fizic, moral și intelectual, reușind de cele mai multe ori să surprindă esența acestuia. A fost atent la locurile prin care a trecut, le-a admirat frumusețea. În același timp a fost nevoie ca el însuși să experimenteze viața, astfel încât propriile-i povești să fie credibile și pline de haz.

În anii săi de hoinăreală, Samuel Clemens și-a exersat talentul scriitoricesc în special prin scrisorile trimise rudelor și celor apropiați. Toți considerau că are talent înnăscut dar înafara familiei sale, acest lucru nu era foarte cunoscut. În Nevada, Samuel a continuat să scrie scrisori, iar unele dintre acestea, au început să fie publicate în ziare locale, cum era cel din Keokuk. Vrând să afle și părerea lui Orion în această privință, acesta din urmă, bucurându-se de numeroase conexiuni inclusiv în presă, a trimis câteva din corespondențele fratelui său mai mic unui ziar intitulat „Daily Territorial Entreprise” care le-a considerat suficient de bune pentru a fi publicate, cerându-i lui Samuel să devină corespondent al publicației și să trimită materiale în continuare. La început, nu erau semnate sau le semna cu pseudonime lipsite de impact la public. În orice caz, când a văzut că nu era niciun rost să mai continue „prospecțiunile” miniere, Samuel a plecat, în vara anului 1862 în Virginia City, acolo unde ziarul la care colabora își avea sediul principal, editorul Joseph Goodman angajându-l ca reporter, cu un salariu de 25 de dolari pe săptămână.

Pentru că atmosfera de lucru din redacție era una foarte plăcută, având parte de un patron și de colegi foarte simpatici și umani, care-l îndrăgeau, la rândul lor, pentru felul său de a fi și talentul scriitoricesc, Samuel Clemens s-a integrat perfect în acest mediu și s-a dedicat în întregime scrisului. A avut mult de muncă, subiecte existau la tot pasul, de la chestiuni foarte banale până la conflicte și chestiuni mult mai serioase. Dar nu subiectul în sine era cel care atrăgea cititorii, ci stilul celui care scria articolele, Samuel căutând să redea întotdeauna totul într-o notă ironico-umoristă. Articolele nu era semnate sau folosea un pseudonim banal, are nu transmitea nimic. La un moment dat, pe sfârșitul anului 1862 și începutul lui 1863 Samuel Clemens a devenit corespondentul ziarului în Carson City unde tocmai începuseră lucrările parlamentului din Nevada. Pentru că fratele său era secretarul acestui ținut și cunoștea foarte multă lume acolo, Samuel era persoana cea mai potrivită să se ocupe de acest subiect. O vreme, reportajele sale apăreau tot anonim deși toată lumea știa cine le scrie. Nefiind pasionat de politică, Samuel Clemens s-a concentrat asupra personajelor, analizându-le trăsăturile fizice, intelectuale și morale iar descrierile lui aveau ceva uman în ele, prezentând actorii politici din Nevada în toată splendoarea lor, cu bunele și relele fiecăruia. Articolele sale se bucurau de un foarte mare succes dar Samuel era doar un autor anonim, devenit celebru și, potrivit propriilor amintiri, atunci s-a hotărât să iasă din anonimat. Astfel s-a născut Mark Twain, alter-egoul său literar, la 2 sau 3 februarie 1863 când Samuel semnează primul articol sub acest nume.

Toată viața sa, Samuel Clemens, în toate scrierile sale cu caracter autobiografic a susținut că își asumase acest pseudonim de la pilotul de vapoare Isaiah Sellers care-l folosise în trecut, după cum am menționat deja în deschiderea acestui medalion biografic. Totuși, alte voci, critice la adresa lui Clemens, au susținut că pseudonimul a apărut în Virginia City, într-o crâșmă, unde Clemens obișnuia să își petreacă timpul. Potrivit acestora, când intra în bar, striga tare către chelner „Mark Twain” cu referire la faptul că dorea să fie servit cu două pahare de whisky  pe care le consuma „pe caiet”, sau pe datorie, chelnerul trecându-i în cont consumația. Samuel Clemens nu a confirmat această poveste niciodată și a oferit mai multe variante de poveste cu privire la modul în care și-a asumat acest pseudonim, toate având legătură cu viața cotidiană de pe Mississippi și cu acel bătrân pilot Sellers.

Mark Twain a continuat să lucreze nestingherit ca reporter al ziarului din Virginia City până în primăvara anului 1864, când, în urma unui incident pornit dintr-o farsă făcută la ziar, și care se putea finaliza cu un duel, a trebuit să fugă la San Francisco, pentru a scăpa de hotărârea justiției locale.  Acolo, a fost angajat la ziarul Morning Call dar zilele bune de altădată au trecut. Munca sa devenise o rutină greu de suportat, nu mai avea aceeași libertate în tratarea subiectelor abordate, fapt pentru care nu a zăbovit mult în acest post și a luat legătura cu ziarul la care lucrase în Virginia City care l-a angajat din nou, ca și corespondent al acestuia din San Francisco. Pentru că în articolele sale, Mark Twain relata despre corupția din San Francisco deconspirând anumite personaje importante din oraș, a intrat în conflict cu poliția din oraș fiind nevoit să fugă și de această dată din oraș. Refugiat în câteva așezări miniere din California, Mark Twain a cunoscut personaje interesante ale căror povești le-a înregistrat în memoria sa, atât de bună. Unul dintre aceștia, a spus odată povestea unui bărbat care-și dresase broasca să sară la comandă. A povestit-o cu atâta haz încât, în același an Mark Twain a scris o scurtă povestire pe această temă, care a fost trimisă unei edituri din New York.

La 18 noiembrie 1865 povestea „Jim Smiley și broasca lui săltăreață” a fost publicată  de revista newyorkeză „Saturdey Press” și s-a bucurat de atâta popularitate încât Mark Twain s-a văzut, peste noapte, celebru. Schița lui despre broasca săltăreață era o gură de aer proaspăt în peisajul literar de pe coasta de est dominat de răceală, corectitudine, puritanism și care se construia după anumite tipare, asemănătoare scriiturii britanice.

Odată cu succesul acestei povestiri, Samuel Clemens a renunțat pentru totdeauna să mai alerge după himere dedicându-se în întregime scrisului sub pseudonimul Mark Twain, atât de iubit de americani.

Profitând de noul său statut, dobândit peste noapte, Mark Twain era curtat de toate ziarele din California și nu numai pentru a devenit colaboratorul lor. Dintre toate, el a luat legătura cu editorii ziarului Union din orașul Sacramento convingându-i să-l trimită într-o călătorie, în calitate de corespondent special. Aceștia au acceptat și a fost trimis în insulele Hawaii în luna martie 1866, la acel moment regat aflat sub protecția și controlul Statelor Unite ale Americii. A stat acolo aproape 6 luni, timp în care a trimis numeroase reportaje despre locuri și oameni întâlnite acolo, bucurându-se de un foarte mare succes. Călătoria sa în insulele Hawaii i-a deschis apetitul pentru povestit și chiar în acei ani apăruse moda conferințelor publice. Întâlnind persoanele potrivite care s-au ocupat de toate detaliile, Mark Twain a pornit într-un turneu național de conferințe în cadrul cărora povestea auditoriului ceea ce văzuse prin Hawaii precum și alte povestiri hazlii, care i-au crescut reputația.

În anul următor, 1867, Mark Twain a întreprins o călătorie în Europa și Orientul Mijlociu devenind astfel corespondentul ziarului Alta California din San Francisco. Îmbarcat pe vasul „Quaker City”, Mark Twain vizitează insulele Azore, Gibraltarul, Marsilia, Parisul, numeroase orașe din Italia, Odessa, Yalta, Constantinopolul, Palestina și Egiptul. Pe tot parcursul excursiei, Mark Twain a observat bunele și relele acestor țări și orașe, comparând locurile din Europa și Orientul Mijlociu cu cele din America. Comentează, critică, compară, dar totul cu ironie și mult haz astfel încât materialele trimise în țară ca reporter se bucură de un real succes. Spre exemplu, în Franța a vizitat locurile bune din Paris, muzee, monumente arhitecturale cu mare încărcătură istorică și artistică etc dar a văzut și cum trăiau oamenii în mahalaua sărăcimii și a muncitorilor surprinzând astfel esența acelui loc: „străduțe strâmbe, copii murdari care le blochează. Femei neîngrijite, care fug după copii și-i pălmuiesc; viziuni mizere. În tot acest faubourg St. Antoine, sărăcia, mizeria, viciul și crima merg mână-n mână. Aici trăiesc oamenii care pornesc revoluțiile.” Despre Italia, concluziile sale sunt sarcastice: „pe cât pot să-mi dau seama, Italia și-a folosit vreme de 1500 de ani toate energiile, toate resursele financiare și întreaga industrie, la construirea unui număr imens de biserici admirabile, silind în acest scop o jumătate din cetățenii ei să moară de foame. Italia de azi este un mare muzeu al grandoarei și al mizeriei”. O impresie destul de proastă îi lasă și Țara Sfântă și mai ales Ierusalimul. În schimb, are o părere bună despre Odessa și Yalta, pe care le vede asemănătoare așezărilor americane, mai simpliste și degajate, fără prea multe bizarerii arhitecturale.

Întors acasă, Mark Twain a fost asaltat cu propuneri de publicare a impresiilor sale din călătoria de curând finalizată sub forma unei cărți de sine stătătoare. Autorul a acceptat în ciuda unui mic conflict cu ziarul căruia îi trimisese reportajele și care-și asuma dreptul de a le retipări în exclusivitate. Trecând peste acest hop, Mark Twain a bătut palma cu American Publishing Company din Hartford și după ce a revizuit notițele sale din timpul călătoriei rezultatul a fost spectaculos: „The Innocents Abroad” (Ageamiii în străinătate) o carte de călătorii apărută în vara anului 1869, care s-a bucurat de un asemenea succes încât editorii au trebuit să suplimenteze tirajul inițial. Cartea a fost urmată de o alta în 1872, intitulată „Roughing It” (Luptând din greu) apărută la aceeași editură. Era tot o lucrare cu tentă memorialistică, Mark Twain povestindu-și experiențele din anii petrecuți în Vestul Îndepărtat și în Nevada. Era o combinație între reportaj și roman, cu foarte multe incursiuni în istorie și geografie. Și această carte a fost foarte bine primită de public, lucrarea aducându-i și venituri consistente, pentru prima oară de când scria. Următoarea carte s-a intitulat „The Gilded Age” (Epoca Aurită), apărut în 1873. Această lucrare a fost prima oglindă literară a Americii de după războiul civil, foarte fidelă și deloc măgulitoare. Personajul principal, colonelul Sellers, este inspirat din realitate, Mark Twain apelând la rudele sale pentru a-și construi prototipul: vărul mamei sale, James Lampton: „un spirit frumos și plin de patos, un bărbat viteaz, un om drept și onorabil, un om cu o inimă mare, nebună și generoasă, un om născut pentru a fi iubit; și era iubit de către toți prietenii lui și adorat de familie. Este cuvântul potrivit. Pentru familia lui, era aproape un zeu.” Bunăstarea adusă de aceste cărți i-au permis lui Mark Twain să călătorească, dar și să-și ajute fratele mai mare, pe visătorul Orion, mama și sora mai mare. Între timp, pentru că în anul 1870 se căsătorise, a trăit o vreme în Buffalo după care s-a mutat în Hartford, statul Connecticut.

Din anul 1874, Samuel Clemens-Mark Twain a început o nouă carte, de această dată despre copilărie, petrecută pe malurile fluviului Mississippi. Personajul principal era un copil, neastâmpărat și aventurier, inspirat din viața reală. Ulterior, când a terminat cartea, Mark Twain a mărturisit: „ întâmplările povestite în această carte sunt în cea mai mare parte adevărate. Una sau două au fost trăite de mine însumi, celelalte de către unii dintre colegii mei de școală. Huck Finn este luat din viață; Tom Sawyer, la fel, dar modelul lui n-a fost o singură persoană. Tom Sawyer e îmbinarea caracterelor a trei băieți pe care i-am cunoscut și ține așadar de ordinul compozit al arhitecturii.” Iar într-o scrisoare către Howells, editorul șef al revistei Atlantic Monthly, cu care colabora în această perioadă i-a scris: „am terminat povestirea și nu l-am adus pe băiat dincolo de vârsta copilăriei lui. Ar fi funest, după părerea mea, să fac acest lucru în alt fel decât la modul autobiografic întocmai ca în Gil Blas. Poate c-am greșit nescriind povestirea la persoana întâia. Daca-ș continua-o și l-aș  aduce pe băiat la maturitate, ar fi la fel de fals ca toți oamenii anodini zugrăviți în literatură, iar cititorul l-ar disprețui profund. Nu e deloc o carte pentru copii. Va fi citită numai de adulți. A și fost scrisă numai pentru adulți.” Cartea, intitulată „Aventurile lui Tom Sawyer”, a fost publicată în decembrie 1876 de către aceeași editură cu care colaborase Mark Twain până atunci și s-a bucurat de un foarte mare succes. În paralel, în timp ce lucra la această carte a copilăriei pierdute, Samuel Clemens-Mark Twain a publicat o serie de articole despre Mississippi și despre meseria de pilot, cel mai frumos capitol al vieții autorului. De asemenea, a scris și o scurtă povestioară „O poveste adevărată” despre viața unei sclave negrese, bucătăreasă pe domeniul unchiului său, unde el însuși și-a petrecut verile.

Pentru că succesul cărții despre Tom Sawyer a fost atât de mare, Mark Twain s-a hotărât să continue, pe aceeași temă, cartea copilăriei sale, transformându-l pe Huckleberry Finn, un personaj secundar în prima carte, în personajul central. Acest erou se deosebea de primul, printr-un simț al aventurii mult mai dezvoltat, era un ștrengar cu spirit liber ca însuși marele fluviu Mississippi. A scris la această carte mai mulți ani, abandonând-o, în mod repetat, atunci când autorul nu mai avea inspirație. În cele din urmă a terminat-o în anul 1884 și a fost publicată la sfârșitul aceluiași an, „Aventurile lui Huckleberry Finn”, bucurându-se de foarte bune aprecieri. În această carte, mai radicală decât prima prin aventurile și personajele descrise, Mark Twain a zugrăvit și mai bine copilăria sa și tabloul unei Americi de dinaintea războiului civil. Așa cum a procedat și pentru alte lucrări, prototipul pentru personajul principal, Huckleberry Finn a fost furnizat de un personaj real, prieten din copilărie cu Samuel Clemens, Tom Blankenship, despre care, mult mai târziu, avea să scrie următoarele: „Huckleberry Finn a fost Tom Blankenship. Tatăl lui Tom a fost într-o vreme „Beţivanul Târgului”, un rang extrem de bine definit, deşi neoficial, în acele zile. Luase locul unui „general” (căruia i-am uitat numele) şi a rămas o vreme unicul deţinător al rangului; după aceea, însă, s-a ivit un rival, în persoana lui Jimmy Finn, care şi-a demonstrat capacităţile, astfel încât am avut doi beţivani în târguşor – ceea ce dădea aşezării noastre cam tot atâtea necazuri câte a cunoscut creştinătatea în veacul al paisprezecelea, când au existat doi papi în acelaşi timp. În Aventurile lui Huckleberry Finn l-am zugrăvit pe Tom Blankenship întocmai aşa cum a fost. Era ignorant, nespălat, subnutrit, dar mai bun la inimă decât oricare alt băiat. Se bucura de o libertate fără margini. Era singura fiinţă cu adevărat independentă din târguşor şi, ca atare, era mereu fericit, stârnind invidia tuturor celorlalţi. Noi îl simpatizam şi ne plăcea să stăm cu el. Şi cum părinţii noştri ne interziceau să avem de-a face cu el, această interdicţie făcea ca societatea lui să preţuiască de trei sau chiar de patru ori mai mult decât societatea oricărui alt băiat.” Ambele cărți, despre Tom Sawyer și despre Huckleberry Finn au avut, ulterior, continuări, dar acelea nu s-au mai bucurat de același succes.

Dorul de copilărie, tinerețe și viața de pilot l-au determinat pe Mark Twain să întreprindă o călătorie pe Mississippi prin locurile pe care le știa de mic. Scopul său era să scrie o carte despre marele fluviu. S-a îmbarcat pe vaporul „Gold Dust” și a pornit în călătoria spre cel care fusese cândva demult. Din păcate entuziasmul i-a scăzut pe traseu. Fluviul și întreaga viață legată de el se schimbase atât de mult încât Samuel Clemens-Mark Twain nu o mai recunoștea. Și nu erau schimbări în bine. Războiul civil lăsase urme adânci prin locurile prin care trecea fluviul: forfota de altădată dispăruse. Porturile și toate așezările păreau părăsite, multe au decăzut între timp. Peste tot erau ziduri în ruină, vapoare eșuate. Pe fluviu fuseseră construite diguri, vapoarele erau mari și moderne. Sclavia fusese desființată, dar în fapt, negrii erau tot sclavi, mentalitățile nu se schimbaseră foarte mult. În ciuda progresului tehnic senzația era de pustietate și dezolare. Pur și simplu, Mark Twain nu mai regăsea poezia aceea a copilăriei în locurile pe care le vizita acum. A vizitat și târgul copilăriei sale, Hannibal, devenit acum centru feroviar important în cadrul comerțului cu cherestea. Scriindu-i soției sale, nu putem să nu simțim tonul trist, melancolic al autorului, care nu se mai regăsea acolo: „lumea pe care am cunoscut-o în tinerețea ei înfloritoare e bătrână, gârbovită și tristă acum; obrajii ei catifelați s-au veștejit și s-au înăsprit, focul din ochii ei s-a dus, ca și primăvara din pași. Când mă voi mai întoarce aici, o voi găsi prefăcută în pulbere și cenușă.” Din această călătorie și din propriile-i amintiri ale autorului s-a născut una dintre cele mai frumoase cărți dedicate marelui fluviu, scrise vreodată: „Viața pe  Mississippi ” apărută în anul 1883. Este o amplă monografie a fluviului impregnată de amintirile din copilărie și tinerețe ale lui Samuel Clemens

În anii aceia și următori, Mark Twain a mai publicat o serie de lucrări, unele bucurându-se de un larg răsunet altele, doar de un succes modest. În Prima categorie ar intra romanul „Prinț și cerșetor” din 1881 și „Un yankeu la curtea regelui Arthur” din 1889. Din a doua categorie amintim continuarea cărții „Ageamiii în străinătate” , „A tramp abroad” din anul 1880, care nu mai era la fel de spumoasă ca prima carte. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, a mai publicat o carte cu impresii de călătorie „Pe urmele Ecuatorului” din 1897, aceasta bucurându-se de succes. Mark Twain a scris foarte multe alte lucruri, pe lângă lucrările memorialistice sau romanele cele mai celebre și schițe, nuvele, proză scurtă în general, eseuri articole de presă, biografii. Dar cum scopul acestui medalion biografic nu este cel al analizei operei lui Mark Twain, ci al omului din spatele acestor opere, nu are niciun rost a fi pomenite, ele putând fi identificate de oricine, foarte ușor.

Pe parcursul vieții sale, Mark Twain a încercat să-și scrie și autobiografia. Până în ziua morții sale, aceasta nu s-a concretizat într-o lucrare de sine stătătoare, el trimițând fragmente și capitole diferitelor ziare și reviste. Scriindu-și amintirile, Mark Twain era plin de autoironie în fața unui astfel de demers zicând „intenționez ca, atunci când această autobiografie va fi publicată, după moartea mea, aceasta să devină un model pentru toate autobiografiile viitoare și  și mă aștept deopotrivă să fie citită și apreciată timp de mai multe secole datorită formei și metodei sale ….”. Altă dată era de părere că „în această autobiografie voi avea tot timpul în minte faptul că vorbesc din mormînt. Vorbesc efectiv din mormînt, întrucît nu voi mai fi în viaţă cînd va ieşi de sub tipar. Vor­besc din mormînt mai degrabă decît cu graiul meu viu din- tr-un motiv bine întemeiat: în felul acesta pot vorbi liber.” Avea 70 de ani când s-a apucat de autobiografia sa, pe care o dicta unei stenografe, în prezența unui secretar particular.

*** 

Viața lui Samuel Clemens a devenit stabilă nu atât datorită scrisului, cât mai ales familiei pe care și-a constituit-o. Soția și fiicele sale au fost cele care i-au dat liniște fostului hoinar. Tot familia a fost și cea care i-a permis lui Mark Twain să rămână hoinar, în suflet și în scrierile sale. La 33-34 de ani, Samuel Clemens a cunoscut-o pe Olivia Langdon. Aceasta, se născuse la 27 noiembrie 1845 în localitatea Elmira din statul New York ca fiică a lui Jarvis Langdon și a Oliviei Lewis. Tatăl său era înstărit, fiind implicat în afaceri cu cărbune. Familia Langdon era una profund religioasă, cu viziuni reformiste și antisclavagiste. Olivia, alintată de cei apropiați Livy, era o fată frumoasă și educată dar cu o sănătate precară ceea ce făcea ca și aspectul său exterior să fie unul firav. Samuel Clemens era prieten cu fratele Oliviei, Charles, prin intermediul căruia cei doi s-au cunoscut, în decembrie 1867. Îndrăgostit peste măsură, tânărul Clemens a început să o curteze pe Olivia pe tot parcursul anului 1868, după moda timpului, scriindu-i scrisori și cerând voie „socrului” său să o întâlnească, din când în când. Apoi, în februarie 1869 cei doi s-au logodit iar în februarie 1870 s-au căsătorit în localitatea natală a fetei, Elmira.

Pentru că Samuel nu era încă realizat din punct de vedere profesional și financiar, socrul său, care i-a devenit bun prieten, a cumpărat tinerei perechi o casă în localitatea Buffalo, statul New York. Dincolo de problemele de sănătate ale Oliviei și dramele prin care familia Clemens a trecut de-a lungul timpului, cei doi soți au avut o viață bună și frumoasă împreună. Marele merit al Oliviei a fost „șlefuirea” bădăranului său soț. Acționând ca o echipă foarte bine sudată, Olivia a devenit prima cititoare a manuscriselor soțului ei și prim-cenzorul acestuia, revizuind textele astfel încât acestea să poată deveni publicabile. Nu era un secret pentru nimeni faptul că Mark Twain vorbea colorat, obicei deloc plăcut de soția sa, dar el și scria în acest fel, astfel că Olivia trebuia să taie din textele lui vorbele de duh pe care Samuel le înlocuia apoi cu altele, mai acceptabile. Olivia a încercat, pe parcursul mariajului lor, să-l determine pe Samuel să se aproprie mai mult de biserică, eșuând total în acest demers himeric. Fiica sa, Susy, nota răspunsul scriitorului la această chestiune: „nu-i place deloc să meargă la biserică, n-am înțeles până acum de ce, dar deunăzi am aflat: ne-a zis că nu are răbdare să asculte vorbăria nimănui, afară de a lui, dar că pe el s-ar asculta ore întregi, fără să obosească”.        

În anul 1871, s-au mutat în localitatea Hartford din statul Connecticut unde s-au stabilit pentru o lungă perioadă de timp, devenind membrii marcanți ai acelei comunități. Lui Samuel îi mergea deja bine ca scriitor drept urmare și nivelul de trai era unul pe măsură. Familia Clemens a călătorit mult. În 1891, s-au stabilit în Europa, unde au locuit 4 ani. De asemenea, au călătorit și locuit temporar în Elveția, Anglia, Austria, Germani, Suedia, Franța, Italia, în perioada 1895-1896. Aceste călătorii erau necesare și pentru a-i trata afecțiunile soției sale. Reveniți în țară în anul 1902, au trebuit să plece din nou în 1903, de această dată la Florența în Italia, pentru că Olivia se simțea din ce în ce mai rău. Acolo a și decedat, la 5 iunie 1904, rămășițele sale pământești fiind incinerate iar cenușa, înmormântată în cimitirul din localitatea natală, Elmira. La un an de la moartea sa, soțul, încă îndurerat, scria următoarele rânduri despre ea: „era firavă, frumoasă  și feciorelnică- și fată, și femeie. Așa a și rămas până în ultima zi a vieții ei. În spatele unui exterior grav și delicat ardeau focurile de nestins ale simpatiei, energiei, devotamentului, entuziasmului și afecțiunii, o afecțiune absolut nelimitată. A fost întotdeauna firavă și a trăit cu sufletul, un suflet de o speranță și de un curaj indestructibile. Sinceritatea și candoarea perfectă erau calități ale personalității ei, cu care s-a născut. Părerile ei despre oameni și lucruri erau sigure și precise. Intuițiile nu au înșelat-o aproape niciodată. Dragostea pe care o arăta față de cei la care ținea lua forma venerației, iar ea o primea înapoi în aceeași formă. O combinație ciudată ne-a contopit într-o singură ființă prin căsătorie, ca să zic așa – firea și caracterul ei și ale mele. Nu făcea economie de afecțiune, sărutări și mângâieri, iar bogăția alinturilor m-a uluit întotdeauna.

Mark Twain nu era un personaj dificil în familie. Avea însă, ca noi toți, multe tabieturi, ciudățenii, obiceiuri mai puțin plăcute de membrii familiei. Spre exemplu, Samuel Clemens fuma, încă din copilărie. După ce s-a căsătorit, Samuel a încercat să-și tempereze pasiunea pentru tutun, dar s-a lăsat păgubaș, astfel că a fumat trabuc și pipă, până în ziua morții sale. De asemenea, obișnuia să vorbească destul de colorat. Mai direct, înjura foarte mult, obicei deloc îndrăgit de soția sa. Oricât a încercat Olivia să-l cizeleze în această privință, nu a reușit. Ideea e că nimeni nu se putea supăra cu adevărat pe el pentru că dincolo de primul strat al personalității sale, de marinar-vagabond, Samuel era un tip foarte vesel care răspândea numai bună dispoziție în preajma lui. Se spune că, odată când Samuel își făcea toaleta în baie, a descoperit că lipsesc mai mulți nasturi de cămășile lui. Enervându-se, le-a aruncat, gestul fiind însoțit de un potop de înjurături. Soția sa, care se afla în încăperea alăturată, a repetat unele din aceste înjurături, doar pentru a-l umili, fără alte comentarii, dar el, netulburat de gestul soției, i-ar fi răspuns, plin de haz: „Livy, m-ar durea să știu că înjurăturile mele sună așa. Cuvintele sunt la fel cu ale mele, numai că tu nu știi pe ce ton să le rostești”. De asemenea, în ciuda eforturilor soției sale, Mark Twain nu prea se pricepea să se comporte în societate și tocmai atunci, când de fapt ar fi trebuit să scoată la iveală cea mai frumoasă parte a caracterului său, gafa, zicând ceva nepotrivit sau jignind pe cineva. Era destul de timid când ieșea în lume, și nici nu era un foarte bun orator, dar aceste neajunsuri au fost parțial depășite în cadrul turneelor cu lecturi publice pe care le-a făcut întreaga viață.

Dincolo de scris, Mark Twain avea numeroase alte preocupări, pasiuni. Iubea, spre exemplu, biliardul, pe care-l putea juca ore în șir. Apoi, era pasionat de invenții și tehnică, fiind printre primii utilizatori ai mașinii de scris, ai telefonului, fonografului sau bicicletei, iar ori de câte ori afla că a apărut pe piață un nou dispozitiv, căuta să-l aibă. Spiritul antreprenorial i-a lipsit cu desăvârșire, în ciuda faptului că, la un moment dat, și-a înființat o editură, cu care spera să se îmbogățească. La început ideea părea foarte bună, mai ales că Twain se săturase să depindă de alți editori, fapt pentru care primul contract major a fost chiar cu el, pentru publicarea în 1884 a „Aventurilor lui Huckleberry Finn”. Intrarea pe piața editorială și cel mai mare succes înregistrat de această editură s-a făcut cu cartea de memorii a fostului președinte al SUA, Ulise Grant, în 1885. Totuși, tirajul și încasările acestei cărți nu au mai fost egalate de niciuna dintre lucrările apărute la această editură, ceea ce a condus la declinul afacerii. Mark Twain a ajuns să se îndatoreze pentru a salva afacerea, dar pur și simplu, asemeni tuturor bărbaților din familia sa, i-a lipsit acest talent antreprenorial, dând faliment și rămânând pe cap cu o groază de probleme. Eșecul afacerii sale nu a stat numai într-o politică nepotrivită din punct de vedere editorial. I se datorează și lui, în mare măsură, pentru că în paralel cu afacerea, el sponsoriza un inventator care lucra la o mașinărie, despre care visa că-l va face bogat și celebru: un fel de tiparniță mai deosebită, care nu a funcționat niciodată, deși Twain a sponsorizat lucrările cu circa 6 milioane de dolari, la valoarea de acum. A investit totul în această invenție: banii obținuți din cărți, banii de la editură, banii familiei, totul, ajungând, în cele din urmă, după vreo 10 ani de himere, să devină falit, fiind nevoit să-și pună tot talentul scriitoricesc la muncă, pentru a face rost de bani. În cele din urmă situația financiară a familiei s-a redresat, dar perioada de faliment și probleme financiare a fost foarte greu resimțită de familia sa. În memoriile sale de mai târziu, Mark Twain a recunoscut faptul că a reușit să depășească această perioadă grea, numai datorită soției sale: „în timpul celor nouă ani pe care i-am petrecut în sărăcie și copleșiți de datorii, avea tot timpul puterea să mă convingă să nu disper, să găsească o rază de soare printre nori și să mă facă și pe mine s-o văd. În tot acel timp, nu am auzit-o niciodată să-și exprime regretul în privința situației noastre precare, și nici pe copiii noștri.”

Cuplul a avut patru copii. Samuel Clemens-Mark Twain a fost un tată foarte bun care știa să se facă iubit de fetele sale, cu care era în stare să se joace ore întregi, jocuri de mult știute sau altele noi, inventate chiar de el. Primul născut, Langdon Clemens a venit pe lume la 7 noiembrie 1870. Născut prematur, a fost un copil firav asupra căruia a planat în permanență umbra morții. A murit la 2 iunie 1872, Samuel simțindu-se vinovat de această pierdere, după cum avea să mărturisească ulterior, în autobiografia sa: „eu eram cel vinovat de îmbolnăvirea copilului. Mama lui mi-l lăsase în grijă, iar eu l-am luat într-o plimbare lungă, într-o trăsură neacoperită, ca să ia aer. Era o dimineață rece și umedă, dar era bine învelit în blănuri, iar în mâinile unei persoane mai atente n-ar fi pățit nimic. Dar am căzut repede în reverie și am uitat de datoria mea. Blănurile au căzut de pe el și a rămas în piciorușele goale. Până la urmă, vizitiul a băgat de seamă, iar eu l-am acoperit la loc, dar era deja prea târziu. Copilul aproape că înghețase. M-am grăbit să-l duc acasă. Eram îngrozit de ce făcusem și mă temeam de consecințe. Am fost tot timpul rușinat de trădarea comisă în acea dimineață și nu mi-am permis să mă gândesc la ea, atunci când am putut să mă abțin. Mă îndoiesc că am avut atunci curajul să mărturisesc adevărul. Cel mai probabil, nu l-am mărturisit niciodată, până acum.”

Olivia Susan Clemens s-a născut la 19 martie 1872, cea de-a doua și cea mai mare dintre fetele Clemens. S-a născut la Elmira, dar a copilărit la Hartford și în străinătate. A fost educată în particular, după moda timpului, dar a urmat cursuri oficiale la Berlin, Geneva și la Bryn Mawr College, punând accentul pe studiul limbilor străine și orele de canto clasic. Fire sensibilă și meditativă, Susy, cum era alintată de familie era înclinată încă din copilărie spre filosofie, artă, scris, fiind fetița preferată a tatei: „era veselă și îi plăcea să se joace; dar, spre deosebire de alți copii, avea deseori tendința să se retragă în sine însăși, încercând să caute semnificațiile ascunse ale lucrurilor fundamentale care alcătuiesc misterul pateticei existențe umane.” La 13 ani, din propria inițiativă a început să scrie o biografie a tatălui său pe care-l adora, relațiile dintre cei doi fiind foarte apropiate. Impresionat de inițiativa fetei lui, Mark Twain avea să noteze ulterior că „nu am mai primit niciun compliment, nicio laudă sau omagiu din altă sursă care să însemne atât de mult pentru mine cum însemna și înseamnă și astăzi acela de la Susy. Citindu-l acum, după atâția ani, îl consider în continuare mesajul unui rege pentru mine și mă surprinde la fel de plăcut ca și atunci- cu patosul adăugat de gândul că mâna grăbită și nerăbdătoare care l-a schițat nu o va mai atinge pe a mea niciodată – și mă simt cum s-ar simți un om sărac și modest care, pe neașteptate, citește un decret care îl ridică la rangul de nobil…. Tot ce provine din acea sursă are un farmec și o grație care depășesc toate legile recunoscute ale literaturii, dar tot literatură rămâne, și încă una demnă de toată prețuirea.”

Datorită acestei fetițe, ne-a rămas și o descriere emoționantă a faimosului ei tată, care constituie probabil cel mai frumos portret pe care un copil îl putea realiza părintelui său: „aș vrea să scriu despre tata, și știu că voi avea întotdeauna ce spune despre el, fiindcă este un om deosebit…. Are un păr frumos, sur și cârlionțat, nici prea des și nici prea lung, ci tocmai potrivit; un nas roman, care-i sporește mult frumusețea trăsăturilor, ochi albaștri plini de bunătate; și o mustăcioară. Are un cap și un profil minunat, o față foarte frumoasă, pe scurt arată extraordinar de bine. Trăsăturile lui sunt perfecte, numai dinții nu-s prea grozavi. Are o piele foarte albă și nu poartă barbă. E un om foarte bun și tare hazliu; are temperament, dar toți membrii familiei avem asta. E cel mai drăguț om pe care l-am văzut și pe care-l voi vedea vreodată. Și, vai! E atât de distrat!

Pe măsură ce creștea, în ciuda dragostei ce o purta părintelui său, Susy devenea to mai frustrată de faima tatălui său, încercând în repetate rânduri să se desprindă de sub aripa lui, dar toate tentativele sale sale de a deveni solistă de operă au fost sortite eșecului, ceea ce i-a provocat numeroase explozii de furie, stări de anxietate și chiar depresie.

Plictisită de viața monotonă de familie și de rutina părinților săi, a refuzat să-i urmeze pe aceștia în călătoria din Europa din anii 1895-1896, motivând că nu se simțea bine și dorea să se odihnească. Împreună cu sora cea mai mică, s-au mutat la Elmira în casa mătușii lor. În august 1896, s-a îmbolnăvit subit de meningită spinală. În ciuda febrei foarte mari și a stării de delir în care se afla, Susy a compus un poem de 47 de pagini. În doar câteva zile și-a pierdut vederea, apoi a intrat în comă iar la 18 august 1896 a decedat la vârsta de 24 de ani. Părinții s-au întors de urgență din Europa, dar când au ajuns era deja prea târziu, Susy fiind moartă de mai multe zile. Moartea preferatei sale a fost una dintre cele mai cumplite tragedii cu care s-a confruntat Samuel Clemens-Mark Twain, rămânând cu sufletul întristat, până în ziua morții lui. Când și-a scris autobiografia, Susy a fost fiica de care mândrul tată a pomenit cel mai des, atât prin prisma amintirilor sale cât mai ales prin prisma biografiei întocmite de aceasta.

Al treilea copil, în ordinea cronologică a nașterilor, a fost Clara Clemens. Născută la 8 iunie 1874 în Elmira, Clara a avut cea mai lungă viață dintre toți copiii Clemens și singura care a avut descendenți. Ca și sora sa mai mare, Clara a fost educată atât în particular cât și în sistem oficial, atât în SUA cât și la Viena sau alte capitale europene prin care familia Clemens a trecut în călătoriile ei. Mult mai talentată decât Susy, Clara a urmat cursuri de pian și canto clasic remarcându-se prin vocea sa extrem de melodioasă de altistă.

A studiat muzica cu unii dintre cei mai apreciați instructori iar debutul profesional l-a avut la Florența, în Italia. În SUA, a debutat la 22 septembrie 1906 în localitatea Norfolk. A susținut concerte și turnee în Europa, inclusiv în marile capitale Paris și Londra. În anul 1908 l-a cunoscut pe celebrul pianist Ossip Gabrilovici cu care i-a devenit soț la 6 octombrie 1909. Mariajul celor doi a produs la scurt timp un descendent, singurul copil al cuplului, o fetiță, Nina (1910-1966), singura nepoată a lui Mark Twain.

Viața soților Gabrilovici a fost cea a unor artiști reputați. Clara cânta la pian și a jucat în piese de teatru în timp ce soțul său a fost dirijorul orchestrei simfonice din Detroit, în perioada 1918-1935. Bolnav, acesta din urmă a decedat la 14 septembrie 1936, la 58 de ani. Rămasă văduvă, Clara Clemens s-a recăsătorit cu dirijorul Jaques Samossoud, de originea rusă și mai tânăr cu 20 de ani decât soția sa.

Clara a fost singura moștenitoare a averii materiale și spirituale a celebrului său tată. A donat biblioteca și manuscrisele lui Mark Twain, a scris cărți și a vegheat ca opera și memoria tatălui să fie respectate. S-a stins din viață în anul 1962.

Mezina familiei a fost Jane Lampton Clemens, născută la 26 iulie 1880 la Hartford. Spre deosebire de surorile ei, aceasta iubea natura, ieșirile în aer liber, călătoriile și animalele, fapt pentru care, ajunsă la vârsta maturității, a devenit membră și a sprijinit mai multe fundații și asociații care promovau aceste activități. A fost o fată cuminte, cu inimă bună care, din păcate, la 15 ani a fost diagnosticată cu epilepsie. Din cauză că tratamentul acestei boli nu era foarte avansat, afecțiunea s-a agravat iar unul dintre motivele pentru care familia călătorea atât de mult în Europa era și găsirea unui tratament mai nou pentru cea alintată Jean. Agravându-se, boala a făcut ca Jane să aibă crize tot mai dese de epilepsie, schimbări bruște de dispoziție și, zic, unii, chiar excese de furie și violență. Cât timp a trăit mama sa, aceasta i-a purtat de grijă cu cea mai mare sensibilitate. După moartea acesteia, în 1904, fata a rămas în grija tatălui și a surorii mai mari, care nu au știut să facă față acestei provocări și au internat-o în diferite sanatorii. După câțiva ani, în toamna anului 1909, Mark Twain a adus-o acasă, relațiile dintre cei doi s-au îmbunătățit, iar Jane a devenit chiar secretara scriitorului. La 24 decembrie 1909, Jane a fost găsită decedată în cadă după ce încercase să facă o baie și suferise un atac de cord ca urmare a unei crize de epilepsie. Avea doar 29 de ani.

Patru luni mai târziu, la 21 aprilie 1910, a încetat din viață și Samuel Clemens, după o scurtă suferință, la vârsta de 74 de ani. Avusese parte de o viață de poveste, destul de aventuroasă dar dominată, în cea mai mare parte a sa, de tragedii și multă dramă, fapt ce parcă contravine cu spiritul vesel și dezinvolt care reiese din opera sa. Dar poate că așa trebuia să se întâmple, să treacă prin situații cât mai serioase și dramatice pentru a-și putea găsi umorul. În urma sa au rămas numeroase manuscrise și aproape niciun descendent, cu excepția fiicei Clara, care, după cum am menționat anterior, a fost singura care i-a supraviețuit. A fost înmormântat, alături de soție și de fiicele sale, în cimitirul din localitatea Elmira, devenit ulterior, loc de pelerinaj și punct de atracție pentru turiști.

***

Finalul acestui studiu este cel mai greu de construit pentru că ar fi necesare, probabil, explicații din partea mea în legătură cu alegerea subiectului și personajului. Mulți s-ar putea întreba pentru ce era nevoie de încă o mini-biografie a celui care a fost Mark Twain. Până la urmă, există biblioteci întregi despre viața și activitatea lui iar multe lucrări sunt disponibile tuturor, unele la un singur click distanță. Celor care ar putea să aibă astfel de întrebări, le răspund preventiv că scopul acestui medalion biografic nu este criticarea vieții și activității celui care a fost Samuel L. Clemens, ori acela de a-i analiza științific opera literară, neavând competențe în acest sens. Prezentul material este o abordare cronologic-umană a celui care s-a transformat, treptat, dintr-un aventurier, în cel mai mare povestitor și umorist al timpului său fără a-și pierde autenticitatea, și care, însușindu-și o obscură expresie marinărească a ridicat-o la nivel de brand literar personal, recunoscut, încă din timpul vieții sale, atât la nivel național, cât și internațional.

Pe mine personal, acest autor m-a ajutat foarte mult în devenirea mea ca ființă umană, iar analiza vieții și activității sale m-a făcut să-l înțeleg mai bine ca om, ca scriitor, să-i înțeleg mai bine personajele, trăirile, bucuriile și tragediile vieții. Citindu-i cărțile cu tentă memorialistică am învățat foarte multe lucruri despre oamenii și istoria Americii, anterioare și ulterioare războiului civil, despre mentalități, despre sclavie și libertate, despre străduințele unor oameni simpli de a se realiza în viață, despre reușite și multe eșecuri și multe altele.

Mark Twain înseamnă mult pentru mine. Numele său se confundă cu o parte a copilăriei mele, cea mai frumoasă și mai fericită dintre toate perioadele care formează viața unui om. Când eram copil și citeam  Aventurile lui Tom Sawyer sau pe cele ale lui Huckleberry Finn, eram acolo, în carte, în mijlocul aventurilor acestor personaje. Prinț și cerșetor m-a impresionat și emoționat, iar Aventurile unui yankeu la curtea regelui Arthur m-a distrat teribil. De multe ori, când gașca de copii se întâlnea în cartierul nostru din Baia Mare, imagina jocuri asemănătoare celor din cărțile acestui „Ion Creangă” american. Cărțile lui mi-au dezvoltat imaginația, dar și memoria, de la el învățând să iubesc biografia și memoriile, ca gen literar. Când eram copil, cărțile sale se vindeau ca pâinea caldă, în ciuda faptului că trăiam într-un regim comunist. Nimeni nu ne-a îngrădit libertatea lecturii iar cărțile sale erau ceva obișnuit în bibliotecile și lecturile noastre școlare. Azi, este un autor aproape necunoscut generației tinere, iar dacă mai este studiat, pe fragmente, nu mai trezește niciun sentiment copiilor și tinerilor milenieni, pasionați de gadgeturi.

Asist cu neputință la realitățile acestui prezent ciudat pe care-l trăim, când cărți, precum Coliba Unchiului Tom, altădată atât de apreciate, desene animate, devenite clasice, precum „Dumbo”, „Pisicile aristocrate” și filme artistice multipremiate precum „Pe aripile vântului”, sunt cenzurate, aproape interzise, în numele unor principii tare greu de înțeles. Privesc cu groază spre un viitor incert și distopic în care statuile, cărțile, filmele și alte creații artistico-literare care ne mai păstrează, cât de cât, în legătură cu trecutul (așa cum a fost el, cu bune și numeroase neajunsuri) nu își mai găsesc loc. Chiar și Mark Twain, cel mai mare critic al societății contemporane lui, a avut de suferit din cauza semenilor săi. Unii l-au văzut doar ca pe un bufon, un simplu umorist, în timp ce alții l-au interzis în biblioteci și școli pentru că vorbea despre un Sud, nedemocratic și sclavagist și pentru că limbajul folosit era cel obișnuit, al unor oameni simpli, considerat vulgar, trivial. Încă din timpul vieții, la scurt timp după lansarea cărților mai sus amintite, bibliotecile publice din unele state le-au interzis sub pretextul că autorul folosise un limbaj vulgar și că personajele duceau lipsă de moralitate. Pe la 1905, biblioteca din Brooklyn a procedat la fel, trimițându-i lui Mark Twain o scrisoare de argumentare, biblioteca susținând că lucrările despre Huckleberry Finn nu oferă un exemplu bun copiilor. Mark Twain ar fi răspuns scurt, în stilu-i caracteristic, cu umor și cu multă ironie:                                        

Stimate domn,

Sunt foarte trist în legătură cu ceea ce îmi spuneți. Am scris Tom Sawyer și Huck Finn exclusiv pentru adulți și mă deranjează că li s-a permis copiilor accesul la ele. Ceea ce tulbură mintea unui copil, nu mai poate fi îndreptat după aceea; știu asta din propria mea experiență, având și astăzi un gust amar când mă gândesc că cei care mi-au îndrumat primii ani de viață, nu doar că mi-au permis, ci chiar m-au obligat să citesc o versiune integrală a Bibliei, înainte de a împlini 15 ani. Nimeni nu poate face asta fără urmări. Sincer, mi-aș dori să pot spune un cuvânt în apărarea personajului lui Huck, dar nu mi se pare mai rău decât Solomon, David, Satana și restul personajelor considerate sacre. Dacă aveți cumva o ediție integrală a Bibliei la departamentul pentru copii, puteți, vă rog, să interveniți pentru a-l scoate pe Huck din acel anturaj dubios?”

Din fericire, susținătorii și admiratorii săi au fost mai mulți, iar cazurile extreme, ca cel de mai sus, erau excepții. A fost aclamat de întreaga lume, de oameni simpli, politicieni, regi și împărați, asigurându-i astfel succesul. Pentru reprezentanții generației mele și nu numai, aventurile au fost aventuri, copiii prezentați în cărți au fost copii, iar imaginația noastră zburda liber ca marele fluviu Mississippi, atât de iubit de autor. Talentul său de povestitor, neegalat, până în prezent, de nimeni, reușea să-l facă pe cititor părtaș la toate aventurile, călător prin toate acele locuri mirifice, teleportându-l mental și sufletește într-un timp în care copiii nu erau, nici cei mai îmbrăcați, nici cei mai bine hrăniți, nu aveau nici gadgeturi sau multe jucării, rețele de socializare și internet de mare viteză. În schimb, copiii de atunci, ca și copiii generației mele, aveau foarte mulți prieteni, multe jocuri și comunicau în mod real. Au/am trăit într-o lume în care viața cu toate clipele ei era nespus de prețuită.

Pentru toate bucuriile pe care mi le-a dat în copilărie și ulterior, în prima parte a tinereții, Samuel Clemens-Mark Twain a fost și rămâne unul dintre Eroii Mei, iar acest medalion biografic îi este închinat.

Notă

Pentru întocmirea acestui material biografic dedicat marelui povestitor Samuel Clemens-Mark Twain am utilizat doar surse edite:

  • În limba română: Petre Solomon, Mark Twain sau aventurile umorului București, Editura Tineretului, 1960, Petre Solomon, Vorbesc din mormânt, București, Editura pentru literatură universală, 1962; Mark Twain, Autobiografie, București, Editura Art, 2008; Mark Twain, Capitole din autobiografia mea, București, Editura Herald, 2017;
  • În limba engleză: Resa Willis, Mark and Livy. The love story of Mark Twain and the woman who almost tamed him, Routledge, New York, London, 2004; Karen Lysta, Dangerous Intimacy: the untold story of Mark Twain’s final years, University of California Press, 2006; Liz Sonneborn, Mark Twian, Chelsea House Publishers, 2011; Jeffrey Alan Melton, Mark Twain, Travel books and Tourism. The tide of a great popular movement, The University of Alabama Press, 2002; Ronald M. James, Mark Twain’s Virginia City: the 1864 Bird’s eye views of Grafton Brown, ]n Nevada Historical Society Quarterly, nr. 2/2008; Ronald M. James, Mark Twain’s Wild West and the presidential election of 1872, ]n Folklore Thursday Website din 15 august 2019; Tracy B. Strong, “Glad to find out who I was”. Mark Twain on what can be learned on a raft, ]n Jounal of Law, Philosophy and Culture, vol. IV, nr. 1/2010; Ronald James, Mark Twain and the Wild West: wilderness or literary opportunity, ]n Academia Letters din ianuarie 2021.
  • Toate imaginile folosite sunt edite, fiind ușor identificabile pe internet.

Despre autor:

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca, în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj. Profesor de Istorie la Baia Mare, în perioada 2004-2007, în prezent, este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.

Un gând despre “Marchează doi! Samuel L. Clemens și istoria transformării unei expresii marinărești în pseudonim literar

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s