Emilia Toma

(fragment din romanul O numărătoare inversă publicat în luna iulie la editura Tritonic)

Ce s-a întâmplat după ce ne-am întors acasă de la urgențe, în ziua când eu am crezut că am văzut moartea, în timp ce asistentele de la spital erau batjocoritor de calme știind că ce mi se întâmpla era doar un amărât atac de panică?
Nimic. Ne-am reluat viața, eu acum conștient că Vanda își alocase un deadline pentru a mă schimba, așa cum obișnuia să procedeze cu orice proiect mai mult sau mai puțin complex în cadrul multinaționalei în care lucra. Termenul limită trecuse. Iar ea fusese la un pas de a pleca. Așa că eu n-am mai pomenit niciodată de salsa, de ce a făcut, de cum s-a învârtit și cu câți și când. Nu am mai întrebat-o ce căutam cu ea în loc să fiu cu Ana, nu i-am mai spus că dacă aș fi dat timpul înapoi nu aș mai fi ales-o pe ea.
Mi-am văzut în continuare de viața mea ratată, în timp ce ea se chinuia să mă scoată din mlaștină. Cu idei, cu proiecte, cu diferite cursuri, iar când vedea că nimic nu se întâmplă, cu certuri, cu jigniri, cu reproșuri. Din ziua în care a vrut să plece, am început să văd cum, fiecare ceartă dintre noi pentru ea ar fi însemnat o ușurare dacă s-ar fi terminat cu o despărțire. Așa că dădeam înapoi, lăsam lucrurile să se așeze, făceam dragoste, râdeam cu lacrimi, dansam prin casă, ne îmbrățișam în mijlocul bucătăriei, găteam amândoi, ne uitam la filme ținându-ne în brațe, ne îngrijeam florile din balcon — de fapt, mă privea zâmbind scufundată în razele soarelui în timp ce eu mă ocupam de flori, ne uitam pe același meniu, deși primeam câte unul pentru fiecare în cafenelele noastre preferate, ne iubeam. În felul ăla, eu evitam să înfrunt ideea că ea ar fi plecat prea ușor. Evitam să accept că asta se întâmpla din cauza toleranței ei zero pentru cel mai mărunt lucru pe care aș fi putut să-l mai fac, inclusiv o vorbă aruncată la nervi. Prin gesturile mărunte și frumoase mă ascundeam, la rândul meu, de toleranța zero față de ea. Era undeva pe fundal, dar încercam în permanență să o anulez. Nu aminteam prea multe despre asta, pentru că știam că era oricând capabilă să-și facă bagajele. Chiar n-aș fi putut rămâne singur. Nu recunoșteam, dar n-aș fi putut rămâne singur.
Atunci eram în continuare orgolios și neajutorat. Acum, în schimb, nu-mi dau seama dacă și ea, la fel ca mine, alegea să rămână într-o relație instabilă în loc de a fi singură. Eu sigur aș fi ales orice în schimbul singurătății. Cea mai clară dovadă e relația insipidă în care am intrat după ce a plecat Vanda. Dar ajung și acolo. Eram mândru de orgoliul meu, dar când mă simțeam neajutorat, ascundeam asta prin orice metodă posibilă. Îmi ascundeam neajutorarea până și de față cu mine. Metoda mea preferată era să mă ascund în spatele unei măști care arăta mai bine decât ce eram eu. Mă agățam de fostul meu succes și căutam să mă simt special, chiar dacă eram uitat. Când realizam că succesul meu făcea parte din domeniul trecutului, mă legam de faptul că eu eram cel mai bun. Și cum altfel decât făcând ca alții, ca toți ceilalți să pară mai proști, mai slabi, mai ratați decât mine?
Asta m-a dus cu gândul la modul în care mi-o aminteam pe mama. Judeca, critica, certa non stop. Nu am avut niciodată o relație din care să mă fi lăsat să văd dacă felul ei de-a fi ascundea o femeie care a suferit sau care nu se simțea de ajuns. A murit la scurt timp după ce-am părăsit-o pe Ana și am luat asta ca pe un reproș. N-am știut să gestionez dispariția ei ca un adult, m-am considerat certat, știind că nu-mi aprobase gestul de a pleca pentru o femeie pe care nici măcar nu i-am prezentat-o înainte. Am crezut că a murit… intenționat. Numai să mă facă să mă simt prost. Așa cum a făcut mereu când eram mic. Nu după multă vreme s-a dus și tatăl meu, dar crizele de la începutul relației mele cu Vanda au estompat durerea pierderii lui. Cu el am avut o relație mai bună, deși mă distanțasem de ambii părinți cu mult timp în urmă. Moartea lui a fost o palmă usturătoare, dar a venit într-un potop de lupte interioare și s-a amestecat cu propria-mi violență împotriva Vandei. El n-a fost niciodată critic cu mine, ci mai degrabă absent. Nu știu ce a durut mai mult, dar știu cu certitudine că felul de-a fi al mamei a lăsat asupra mea amprente mai adânci decât felul de-a lipsi al tatălui meu.
Pe fondul acelor minusuri pe care le minimizam prin încercarea de a fi critic cu alții, pe fondul acelor depresii, pe fondul stimei de sine ciopârțite încă din copilărie și umflate artificial în era mea de aur prin box și femei plătite sau nu, Vanda era prea sus, prea bună, prea… nepotrivită să mă pot relaxa. Aveam nevoie de ceva distructiv. Iar ea era opusul meu. Dacă pierdea un proiect câștiga altul de zece ori mai profitabil, dacă ștergea din greșeală un fișier la care lucrase ore în șir, în loc să se blocheze și să dispere lucra la un altul de zece ori mai bun. Similar cu situația celor cu colesterolul rău mărit, cu risc mare de atac cerebral și cu un diabet nervos la pachet, care când au de ales între o salată și un burger vor refuza salata spunând că este prea sănătoasă, eu refuzam să-mi umplu vidul emoțional cu vitalitatea Vandei. Golurile mele murdare aveau nevoie de ceva murdar. De ceva ce n-am descoperit de ieri, de alaltăieri, ci de ceva ce mi-a fost mereu la îndemână încă din copilărie și adolescență. Deși nu mă lăsasem niciodată de pornografie, cel puțin în trecut mai aveam și alte activități datorită cărora nu exageram cu ea. De data aceea, însă, după repetatele eșecuri sau certuri de la sălile cu box pentru juniori pe unde am fost sau pe la care am încercat, ajunsesem să nu mai am nimic de făcut și îmi puteam dedica ore întregi relaxării. Similar, cu toate că-mi plăcea să merg la prostituate dintotdeauna, parcă de când am încetat să mai fiu un sadic tâmpit, am început să-mi doresc din ce în ce mai mult să fac sex cu alte femei. Și nu pentru că Vanda nu mă mai atrăgea.
Dar oare pentru că toată viața am simțit nevoia să fac rău? Să înlocuiesc un rău cu altul? O dependență cu alta? Credeam cu tărie în ce îi spuneam Vandei în genunchi când promiteam că nu va mai exista nicio femeie în afară de ea. Credeam. E drept că n-a mai existat altfel decât carnal. Dar în același timp, a avut dreptate când a spus că a mai rămas cu mine doar ca să îmi demonstreze că mâncam căcat. Am înlocuit agresiunea fizică și psihică cu abuzul de filme porno și cu obsesia de a face sex cu alte femei. Spun asta acum despre mine așa cum un angajat de la morgă se exprimă despre o ființă umană cu apelativul „cadavrul“. Ăla este un om! Nu, ăla era un om, acum este un cadavru. Așa și eu.

Despre autoare:

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea cărții de nonficțiune „Terapie pe salteaua de pilates” (2020). Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, pasiune câștigată în timpul facultății, ambalând teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung în ficțiune literară.