Când simți că nu ai ce scrie, mai bine nu o faci. Acesta este motivul pentru care de câteva numere încoace nu am adăugat editoriale în revistă. Nu voiam să umplu spațiul, doar pentru a avea un material în revistă, pentru că, așa cum am spus cu ceva timp în urmă, cred în calitate, nu în cantitate. Poate de aceea nici nu vreau să mă lungesc în cel care urmează, dar sunt câteva lucruri pe care vreau să le punctez.
1. În ultima vreme am citit multă poezie contemporană. Așa l-am descoperit pe uruguayanul Mario Benedetti care a fost tradus în limba română la Casa de editură Max Blecher, un poet ce stăpânește pe deplin textul literar, dând naștere la emoție pe pagina de hârtie și la imagini pe care le reții și la care vrei să te întorci doar pentru a mai avea o dată parte de ele.
2. În același timp, am lecturat și poezie scrisă după rețete pe care le folosesc mai toți poeții de după 2000, care devine artificială, alături de poezie banală, plină de truisme. Păcatul, în cazul ambelor tipuri, este că se publică și uneori este chiar premiată Mi-aș dori ca editorii care își dau acceptul pentru ca astfel de volume să apară să fie mai critici înainte de a lua decizia aceasta și să scutească cititorii de cărți pe care le citești o dată și de care nu ai vrea să te mai atingi a doua oară pentru că nu transmit absolut nimic.
3. Din nefericire, și la nivel de proză e cu plus și minus. Un volum excelent pe care l-am parcurs și pe care îl recomand este Arșița lui Cosmin Perța, care poate fi citit și de sine stătător, în ciuda faptului că face parte dintr-o trilogie. Cosmin m-a convins că este un autor complex, care poate scrie orice, inclusiv proză pentru copii, despre care voi scrie mai pe larg cu alt prilej. În schimb, am avut ocazia să lecturez niște opere lăudate pe toate canalele, care m-au lăsat rece. Una dintre ele este o traducere de la RAO, și anume Nisipuri mișcătoare de Malin Persson Giolito, pe care am parcurs-o după ce am văzut ecranizarea pe Netflix. Traducerea nu te duce cu gândul la literatură, ci mai degrabă la un jurnal foarte prost scris, în care autorul se pierde în șirul gândurilor, iar cititorul se pierde odată cu el. Nu știu cum e varianta în suedeză, dar îmi imaginez că nu este cu mult mai bună.
4. Trăind în Danemarca, îmi este dor de limba română și de muzicalitatea ei. Fiind aici, am realizat că avem un grai care ne permite să fim extrem de flexibili în scrierea noastră și cu care poți jongla de așa natură încât să menții interesul cititorului pe tot parcursul unui text. Și cred că abia după ce înțelegi asta poți scrie texte cu adevărat valoroase. Și dacă tot închei cu asta, în ciuda întârzierii, vreau să amintesc că ieri a fost Ziua Limbii Române și să pun aici niște versuri din Glossa lui Eminescu:

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.