Robert Cristian Tökölyi

Motto:

„Omul prin cultură se afirmă, poporul prin cultură se constituie în națiune.”
Alexiu Pocol
Baia Mare, 1903

„Aurul e ca o femeie frumoasă pe care o iubești: umbli după ea până te sleiește și cazi.”

Alexiu Pocol
Baia Mare, 1933

În anul 1933, Alexandru Bogdan, redactorul „Revistei Ilustrate” de la Cluj se interesa de soarta nababului Alexiu Pocol (Pokol) de Lozna Mare. Aflase despre viața fabuloasă a acestuia, despre norocul care îi ieșise în cale atunci când descoperise aurul de pe Valea Borcutului, despre relațiile sale cu politicieni, oameni de cultură, prinții și prințesele vremii. De asemenea, la momentul în care l-a vizitat, circulau numeroase legende despre falimentul acestui personaj, ce altădată își poleise castelul cu aur. Întâlnirea a avut loc pe terasa unui restaurant central din Baia Mare, și ulterior, la domiciliul fostului magnat. Reporter descrie astfel întâlnirea: „în fața noastră se afla un om voinic, cu profilul foarte accentuat, nas vulturesc fără agresivitate însă, bărbia adusă în sus, mustăți mici, ungurești, și cu un aer de adevărat magnat. Poartă pantaloni albi, foarte strâmți pe picior, pantofi de piele cenușie și o pălărie vânătorească pe frunte, căreia nu-i lipsește decât pana de cocoș, lăsând să se vadă ceafa rasă și bombată în mai multe cute. O expresie generală de bonomie, care se verifică de îndată ce omul acesta începe să vorbească. Completează aspectul său original-bastonul cu mâner masiv de aur-trebuie să cântărească poate câteva kg, de care nu se desparte niciodată. Avea de asemeni și o tabacheră din aurul minelor sale, ca și bastonul.”
Personajul cu pricina nu era altul decât Alexiu Pocol (ortografiat Pokol, în limba maghiară) de Lozna Mare „un om de statură mijlocie, bine conservat, totdeauna foarte elegant. Hainele lui erau din stofă englezească. Purta pantaloni cu careuri tip englezesc, fuma numai țigări de foi Havana, cele mai scumpe. Mustățile lui erau răsucite în furculiță, dealtfel și vizitiul lui avea mustățile în furculiță ca stăpânul. Avea un baston negru din lemn de abanos cu un mâner din aur masiv, care putea avea ½ kg greutate.”
Născut în 1871 sau, după alte surse, la 24 august 1872, în localitatea Letca, județul Sălaj, în familia unui cantor bisericesc, a urmat cursurile Preparandiei din Gherla și pe cele ale Preparandiei din Blaj. După finalizarea studiilor s-a dedicat timp de câțiva ani carierei didactice, profesia lui de bază fiind cea de învățător la Școala Primară Greco-Catolică din Baia Mare (1891-1892), după care la Școala Primară de pe Valea Borcutului. Cunoștea limba maghiară perfect, și puțină germană. Acolo, pe Valea Borcutului, a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, văduva cu 6 copii, Maria Mureșan, născută Oncea (după alte surse Vancea, Oancea), care deținea deja o mină, nu foarte productivă.

   

Alexiu Pocol și soția Maria Vancea de Buteasa

Legenda spune că după căsătorie, Alexiu Pocol, abandonând cariera didactică, s-a dedicat în totalitate explorărilor perimetrelor miniere. La început a fost arendaș, ulterior proprietar de mină. Primii ani au fost groaznici pentru învățătorul devenit miner. Toți banii familiei au fost epuizați în disperata încercare de a găsi aur și, era pe punctul de a abandona. Totuși ceva îi spunea să continue, să nu se lase. Inclusiv minerii tocmiți au stat lângă el, chiar dacă nu mai putea să-i plătească de mult. Rememorând începuturile, Pocol era cuprins de emoții: „Măi băieți, eu nu mai am bani ca să continui lucrările. Nu vreau să vă fur munca voastră. Duceți-vă sănătoși, iată vă plătesc ce mi-ați lucrat până acum, să vă dea Dumnezeu noroc.” Iar muncitorii au convenit să nu-l părăsească și să mai lucreze încă o lună. Norocul i-a surâs lui Alexiu Pocol, undeva, la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea, când a descoperit un bloc uriaș de aur curat de 75 kg și numeroase alte filoane, pe care le-a exploatat ani de zile. Potrivit propriilor declarații din 1933, în momentele de glorie, scotea și 30-40 de care țărănești de aur cu quarț, pe care apoi, le prelucra în șteampuri californiene. Automat a fost propulsat în rândurile elitei locale dar și ale imperiului austro-ungar. În scurt timp, aproape toți bărbații de pe Valea Borcutului au ajuns să lucreze pentru Pocol.

Și-a construit un conac frumos, iar legenda spune că a avut îndrăzneala să-i scrie împăratului Franz Joszef pentru a-i cere permisiunea să-și pardosească una dintre încăperi cu monede de aur. Pentru că împăratul a refuzat, de frică să nu-i fie călcate în picioare chipul și emblema imperială, Pocol ar fi avut obrăznicia de a-și pardosi camera cu monede de aur, așezate pe cant. Legenda este frumoasă și stârnește imaginația cititorilor, dar nu poate fi verificată. Întrebat, direct și fără menajamente, cât era adevărat din legendele construite în jurul personalității sale, în 1933, Pocol a răspuns foarte simplu: „Apoi, no, dragule, toate sunt numai invenții omenești. Eu aveam mină de aur și am găsit aur mult. Nimic mai firesc.”

În orice caz, odată construit castelul, acesta a devenit polul atracției pentru multe personalități ale timpului. Astfel, în anul 1905 și 1910 Pocol i-a avut oaspeți pe poetul și epigramistul Cincinat Pavelescu, prințul Leon Ghica, conții François de Roussy și Claude de Fountenelle, ambii consuli ai Franței la București. În 1906 a fost vizitat de însuși marele istoric Nicolae Iorga. Ulterior, atât la castelul de pe Valea Borcutului cât și la locuința somptuoasă din Baia Mare, Pocol a avut ca musafiri pe Nunțiul Papal Marmaggio, în 1921, generalul Moșoiu, în anul 1922, prințesa Cantacuzino, generalul Petala, doamna Bragadiru, în 1923, Take Ionescu, diplomat, ministru de externe, parlamentar de Baia Mare, fost prim-ministru al României, precum și pe scriitorul Duiliu Zamfirescu. De la Cincinat Pavelescu ne-a rămas și o epigramă dedicată lui Pocol și lui Take Ionescu:

„Muncit de ‘naltul ideal,
Ce adânc în suflet îl nutrești,
Clădiși căsuța ta pe deal
Cu fruntea-n cer și ochii-n zări
Să fie faru-ntregii țări
Românești.
Take Ionescu al nostru
Și Pokol de Lozna Mare au un punct
d’asemănare, adorat ca un tezaur,
Ce supune chiar natura
Și-i puternic ca lumina
Unu mina,
Altu gura d’aur”

Alexiu Pocol, Maria Pocol, Inocențiu Pocol împreună cu înalți oaspeți, contele François de Roussy (consul francez la București), Cincinat Pavelescu, contele Claude de Fountenelle (consul francez la București) în fața castelului de pe Valea Borcutului, 1910

Dintre toate personalitățile care l-au înconjurat cu „prietenia” lor, Pocol era fascinat mai ales de Grigore Trancu-Iași, pe care-l considera „cel mai deștept și mai șiret dintre toți”, pentru care ar fi compus chiar și o epigramă, redată de ziaristul Alexandru Bogdan, în 1933:

„ pe ministrul Trancu-Iași
Nici în casă să nu-l lași
Că îți fură căldărușa
Ba îți ia și muerușa”

Spre deosebire de alți oameni bogați, Alexiu Pocol avea o personalitate deschisă, agreabilă, era foarte sociabil. Pe de altă parte, trăia fiecare clipă la intensitate maximă și îi plăcea să epateze, etalându-și bunăstarea cu orice ocazie. Spre exemplu, după ce a descoperit filonul de aur, Alexiu Pokol a revenit triumfător în orașul Baia Mare pentru a plăti datoria de 1.000 coroane către bancherul Stoll, care-l împrumutase ca să-și poată continua explorările miniere. Ceea ce a impresionat pe toată lumea, nu a fost gestul, normal și firesc de altfel, ci modul în care Pokol a ales să facă acest lucru. Un adevărat spectacol vizual! A intrat în oraș, într-o caleașcă strălucitoare trasă de șase cai. Vizitiul era împodobit în fireturi, iar Pokol avea nasturi de aur la haină precum și un baston greu de aur în mână. De asemenea, când avea oaspeți, Pocol îi întâmpina de departe, trimițând după ei faimoasa sa caleașcă cu șase cai. Nu în ultimul rând, probabil prin donații consistente, a dobândit titlul nobiliar de Pokol de Lozna Mare, iar soția sa, Maria, a devenit Vancea de Buteasa.
Un contemporan, prieten al fiului său, descrie astfel perioada de glorie a lui Pocol: „Și-a construit castelul dela Valea Borcutului, a cumpărat o moșie de câteva sute de jugăre la Lozna Mare, a făcut case pentru muncitorii care îi lucrau pământul. Și-a făcut o casă mare la Baia Mare, a avut un bloc cu mai mulți chiriași la Budapesta. S-a înscris în Clubul Magnaților din Budapesta. Aici la Baia Mare pe lângă casă avea și un grajd, unde ținea 4 cai și trăsură cu cauciuc și vizitiul și valetul respectivi. Din când în când mergea la Budapesta se ducea și cu un vagon pentru animale care era atașat la tren în care erau îmbarcați cei 4 cai și trăsura respectivă și când se dădea jos din tren trăsura cu caii erau la dispoziția lui. Se ducea pe Andrassy ut, unde numai grofii și conții se plimbau zilnic cu cai frumoși pe aleea Andrassy.
Pe muncitori îi plătea bine, aurul curgea pe vale. […] Bătrânul Pocol nu odată mi-a arătat scoțând din casa de fier pe care o avea în cameră lingouri de aur, dar nu unu ci 5-6 astfel de lingouri. El a trimis la Monetăria [indescifrabil] azi în Slovacia aur din care și-a bătut bani de aur de 10 și 20 de coroane. Bătrânul, când curgea aurul scotea din buzunar și nu o dată dădea câte 10 coroane de aur vânzătorului de ziare pentru ziare. De aici s-a început ascensiunea lui Pocol, mina s-a dovedit foarte bogată în aur, iar Pocol a mai arendat și alte mine din Valea Borcutului devenind un adevărat nabab.”
În 1933, cu puțin timp înainte de moarte, Pocol vorbea cu mare mândrie despre foștii săi cai: „se spune că aveați cei mai frumoși cai din Europa…”, îl provocă jurnalistul Alexandru Bogdan. „Este adevărat, că am o mare pasiune pentru caii de rasă. Luam parte, cu grajdul meu, la alergările de la Budapesta, iar cei șase cai înaintași ai trăsurii mele erau neîntrecuți. Adusesem cai celebri, de la Varșovia, de rasă veche rusească, Orlov.”
Dincolo de aceste aspecte care, la prima vedere, ar putea caracteriza o familie de parveniți, Alexiu Pocol a știut să împartă, să dea și comunității din prisosul său, a fost un om cu adevărat generos. A ctitorit o biserică pe Valea Borcutului pentru locuitorii de acolo, numele său și al soției sale fiind pe vecie inscripționate de-asupra intrării în lăcaș.
A modernizat școala unde învățau copiii acestora, a sprijinit, până la moarte, învățământul băimărean, a desfășurat o amplă activitate socială și culturală, sponsorizând orice acțiune. S-a străduit să îmbunătățească condițiile de muncă în minele sale, a construit case muncitorilor săi, i-a ajutat pe locuitori în momente importante din viață (căsătorii, nașteri etc).
Din nou, întrebat de Alexandru Bogdan dacă au fost oameni care au profitat de pe urma lui Pocol, dacă a fost șantajat să le dea bani, în 1933, la apusul vieții sale, acesta a răspuns:
-„De nenumărate ori. Am fost amenințat ca să dau bani, alții mi s-au adresat cu insinuări și lingușiri făcând să vibreze tot felul de coarde ale sufletului meu și am dat nenumărate giruri pentru oameni care nu și-au ținut angajamentele. Poate, peste un milion, am plătit pentru aceștia. Ba unul, îndată ce a obținut girul meu, a fugit în America.” Concluzia ziaristului, în urma acestei mărturisiri, era simplă „încep să mă lămuresc de ce au roit politicienii în jurul acestui larg filantrop.”
Alexiu Pocol a fost întemeietor și președinte al unor bănci locale, președinte al filialei din Baia Mare a Crucii Roșii, membru de onoare al Reuniunii Femeilor Române „Regina Maria” din Baia Mare, membru marcant al ASTRA, a cărei Adunare Generală a organizat-o la Baia Mare, în anul 1903. Merită să insistăm asupra acestui moment, pentru că evenimentul a fost unul de anvergură, iar Alexiu Pocol s-a dovedit gazda perfectă, un organizator desăvârșit. Desfășurate pe parcursul mai multor zile, 8-11 august 1903, la lucrările Adunării Generale a ASTRA au participat circa 300 de invitați, ilustre personalități ale științei și culturii și toți au fost cazați la cel mai grandios hotel, din centrul orașului, Hotelul „Regele Ștefan”. Unii dintre oaspeți, au fost purtați prin oraș cu faimoasa sa caleașcă cu șase cai.
Tot aici, la hotel a fost organizată și recepția, programată pentru ora 8 seara, Alexiu Pocol fiind cel care a rostit discursul de bun venit, pe care îl redau în integralitatea sa, fără alte comentarii de prisos, fiind un exemplu de „elocință” specifică acelor timpuri:

Doamnelor și domnilor!
Ilustră societate!

E obicei în societatea românească să primim cu brațele deschise pe oaspeții noștri iubiți, să le spunem din inimă, un: Bine ați venit!
În seara aceasta eu plinesc prescrisele acestei datini frumoase, când în numele Despărțământului nostru Sătmar-Ugocea, vă spun din adâncul inimii bine ați venit! Nu numai atât! Domnia-Voastră nu numai că sunteți oaspeții noștri preastimați și mult iubiți, din momentele acestea inimile noastre palpită în sentimente înalte, cerești, fericitoare.
Domnia-Voastră sunteți apostolii, propovăduitorii, reprezentanții culturei noastre naționale. Ah! ce dulceață, ce farmec se înstăpânește preste inima mea, când am ocaziunea sărbătorească să salut o ceată atât de ilustră de oaspeți, care ni se prezintă împodobiți cu razele strălucitoare ale culturii naționale! Și ca bucuria noastră deplină să fie, și ca societatea noastră să fie mai splendidă, și mai frumos încolorată, ați adus și pe aceste încântătoare odrasle ale sexului frumos, ca și femeia română să-și ia partea sa din lucrarea noastră pentru cultura națională. Timpul și asemănarea lui Dumnezeu mi se arată în ființa sa adevărată, cu graiul său, cu nemărginitele și neprețuitele sale comori, cu podoaba sa nefățărită, nefalsificată, cu cultura sa națională.
Ce sublim, ce încântător e un om și un popor îmbrăcat cu această podoabă, care îl constituie în felul său, în individualitatea sa, în persoana sa, și îi asigură locul cuvenit în marea familie a omenimei. Așa-i compus universul acest mândru și tainic. Vorba e: cine îl pricepe? Diamantul și zefirul, aurul și argintul, seria nesfârșită a cristalelor zac lâng’olaltă în sânul pământului fără să înțeleagă valoarea lor, strălucirea lor. Se întrec între sine arborii seculari, florile gingașe: pricep ele însemnătatea lor proprie?
Ne slujesc paserile, animalele, blânde și sălbatice, slabe și puternice, cu cântecul lor, sau cu puterea lor sau cu alte calități: ce știu ele, ce sunt, cui, și pentru ce slujesc?
Toate acestea numai omul le pătrunde și cu priceperea sa stă ca un domnitor nebiruit în mijlocul universului întreg. Pe toate le clasifică, le numește, le studiază și prin viața sa își imprimă caracterul propriu în viața ființelor, exprimând cu scânteia minții sale cuvântul măreț: sunt om!
Și omul cu inima sa, cu gândul său, cu tezaurul limbii sale, se constituie în familie, în popor, în națiune! Și cultura ne dă conștiința vredniciei noastre, și în lupta pentru existență ne dă și armele de apărare, și speranța dulce de biruință.
Omul prin cultură se afirmă, iar poporul prin cultură se constituie în națiune.
Când Vă salut pe D-Voastră, salut geniul cultural al scumpei noastre națiuni, care ne-au asigurat locul ce ni se cuvine în concertul popoarelor. Toate prin luptă se câștigă și mai ales cultura. Recunoscut lucru e, că dușmanul cel mai îngrozitor al omenimei este chiar lipsa de cultură, și așa năzuința spre cultură este cea mai nobilă tendință a popoarelor. Un om, un popor, poate să aibă dușmani mulți, mari și puternici, dar dușmanul cel mai hidos, cel mai detestabil, este cel ce stă în calea culturei naționale, și cea mai frumoasă biruință este triumful geniului cultural.
Ilustră societate! Astăzi încep, acum se introduc serbările noastre culturale și nemărginită este fala și mândria noastră, că despărțământul nostru și în special în orașul nostru Baia Mare are fericirea de a găzdui o ceată atât de frumoasă, de luptători distinși ai culturei naționale. Și ce V-au îndemnat să veniți la noi, să ne onorați pre noi, cu amabila d-voastră prezență?
Ați venit să ne vedeți să ne cunoaștem față-n față, să ne încurajați, să ne înălțați.
Și noi la rândul nostru, vă oferim toată iubirea frățească a inimei noastre românești, și vă dăm în schimb, ce știm că Vă este mai plăcut decât toate bunătățile trecătoare, Vă dăm sărbătoreasca făgăduință, că vom fi pururi credincioși cauzei sfinte a culturei noastre naționale!
Bine ați venit! La mulți ani, oaspeți iubiți!

Au mai luat cuvântul Constantin Lucaciu, George Șuta, președintele despărțământului sătmărean, dr. G. Tripon din Bistrița, Dimitrie Ciontea din partea comitetului care a organizat serbările de la Baia Mare. Au mai participat și prinții Leon și Alexandru Ghica, dramaturgul Alexandru Davila, precum și numeroase personalități ale presei scrise dintre care merită amintit Valeriu Braniște. În cadrul programului au fost incluse și momente artistice, atât scenete de teatru cât și piese muzicale dintre cele mai diverse. (Cântecul ciocârliei de Mendelsohn Bartholdy; Capricio de același autor; Santuzza din opera Cavalleria Rusticana de Mascagni; Vals din opera Romeo și Julieta de Gounod; Rhapsodie roumaine de Lebič; Staccato Polca de Richard Mulder; Din șezătoare de I. Vidu, cor bărbătesc; Horă Dobrogeană de I. Spacoviciu, cor mixt; Doina din opera Mărioara de Hermann Kischner; Ballada, de Chopin; Romanță – doină cântată de Virginia Gall; Duete, interpretate la vioară de Alexandru Rusu și Basiliu Bașiota; Doina Oltului de Gheorghe Vasiliu și La Zinagora de Donizzetti; Ceasul rău – baladă de V. Alecsandri, pe muzica lui Vorobchievici, cor bărbătesc.)
Este interesant și faptul că autoritățile maghiare ale timpului au participat la aceste manifestări, cu mult entuziasm. Primarul orașului, Gellért Endre și deputatul Bay Ludovic, împreună cu soția sa, contesa Kún, protonotarul și căpitanul orașului, au fost acolo. Presa maghiară, în special ziarul Nagybánya, a relatat pe larg despre întrunirile ASTREI de la Baia Mare iar Alexiu Pokol a imortalizat sărbătorile ASTREI din 8-11 august 1903 într-o broșură, foaie volantă, editată chiar de el, în calitate de membru fondator al ASTRA din Sătmar și Ugocea.

***

Alexiu Pocol era implicat și în politică, fiind membru marcant al Partidului Național Român. La un moment dat, pare că a fost deputat din partea PNR în Parlamentul de la Budapesta. Aceasta trebuie să fi avut loc prin anii 1906-1907. Informația o datorăm lui Alexandru Vaida-Voevod, care îl amintește într-o scenă mai hazlie, în ale sale Memorii.

Alexiu Pocol alături de liderii mișcării naționale românești din Transilvania, într-n restaurant din Budapesta în anul 1914

Fostul prim-ministru amintește faptul că, imediat după ce avuseseră loc scandalurile din Parlamentul maghiar în care el fusese implicat, când, în urma unor cuvântări, a fost dat afară din Cameră pentru că jignise națiunea maghiară, în 1906 sau 1907, „Alexa Pocol de la Baia Mare, Tartuffe-ul milionar, zise la cafeneaua Jagerhorn către mine cu hencegés (fanfaronadă, lăudăroșenie, n.a.) specific unor sătmăreni, cu alure gentrizante:
– Eu, d-le Vaida nu m-aș fi lăsat să mă scoată afară, ci m-aș fi bătut cu o sută de inși, chiar dacă m-ar fi costat capul.
I-am răspuns:
– Fiecare judecă cu capul lui. Pentru capul meu erau prea mulți și prea proști și m-am gândit că de capul meu mai poate fi lipsă, pentru treburi folositoare, în loc de a-l întrebuința ca berbec de spart zidurile. Dealtcum îmi permit să te felicit și să-ți admir curajul cu care ai urmărit din loje desfășurarea scenelor din circ.”
Din această scurtă conversație, rezultă destul de clar faptul că adevărații politicieni români din Ardeal nu-l agreau foarte mult pe Pocol, considerându-l mai degrabă un fanfaron, dar era util, deci era ținut aproape, cel mai probabil pentru că avea pârghiile financiare necesare rezolvării unor probleme, pe care ceilalți nu le puteau soluționa politic și diplomatic.
Câțiva ani mai târziu, în toamna anului 1918, Alexiu Pocol a fost președinte al Consiliului Național Român al orașului Baia Mare, delegat la Marea Unire din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia și senator de Baia Mare în două rânduri, în perioada 1919-1922. Înfrânt în alegerile parlamentare din 1922, Alexiu Pocol s-a retras în viața politică a orașului Baia Mare, în 1926 devenind președinte al organizației locale a Partidului Național Țărănesc până în vara anului 1927, când a trecut la Partidul Național Liberal, unde rămâne până la moarte. A fost consilier local în anii 1926-1927 și primarul orașului Baia Mare, în perioada 23 septembrie 1927-31 decembrie 1928. După debarcarea de la Primărie, Pocol a continuat să activeze în cadrul Partidului Național Liberal, candidând în mai multe rânduri pe listele acestui partid pentru funcțiile de consilier local și județean, pe care nu le-a mai atins. A trebuit mulțumit cu un titlu de președinte onorific al organizației băimărene a PNL.

***

Dintre toate faptele sale, cunoscute pe plan local sau național, cea mai interesantă, spectaculoasă și care l-a transformat într-un „star” al epocii sale, s-a petrecut în timpul mandatelor sale de senator, când, a donat 3,600 kg de aur din minele sale familiei regale a României, cu dedicație specială pentru Regina Maria, scopul fiind făurirea unei coroane demne pentru această doamnă, în condițiile în care cuplul regal urma să fie încoronat la Alba Iulia. Erau vremuri de criză, guvernul nu dispunea de sumele necesare achiziționării aurului necesar pentru această întreprindere, așa că Pocol, sprijinit de Octavian Goga, și-a mărturisit intenția printr-o scrisoare adresată Casei Regale. Membrii acesteia au acceptat imediat și, la rândul lor, i-au scris generalului Coandă, președintele Comisiei Încoronării următoarea depeșă:
„am onoarea a vă comunica, că Majestatea Sa Regina, vă autoriză a primi cantitatea necesară de aur făurirei Coroanei Majestăței Sale și vă roagă a exprima domnului senator Alexe Pocol, mulțumirile sale pentru sentimentele sale leale și delicate pentru Augusta Sa persoană și pline de devotament pentru Tron și Țară.” Scrisoarea era semnată de N. Mișu, ministrul Casei Regale.
La rândul său, generalul Coandă i-a scris se pare lui Pocol
„Domnule senator, aurul ce ați oferit pentru făurirea Coroanei M.S. Regina -aur scos precum o spuneți în mod atât de elocinte, din pântecile munților Ardealului liberați de oștile românești-și mai cu seamă expresiunea sentimentelor cu cari însoțiți darul Dv. au mișcat în mod deosebit pe M.S. Regina, care a binevoit să însărcineze pe d. Ministru al Curții Regale să vă mulțumească. La înaltele mulțumiri regale, Comisiunea Încoronării adaogă viile sale felicitări pentru gestul frumos și patriotic ce ați făcut”.
Ulterior, însăși Regina Maria l-a primit pe Alexiu Pocol într-o audiență pentru a-i mulțumi personal, iar Ionel Brătianu la vederea acestuia ar fi exclamat plin de admirație „Măi Pocol, dacă toți ardelenii ar fi ca tine!”
Momentul afirmării lui Pocol în fața familiei regale a României este foarte bine redat de către ziaristul care l-a vizitat în 1933. Pe plan local, Alexiu a devenit un fel de erou, iar presa locală îi aducea elogii cu privire la gestul său.

***

După această scurtă incursiune în viața și activitatea lui Alexiu Pocol, se cuvin câteva cuvinte și despre familia sa. Maria (1858-1926), soția sa, era mai în vârstă și provenea dintr-o familie simplă, de pe Valea Borcutului. Fusese căsătorită cu un localnic, Ioan Mureșan, care a decedat în 1890 astfel că, atunci când l-a cunoscut pe Alexiu, era deja văduvă, cu 6 copii și prea multe responsabilități. Legenda spune că Alexiu, învățător tânăr și holtei, s-ar fi îndrăgostit de fiica mai mare a acesteia dar când ar fi văzut ce oportunitate îi poate oferi mama acesteia, a trecut peste orice element moral, a părăsit-o pe fată și s-a căsătorit cu mama acesteia:
„Pocol Alexa era un învățător confesional la Valea Borcutului. Făcea curte la fata unui miner de aici. Minerul al cărui nume nu-l mai știu avea concesiuni miniere și la o altă mină particulară, iar după masă când era liber lucra și în concesiunea sa. Mai avea și un miner angajat sau chiar doi înafară de el. Avea deja o galerie transversală destul de lungă.
Minerul între timp moare și soția lui cu un singur om lucrau în continuare căci conform legii de concesiune dacă nu se lucra se perdea. Într-o zi au dat de filon tocmai într-un punct foarte bogat în aur liber fin și dens diseminat în rocă cu cuarț. Ea a scos în șurț cum se spune aici șorțului bucăți de aur. Pocol, care văzând aceasta a început a se pune în relații bune cu femeia, abandonând fata și la urmă a luat-o de soție, iar fata s-a călugărit, ajungând stariță șefă la călugărițele din Satu Mare.
Trecând peste acest aspect „scandalos” al relației, Maria s-a căsătorit cu tânărul docinte Alexiu, la 28 februarie 1892. Din acest mariaj, care a supraviețuit până în anul morții Mariei, în 1926, au rezultat mai mulți copii, dintre care doar doi, au atins vârsta maturității: Inocențiu (1896-1934) și Melania (1900-1987).
Născut la 4 iulie 1896, Inocențiu Pocol (1896-1934) a fost o „beizadea”, un copil de „bani gata”, care s-a comportat ca atare. Totuși, a fost mândria tatălui său, fapt pentru care, punându-și mari speranțe în el, l-a sprijinit să devină cineva, chiar dacă fiul nu era o capabilitate.
Împins de tatăl său, Inocențiu a studiat Dreptul și Științele Politice la Budapesta și la Universitatea din Cluj și era și fericitul posesor al unui titlu academic de doctor în aceste domenii. Tot cu sprijinul tatălui său, în 1919, Inocențiu a devenit șef de cabinet la Resortul Juridic din cadrul Consiliului Dirigent, în fapt, guvernul Transilvaniei până în anul 1920. Când acest guvern s-a dizolvat, Inocențiu a devenit atașat pe lângă Lgația României din Berlin (15 septembrie 1920-1 septembrie 1921) ulterior, fiind transferat la Legația țării noastre de la Berna. Începând cu 1 februarie 1922 a fost rechemat în Administrația Centrală a Ministerului, fiind încadrat la Serviciul Înregistrării și Expediției „din motive de economii bugetare”. A rămas în această poziție până în anul 1923, când superiorii săi au luat decizia de a-l concedia întrucât „acest domn nu s-a arătat un element de valoare în timpul cât a servit”. În ianuarie 1923, s-a căsătorit cu o tânără pe nume Victoria Dori Jeaniu, la reședința de pe Valea Borcutului, având nași de seamă în persoana lui Iuliu Maniu și al lui Alexandru Vaida-Voevod. Slujba de cununie a fost oficiată de către Episcopul de Gherla, Iuliu Hossu și de către Alexandru Breban, pe atunci simplu preot. Inocențiu era foarte implicat în viața politică. Era membru al Partidului Național și membru al ASTREI.
În ultimii ani de viață, Inocențiu Pokol a trecut printr-o perioadă dificilă ca urmare a divorțului de soția sa. De asemenea, era bolnav de mai mult timp, fapt confirmat de inginerul Lenghel, un contemporan și prieten al fiului lui Pocol, care mărturisea faptul că Inocențiu era mai bolnăvicios, suferind, de tânăr, de plămâni. În ultimul timp Inocențiu era tot mai slăbit. Ultimele sărbători de iarnă le-a petrecut acasă, singur și, conștient că sfârșitul său era aproape, a cerut să fie împărtășit cu sfintele sacramente, lucru care s-a petrecut la 23 decembrie 1933. Probabil au urmat câteva zile foarte grele pentru el și bătrânul său tată, iar la 4 ianuarie 1934, într-o zi de joi, după amiaza, Inocențiu a decedat, la vârsta de 37 de ani, de tuberculoză, fără urmași. Înmormântarea a avut loc sâmbătă, 6 ianuarie 1934, și a fost oficiată de Alexandru Breban, canonic prepozit, Sigismund Lenghel, protopop paroh și Patriciu Trufaș, protopop. Panegiricul a fost rostit de către părintele prepozit Alexandru Breban care „în cuvântarea sa de o factură superioară s-a întrecut pe sine însuși. Niciodată nu ne-a fost dat să ascultăm un atât de mișcător panegiric, plin de învățăminte creștinești și de înaltă filozofie nu numai al vieții pământești dar și al vieții de veci, în urma căruia asistența a rămas adânc mișcată și sufletește pe deplin mângâiată”, consemna un ziar local.
Melania Pocol, sora lui Inocențiu, s-a născut la 31 iulie 1900. În tinerețele sale, activa, alături de mama ei, în cadrul Reuniunii Femeilor Române „Regina Maria” din Baia Mare. În ianuarie 1923, în aceeași zi cu fratele ei, s-a căsătorește cu Dr. Alexandru Dumbrăviceanu (1890-1978), pe atunci inspector sanitar, devenit ulterior, prim-medic al orașului. Familia Dumbrăviceanu a avut două fete, Eva și Melania. Eva a murit la o vârstă fragedă (1925-1928), iar Melania a trăit 39 de ani (1932-1971). Rămasă singura moștenitoare a tatălui său, Melania a fost expropriată după venirea comuniștilor, fiind naționalizate inclusiv locuințele din Baia Mare. După al Doilea Război Mondial, fiica lui Alexiu Pokol a trăit la Satu Mare, iar în anul 1987 a decedat, fiind înmormântată în cimitirul de pe Valea Borcutului, împreună cu familia sa.

***

La începutul anului 1935, Alexiu Pocol (Pokol) era un văduv de 63 de ani, diabetic și bolnav de rinichi. Băiatul îi murise în urmă cu un an, iar fata lui, Melania își avea propria familie și griji pe măsură. Sănătatea lui s-a înrăutățit și nu mai putea neglija durerile care-l încercau, tot mai des, fapt pentru care s-a internat într-un sanatoriu din Budapesta pentru a primi tratament adecvat nefritei care-l măcina. Din păcate, acolo și-a găsit sfârșitul fostul magnat al aurului, decedat la 23 martie 1935.
Corpul neînsuflețit a fost adus acasă de urgență, cu trenul, de către fiica sa Melania, care s-a ocupat de toate cele necesare pentru înmormântare. Legenda urbană spune că Alexiu Pocol a murit sărac și uitat de lume. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr, iar acest lucru este confirmat de inginerul de mine Lenghel Gheorghe, care l-a cunoscut personal și care a petrecut destul de mult timp în casa magnatului și care descrie astfel înmormântarea lui Pokol:
„A murit la Budapesta fiind adus cu trenul de acolo la Baia Mare și de aici apoi a fost dus la Valea Borcutului cu un cortegiu lung, căci a fost o mulțime de oameni cari au luat parte la înmormântare. Sicriul a fost transportat pe platforma unui camion. La dreapta și la stânga au stat patru mineri cu lămpile aprinse. La cele patru colțuri ale platformei camionului erau aprinse patru torțe. Apoi a pornit cortegiul peste oraș la Valea Borcutului. Mulțimea a mers pe jos, încet, însoțind cortegiul funebru până la Valea Borcutului. Bătrânul Pocol a fost foarte popular și a făcut bine multora care s-au adresat la el.”
Ceremonia religioasă a fost oficiată de către Alexandru Breban prepozit capitular, Dr. Gheorghe Bob vicar, Sigismund Lenghel, Vasile Szabo, Patriciu Trufașiu parohi. Alexiu Pokol a fost înmormântat în cimitirul de pe Valea Borcutului, în fața bisericii pe care el împreună cu soția sa au ctitorit-o, alături de ceilalți membri ai familiei care dispăruseră.
„Mulțimea a asistat la înmormântare, a cântat imnul minier iar în mormânt au fost depuse coroane de flori”, mai completează martorul ocular.
Presa, locală și centrală, română sau maghiară, a anunțat trecerea la cele veșnice a celui care fusese unul dintre cei mai mari proprietari de mine din Ungaria și România, fiind evidențiate patriotismul lor și sufletul generos.
Pocol a avut parte de o înmormântare aparte, tipic minierească. Același inginer Lenghel, care a participat de mai multe ori la înmormântările unor mineri, a observat un anumit ritual, care nu era comun înmormântărilor ordinare, cotidiene. El spune că în cazul minerilor, înmormântările se desfășurau spre înserat. Sicriul era purtat de către patru mineri, iar alături de aceștia mai exista un grup mai mare de mineri, toți cu lămpile aprinse. Înainte de a așeza sicriul în pământ, se cânta Imnul Minerilor și, în timp ce se trăgea pământ peste sicriu, lampa minerului decedat era aruncată în groapă.
Ritualul este încărcat de o puternică simbolistică legată atât de viața de miner, cât și de fenomenul trecerii în cealaltă lume. Faptul că ceremoniile se desfășurau seara sau mai spre seară sugerează că trebuia să fie reconstituit momentul intrării minerilor în subteran. Apoi, torțele sau lămpile aprinse în timpul purtării sicriului putea să însemne faptul că, prin acest gest, camarazii decedatului îi făceau lumină pe noul drum, în lumea umbrelor. În final, aruncatul lămpii sau a torței în groapă sugerează necesitatea ca sufletul celui dispărut să se folosească de aceasta pentru a ajunge la destinație, torța trebuind să-i lumineze calea.

***

Până în prezent, s-a transmis, din generație în generație, legenda potrivit căreia Alexiu Pokol a murit sărac lipit. Legenda a fost foarte eficient popularizată, mai ales în rândurile muncitorilor, iar din cadrul acestora, în rândurile minerilor, de către regimul comunist, care a manifestat o plăcere sadică în a întina memoria celui mai strașnic dintre bărbații orașului Baia Mare. Dădea bine pentru propaganda regimului în a-l prezenta pe Pokol lefter și umilit în ziua morții sale. În acest fel se putea justifica pe sine și întreaga politică egalitaristă promovată, îndreptată în mod clar împotriva celor avuți, catalogați drept chiaburi, moșieri și care trebuiau urâți, din principiu, iar istoria lor, ștearsă.
Este adevărat că epoca lui de glorie a apus. De la mărire, la faliment, nu a fost decât un pas și totul a început în timpul Primului Război Mondial, când a fost nevoit să contracteze niște împrumuturi foarte mari, greu de onorat. Încet, încet, decăderea lui a devenit vizibilă tuturor. A vândut castelul de pe Valea Borcutului, a vândut mine, trăsura și caii săi celebri. Dar speranța că își va reveni, că va da, din nou, lovitura, nu l-a părăsit niciodată. În ziua morții sale, realitatea era că, situația nu era chiar așa de neagră pe cât ar fi vrut unii să fie, întrucât Alexiu Pocol mai deținea mine, imobile și diverse alte proprietăți, atât în Baia Mare cât și în județul de baștină, Sălaj.
Cea mai importantă dintre toate însă era casa somptuoasă din Baia Mare, a cărei lux l-a uimit până și pe ziaristul Alexandru Bogdan, în 1933, atunci când a fost invitat acasă la Pocol, care l-a întâmpinat, de altfel, cu „afabilitate extraordinară, bună dispoziție, modestie și cordialitate”. Chiar și fără averea de altădată, casa în care locuia Pocol trăda încă bogăția și lux: „mobile scumpe, de un stil antebelic, pe care ne spune că le-a comandat la Viena; tot mobilierul are părți poleite cu aur veritabil, extras din minele sale. Așa este biroul, pendula, fotoliile, toate decorate deasemeni cu emblema minieră, două ciocane încrucișate, iar pe perete, o stemă nobiliară, ce reprezintă un leu de aur pe un fond albastru.” Jurnalistul a fost impresionat de tablourile pictorilor celebri care împodobeau pereții, alături de portrete de familie precum și de vesela și cristalele în care Pocol i-a servit: „în sufrageria monumentală ne servește cu un vin rar. Admirăm paharele de cristal alb și albastru închis, cupe cu picioare înalte și fine ca o împletitură de sticlă iar farfuriile poartă emblema nobiliară a familiei Pocol de Lozna Mare.” Cu spiritul său lăudăros, dar în același timp, comic, Pocol a oferit explicații: „le-am cumpărat de la Veneția. Sunt din cristal de Murano. Un singur pahar costă 1800 de lei. Duiliu Zamfirescu când a fost o dată la mine, îmi spunea că-i e frică să bea din aceste obiecte de artă, ca să nu le spargă.” Singura moștenitoare legală a defunctului Pocol a fost fiica acestuia Melania, care nu prea a mai apucat să se bucure de moștenire întrucât a avut de achitat datoriile tatălui și a fost acționată în judecată de urmașii mamei sale, din prima căsătorie.

***

Când scriu acest ultim articol despre viața și activitatea lui Alexiu Pocol, sunt trist, revoltat și dezgustat în legătură cu timpurile pe care le trăiesc și oamenii care, având toate pârghiile politice, juridice și administrative de a-i face dreptate acestui personaj, aleg să tărăgăneze lucrurile, să nu facă nimic, argumentându-și neputința prin invocarea diferitelor motive de natură administrativă, birocratică, lipsa finanțărilor, sau altele, sau numai de ei știute. În anul 2012 am publicat prima carte despre Alexiu Pocol. A făcut ceva vâlvă la momentul respectiv și mulți dintre puternicii locali de atunci s-au trezit, ca dintr-un somn adânc al ignoranței, că trebuia făcut ceva în legătură cu acest personaj. Întreaga atenție s-a concentrat asupra conacului său de pe Valea Borcutului, încă în picioare, sfidând parcă timpurile și așteptându-și, răbdător, salvatorii, să se apuce de treabă. A fost multă vorbărie lipsită de conținut, dar concret, nici acum, în anul de grație 2021, nu s-a făcut nimic. Interiorul „castelului” este distrus, prăbușit, așa cum un om bolnav ce nu se mai poate ține pe picioare, se prăbușește, și doar fațada mai amintește de timpurile lui de glorie. Și totuși, administrația locală, în a cărui patrimoniu a intrat de curând, a ales, ca în acest loc al ruinei absolute, să așeze un bust al lui Alexiu Pocol, umilindu-l prin acest gest și după moarte și, obligându-l, oarecum, ca de pe soclul veșniciei, să-și privească, în tăcere și total imobilizat, fosta locuință distrusă.
Ca și cum nu ar fi suficientă neputința administrației de a face bine memoriei acestui om, în ultimii ani, au apărut „scriitori” care, rescriind istoria familiei lui Alexiu Pocol, după surse numai de ei știute, pun sub semnul întrebării și contestă existența, dacă nu chiar a lui Pocol însuși, cel puțin a copiilor săi. Sunt oameni care, deși știu să citească, nu înțeleg nimic din ce citesc și este cu atât mai trist că s-a ajuns la așa ceva cu cât trăim într-un timp în care toată lumea are acces la informare, dar nu mă mai miră nimic când văd că, deja, în alte țări, considerate etalon de civilizație, istoria este rescrisă, căutând, și dând faptelor din trecut, înțelesuri moderne obtuze. În prezent, o echipă de artiști a realizat un film frumos despre Alexiu Pocol, pentru a-i pune în valoare castelul ruinat. Au mai făcut acest lucru și cu alte locații asemănătoare din România și, în cele din urmă, au reușit să miște lucrurile într-o direcție bună. Șeful administrației locale din Baia Mare a și anunțat, imediat după lansarea filmului, că fosta locuință a lui Pocol va intra, în curând, într-un amplu proiect de reabilitare. Sper să reușească, pentru că atunci, reușita lor, ar deveni și reușita mea, măcar parțial.
Eu, pe de altă parte, nu mai pot face nimic pentru acest personaj. Am scris prima carte despre viața și activitatea lui, studii și articole, am participat la emisiuni de televiziune și am contribuit la realizarea unor documentare despre „omul de aur” al Băii Mari. Toate acțiunile mele au rămas fără rezultat în viața de zi cu zi, fapt pentru care, prin acest ultim material biografic, îmi iau rămas bun de la cel care a fost Alexiu Pocol, cel mai fascinant și controversat personaj din istoria orașului Baia Mare. Mă desprind de el, pentru totdeauna, convins și liniștit că am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru reabilitarea și recuperarea lui postumă.

Castelul Pocol în 1952

Castelul Pocol, în prezent

Interiorul conacului, așa cum l-au găsit reprezentanții primăriei,
când au preluat clădirea în 2015-2016

Notă

În vederea realizării acestui articol, am folosit atât surse inedite, cât și surse publicate. Cele inedite nu le mai amintesc pentru că am făcut acest lucru, de fiecare dată când am scris ceva despre Alexiu Pocol, începând cu cartea mea din anul 2012, Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935, apărută la Baia Mare. În ceea ce privește sursele edite am folosit, în primul rând cartea mea, precum și articolele mele: Câteva date cu privire la familia Pokol de Lozna Mare, în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 3/2010; Băimăreanul care și-a donat aurul familiei regale: Alexiu Pokol, în revista Istorie și Civilizație, nr. 25/2011; Primarii orașului Baia Mare în perioada 1919-1950. Cronologie și câteva date personale, în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 7/2014, precum și Povestea unui magnat al aurului: Alexe Pocol articol în format electronic, disponibil pe blogul https://deieri-deazi.blogspot.com/2014/06/alexe-pocol-magnatul-baimarean-al.html; Al. Bogdan, La un magnat al aurului românesc în “Realitatea Ilustrată” din 31 august 1933 la care se adugă numeroase articole din presa locală, disponibile și în format electronic. Am folosit de asemenea, presa locală interbelică, numele ziarelor fiind menționate de mine, deja, în cartea și articolele mele. O parte a fotografiilor a fost depistată de mine, fie în mediul digital, fie în biblioteci, muzee, acum toate sunt la liber, pe internet.

Despre autor:

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj, fiind profesor de Istorie la Baia Mare până în anul 2007. Din anul 2007 este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.