Niciun regret

Ioana Ghelțu-Bîrjan

Étienne uitase florile de această dată, însă nu și ciocolata. Cu siguranță Marion urma să fie mai încântată de ciocolată, decât de florile care s-ar fi ofilit în două, trei zile. Tânărul pedala atât de repede, cum nu o mai făcuse niciodată, căci tovarășii cu care juca uneori fotbal îl ținuseră prea mult cu ei, uitând de iubita care probabil acum îl aștepta supărată. Dar cum să fii supărat, când afară era vară, iar ei se întâlneau din ce în ce mai des? Étienne știa cu certitudine că o iubea pe Marion, iar tânăra îi împărtășea sentimentele. Totuși, de câte ori își punea în gând să-i ceară mâna, Étienne sfârșea abandonând această ,,misiune’’, care i se părea dificilă. Și asta din cauza ziarelor și a radioului care anunțau tensiuni între puterile Europei. Un posibil război i-ar fi purtat pași spre front și din cauza aceasta ezita în privința căsătoriei. Dacă destinul lui era să moară apărându-și patria mult iubită, nu ar fi dorit sub niciun chip ca frumoasa lui Marion să fie apoi numită văduvă de război, asemenea mamei lui, care își pierduse soțul în marele război. Iar dacă Dumnezeu exista, Étienne avea încredere că rugăciunile lui fuseseră ascultate și astfel, în cazul în care s-ar înrola, s-ar întoarce acasă, căci Marion îl va aștepta…
Când Étienne ajunse în locul stabilit, soarele începea să apună, aruncând peste Sena o strălucire aparte. Marion îl întâmpină fericită, îmbrățișându-l cu toată puterea, uitând de faptul că se pregătea să-l certe pentru întârziere. Au împărțit apoi ciocolata, ca doi copii și ca de fiecare dată își făcură planuri de viitor. Étienne visa să-ș cumpere o mașină, însă banii nu erau niciodată suficienți pentru o asemenea investiție, căci fabrica unde lucra nu-i putea oferi un salariu din care să-și permită extravaganțe, cum era considerată o mașină. Étienne se întreba adesea cum de Marion, profesoară de limba și literatură franceză, care citea neîntrerupt, se îndrăgostise de el, un simplu muncitor care ar fi vrut să citească, dar timpul nu-i permitea. Însă Marion îl plăcuse pentru întreaga lui ființă, pentru sufletul său, fără a-i păsa de faptul că Étienne muncea într-o fabrică. Nu-i păsa nici de faptul că nu vor putea avea niciodată propria mașină, ea se mulțumea cu viața simplă pe care o trăiau, iar faptul de a-l avea pe Étienne alături îi era de ajuns pentru a fi fericită și împlinită. Și în timp ce el îi povestea despre cum echipa lui câștigase din nou meciul, ea îi mărturisea părerea ei despre cartea pe care o începuse cu o săptămână în urmă, bucurându-se din plin de vacanța de vară, însă fiindu-i nespus de dor de elevii săi. În ciuda faptului că Marion era cea mai tânără profesoară din școala unde preda, toți o îndrăgiseră pentru calmul și personalitatea ei, încercând din răsputeri să-și arate cei 23 de ani, deși Étienne îi spunea mereu că seamănă cu o fetiță de 16 ani…

Vara trecu cu repeziciune, iar veștile care sosiră fură din ce în ce mai rele, până când inevitabilul se produse. Franța lupta în ceea ce urma să devină al doilea război mondial. Étienne nu stătu prea mult pe gânduri și se înrolă, părăsind-o pe Marion. Deși nici unul și nici celălalt nu rostiră vreo promisiune, în gândurile lor cuvintele pluteau, fără a ieși însă de pe buzele celor doi, ,,mă voi întoarce, Marion’’, ,,te voi aștepta cât e nevoie, Étienne’’…
Şi timpul începu să curgă nespus de greu, de parcă ar fi încremenit asemenea statuilor groteşti ce vegheau oraşul din înălţimea catedralei Notre Dame. Parisul, odinioară vesel și primitor i se părea lui Marion trist și cenușiu acum, asemenea veștilor care soseau de pe front. Cele câteva scrisori primite din partea lui Étienne o liniștiseră puțin, dar nu suficient încât să închidă ochii în fața pericolului în care se afla. Dacă ar fi trăit în Germania, ar fi murit demult, însă deocamdată se simțea într-o oarecare siguranță, în ciuda atrocităților pe care le citea despre ce se petrecea cu evreii din Germania și Polonia. Se ruga în fiecare noapte cu speranța că războiul se va sfârși curând, iar Étienne se va întoarce teafăr înapoi la ea. De la acele rugăciuni trecu aproape un an, dar Étienne nu-i mai scrisese niciun cuvânt, până când, cu ochii înecați în lacrimi, Marion primi vestea că bărbatul dispăruse într-o misiune, iar toți camarazii săi fuseseră găsiți morți, ceea ce probabil se întâmplase și cu el. În acea clipă, tânăra simți cum pământul îi alunecă de sub picioare, iar întreaga ei lume se prăbușește asemenea unui castel de nisip lovit de un val puternic. Dar încercă să reziste, pentru a duce mai departe amintirea bărbatului iubit. Cu siguranță Étienne i-ar fi șoptit să-și trăiască viața în continuare, în loc să-l plângă pe el, muncitorul care aproape mereu întârzia la întâlnirile lor, dar care mereu îi aducea ciocolată… Și fără să-și dea seama prea bine de ce urma să se întâmple în continuare, Marion fu trezită într-o dimineață de un zgomot infernal, asemenea tuturor locuitorilor Parisului, fără a bănui ce-i pregătise destinul…
Franța capitulase în fața Germaniei, iar trupele acesteia ocupară orașul fără prea mare efort. Abia acum, o groază de nedescris îi cuprinse spiritul, iar Marion se gândea neîncetat cum să fugă din calea inamicului. Însă evenimentele ce se petreceau erau atât de iuți, încât lui Marion i se păru că visează… Alături de toți locuitorii cartierului ei, casa îi fu percheziționată sub privirile atente ale unui căpitan german, descoperindu-se astfel cum ea era singura locuitoare evreică din acel cartier. Însă căpitanul nu scoase un cuvânt, ocupându-se doar de ceea ce avea de făcut, plecând în cele din urmă, nu înainte de a o mai privi o dată pe tânără. Din acea zi, Marion tresări la fiecare zgomot puternic, crezând de fiecare dată că acela era sfârșitul. Însă anul trecu, iar mica petrecere organizată în cartier cu ocazia Anului Nou o mai înveseli puțin, însă nu suficient. Din păcate, conducerea germană nu mai permisese școlilor să accepte profesori asemenea ei, iar Marion fusese nevoită să supraviețuiască fără a preda. Doar amintirea lui Étienne îi mai aducea alinare, însă și aceasta începuse să se șteargă…

Într-o seară târzie de toamnă a anului 1941, lovit de o ploaie nemiloasă, un bărbat încerca să găsească adăpost. În cele din urmă, zări casa cea mică pe care o căuta și înaintă, bătând fără teamă în ușa acesteia. Marion se grăbi să deschidă, cu sufletul plin de teamă și emoție și fără a aștepta să vadă bine cine era bărbatul, îi spuse să intre rapid. Abia atunci Marion își dădu seama de greșeala făcută. Bărbatul era nimeni altul decât Mathias Richter, acum îmbrăcat civil, căpitanul german ce se ocupa de partea orașului în care locuia și Marion. Femeia se prăbuși pe un scaun, plângând. Cele mai negre coșmaruri urmau deci să se adeverească, iar ea să-ș piardă viața. Dar nimic din ce-și imagina Marion nu se întâmplă, iar căpitanul se apropie de ea, îmbrățișând-o și mărturisindu-i faptul că avea puterea de a o ajuta, bineînțeles, dacă și ea dorea acest lucru. Ascultând cuvintele bărbatului, Marion începu să-l cunoască pe cel al cărui nume era temut, doar din cauza uniformei sale, căci în realitate Mathias era medic, iar armata germană avea nevoie de unul și în oraș, nu doar pe frontul unde se desfășurau luptele. Când termină ce avea de spus, Mathias o rugă pe Marion să se gândească foarte atent la propunerea lui și să aleagă înțelept. Plecă apoi, așteptând răbdător ca noaptea să treacă, iar răspunsul tinerei să ajungă cât mai curând…
Și Marion alese în cele din urmă alianța cu dușmanul, în locul morții, gândindu-se că Dumnezeu îi oferă o șansă pe care aproape niciun evreu nu o avea în acele vremuri tulburi. Aflând răspunsul ei, Mathias telefonă imediat unui prieten, iar în ziua următoare, toate dovezile referitoare la faptul că Marion era evreică fură distruse, iar actele ei falsificate de prietenul căpitanului. Cei doi se căsătoriră într-o ceremonie restrânsă și discretă și nimeni nu avu curajul să rostească vreun cuvânt împotriva proaspetei soții a căpitanului Richter.
Astfel, Marion ajunse într-o casă impunătoare, dar care i se părea tristă și cenușie. Avu însă mână liberă să schimbe orice după bunul plac, ceea ce se și întâmplă, însă ceva tot lipsea. Mathias își dorea să o vadă fericită, dar Marion abia schița un zâmbet trist atunci când se afla în prezența lui, mai ales că nici momentele când el era plecat nu-i ofereau alinare. Mathias o iubea și spera ca într-o bună zi și Marion să-i împărtășească sentimentele, căci pentru ea ar fi fost în stare să încalce orice ordin, urând din toată ființă lui ceea ce făcea poporul german căci fără ca ea să știe, Mathias ajuta pe ascuns și alți evrei să treacă în zona liberă a Franței. Marion descoperi acest lucru într-o zi și de atunci, ceva în ființa ei se schimbă în legătură cu soțul ei. În acea seară, îl rugă să-i permită să cumpere un pian, pentru că înafară de citit, zilele ei erau plictisitoare și treceau nespus de greu. A doua zi, când Marion coborî la micul-dejun, pianul aștepta atingerea mâinilor ei delicate. Văzându-l, Marion îl îmbrățișă pe Mathias și îl sărută, pentru prima dată atât de fericită…

Din păcate, căpitanul Mathias Richter nu putu opri ceea ce se petrecu în vara anului 1942, când o parte dintre evreii aflați în Paris fură arestați și deportați în lagărul Auschwitz, căci ordinul venise de la superiorii săi. Ajuns acasă în acea noapte, se rugă ca Marion să fie apărată și nimeni, niciodată să nu descopere originea ei. Războiul acela blestemat îl obosea peste măsură și tot ce-și dorea era ca totul să se termine odată iar el să poate ajuta oamenii în calitatea lui de medic, indiferent de cine erau aceștia. Văzându-l atât de abătut, Marion îl încurajă ca de fiecare dată și pentru a-l înveseli puțin, îi propuse să meargă la teatru în seara următoare, lucru pe care Mathias îl acceptă imediat…
Piesa începuse de scurt timp, iar gloanțele eliberate de atacatori mascați nu putură fi evitate de toți spectatorii. Căpitanul fu înconjurat de oamenii săi și totul se termină aproape la fel de repede cum începuse. Ultimul atacator fugi când Mathias realiză că el fusese ținta atacului. Marion însă nu-l mai vedea sau auzea. Se prăbuși în brațele lui…

Marion se trezi speriată. Pentru o clipă privi în jurul ei fără aș da seama imediat unde se afla sau ce se întâmplase cu ea. Încercă să se miște, dar imediat trupul și așa obosit, îi fu cuprins de o durere surdă, iar tânăra sfârși prin a renunța la gândul de a se ridica. Duse apoi mâna în locul care o durea cel mai tare, zona abdomenului și își aminti totul sau cel puțin, frânturi ale unei seri în care crezuse că totul se sfârșise pentru ea. Dar ce se întâmplase cu el? Fusese rănit la rândul său sau poate chiar mai rău… Marion își alungă imediat ultimul gând, privind de această dată toată încăperea, căutându-l din priviri…
În colțul camerei, lângă ușă, sprijinit de perete, Mathias adormise cu speranța că Marion se va trezi cât mai curând. Zărindu-l, femeia nu-și putu stăpâni un zâmbet obosit și fără aș da seama ce face, aproape din instinct, încercă din nou să se ridice, dar de această dată nu reuși să reziste durerii și un strigăt scurt îi scăpă, care ajunse până la urechile lui Mathias. Bărbatul sări ca ars și se apropie de ea, îmbrățișând-o cât putu de ușor. Îi sărută fruntea și obrajii palizi, iar o lacrimă nestăpânită de fericire se rostogoli de pe obrazul lui Mathias pe cel al lui Marion. Acum, ochii albaștri ai femeii îi priveau pe cei negri ai bărbatului, acest bărbat care îi salvase viața pentru a doua oară. Acest străin brunet, cu ochii ca noaptea, care devenise soțul ei printr-un joc ciudat al destinului, o prețuia mai mult decât viața lui, deși misiunea lui era aceea de a-i omorî pe cei ca ea. Dar el nu era un ucigaș. Era doar un medic care fusese forțat să îmbrace o uniformă pe care o ura din tot sufletul, dar cum aceasta îl ținea în viață și astfel îi putea ajuta și pe cei din jurul său, Mathias acceptase compromisul. Atât el, cât și Marion sperau ca războiul să se termine curând, iar cei responsabili de toate atrocitățile să-și primească pedeapsa meritată, iar ei să poată păși mândri, fără a le fi teamă să recunoască faptul că Marion era evreică…

Deși sărbătorile de iarnă ale acelui an nu aduceau veselia sau veștile bune pe care toată lumea le aștepta, totuși, Marion și Mathias găsiră un motiv suficient de puternic pentru a reuși să zâmbească. Un copil ce urma să le umple ființele de bucurie și casa de gălăgie era cea mai bună veste pe care Mathias o primise de la începutul războiului, fiind învăluit de un sentiment de nerăbdare. Din acea clipă, începu să planifice viitorul mai minuțios alături de Marion, încercând cu greu să se decidă asupra unui nume potrivit pentru acel copilaș care urma să le schimbe viețile…
Mai mult de jumătate de an se scurse, timp în care Mathias făcu tot ce-i stătu în putință pentru a se îndepărta cât putu de îndatoririle sale de ofițer nazist. Simțea că anul curent, 1943, avea să-i schimbe viața și asta nu doar datorită copilului său, a cărei naștere se apropia cu pași repezi. Privind în jurul său și știind ce se întâmpla și dincolo de granițele Franței, Mathias concepu un plan, însă deocamdată trebuia să aibă răbdare, măcar până când urma să fie asigurat că Marion și micuțul lor erau pe deplin protejați. Și tocmai din această cauză, se întoarse într-o seară mai nervos ca niciodată. Primi ordin de a se deplasa la Berlin, însă îi era teamă de a o lăsa singură pe Marion, iar o asemenea călătorie era imposibilă în starea ei. Marion îl încurajă și îl îndemnă să plece. Era încredințată că nimic rău nu se va întâmpla în lipsa lui și astfel, cu inima strânsă, Mathias părăsi Parisul, cu promisiunea de a se întoarce cât mai curând…

Mâinile lui Mathias încă tremurau, în timp ce privea pe geamul mașinii binecunoscutul Paris pe care ajunsese să-l iubească mai mult decât Berlinul unde se născuse. Scrisoarea lui Marion îl liniștise, iar misiunile lui din Germania se încheiaseră cu succes. Încă puțin și orașul urma să fie eliberat. Spera doar ca noii săi aliați să-și respecte cuvântul dat. Gândindu-se la întâlnirea pe care o avusese cu un ofițer francez, aflat în serviciul de spionaj al Angliei, i se păru amuzant cum acel bărbat îl întâmpină oferindu-i ciocolată. Dar importantă fusese discuția lor, însă chipul lui Marion îi răsări în memorie și Mathias alungă pentru moment amintirile acelei zile…
În pragul casei, Mathias își așeză pentru ultima oară uniforma, inspiră pentru o clipă parfumul florilor pe care i le aduse lui Marion și intră, fără aș mai anunța prezența, pentru a-și surprinde soția. Dar într-o clipă, Mathias dădu drumul florilor, repezindu-se spre camera soției sale, de unde țipetele răsunau până la el. Văzându-l, Marion uită pentru o clipă de durerea care îi cuprinsese trupul și-i zâmbi. Copilul lor așteptase întoarcerea tatălui pentru a veni pe lume, astfel că, în acea noapte se născu François Richter…

Micuțul François avea aproape un an când trupele Aliaților, ajutați și de către tatăl său, debarcară în Normandia. O parte din trupe era condusă chiar de către ofițerul Étienne Blanc, cel care îi oferise ciocolată lui Mathias atunci când se cunoscuseră. Întâiul ordin primit de către Étienne era organizarea unor misiuni de asasinat ai înalților ofițeri naziști stabiliți la Paris. Împreună cu un grup format din 5 femei, poreclite ,,femeile din umbră’’ de către ceilalți, Mathias și Étienne elaborară planul prin care ofițerii vizați urmau să fie uciși. Astfel, cele 5 femei, împreună cu Étienne, îmbrăcară uniforme naziste, procurate de către Mathias și înarmați, porniră apoi spre locul unde se afla prima lor țintă. Colonelul respectiv nici nu-și dădu seama cine îl lovi, atât de repede acționase echipa…
Era deja trecut de miezul nopții când Marion fu trezită de un coșmar îngrozitor, dar și de plânsul micuțului François. Smulsă din captivitatea visului de către fiul ei, Marion se grăbi spre acesta, deși gândul ei era îndreptat către Mathias. Femeia avea o presimțire rea, dar încerca să se calmeze, cântându-i lui François un cântec german, învățat chiar de la Mathias. În zadar însă, căci micuțul presimțea probabil ceva, asemenea mamei lui, iar plânsul lui neîntrerupt o neliniști și mai tare pe Marion…
În tot acest timp, ofițerii germani căzură rând pe rând, unii secerați de mâna lui Étienne, iar alții de mâinile femeilor din umbră. Mathias se mulțumea doar să privească, așa cum fusese înțelegerea, sperând că totul urma să se sfârșească cât mai curând. Când ultimul ofițer fu omorât de către Étienne, acesta zâmbi de parcă l-ar fi întruchipat pe însuși diavol. Întorcându-se spre Mathias, Étienne îi spuse acestuia că el avea cunoștință de existența unui ultim german aflat la conducere, ce trebuia lichidat. Mathias se gândi pentru o clipă, însă era oricum depășit numeric, astfel că se lăsă condus de către acea echipă spre locuința ultimului nazist…
Atunci când mașina în care se afla Mathias intră pe strada unde se afla locuința ofițerului, Mathias realiză că fusese trădat, iar aliații lui își încălcaseră promisiunile, în ciuda faptului că el își trădase țara, transmițându-le informații prețioase celor care făceau parte din rezistența franceză. Étienne îl privi pe Mathias cu ochi diabolici, râzând de capcana pe care i-o întinsese adversarului său.
– Îmi dau cuvântul de onoare că nu vei suferi deloc. Ne-ai ajutat extrem de mult și de aceea voi acționa rapid. În același mod voi proceda și cu familia ta.
– Soția și copilul meu nu au nicio vină și în plus, ea este franțuzoaică, așa că nu ai niciun motiv să o rănești.
– Faptul că și-a trădat țara, măritându-se cu tine, este un motiv suficient să o condamn. În locul ei, mai bine muream decât să mă arunc în brațele inamicului.
– Nu înțelegi nimic, Étienne. Ea iubește viața, iar dacă i s-a oferit șansa de a supraviețui, a acceptat…
Însă Étienne nu-i auzi ultimele cuvinte. Coborî din mașină și amenințându-l pe Mathias cu arma, intră în casa acestuia fără prea mare zgomot.
– Cheamă-ți soția, altfel o voi face eu și nu va fi la fel de blând, precum probabil intenționezi tu.
Mathias, având încă pistolul lui Étienne lângă tâmplă, strigă în germană, draga mea. Auzindu-i glasul, Marion se repezi spre ușa dormitorului, însă imediat ce o deschise, nu mai făcu niciun pas. Faptul că Mathias vorbise în germană, însemna că sunt în pericol, conform codului lor nescris. Glasul lui Mathias se auzi din nou, iar Marion simți că acela avea să fie sfârșitul poveștii lor. Îl luă în brațe pe François și ieși din cameră, coborând scările cu grijă, în timp ce rostea o ultimă rugăciune pentru familia ei. Văzând-o pe femeia care acum stătea înaintea lui, Étienne încremeni asemenea unui statui, încruntându-se. Scumpa lui Marion, căreia îi dăruia ciocolată atunci când se întâlneau, alesese îmbrățișarea unui ucigaș, în schimbul morții onorabile.
Marion privea la rândul ei, fără a rosti un cuvânt. Nu putea fi acesta Étienne, muncitorul simpatic a cărui unică dorință era aceea de a avea o mașină. Cât de mult îl schimbase războiul, îi asprise toate acele trăsături tinere pe care ea le cunoștea atât de bine. Pentru o clipă, Étienne vru să renunțe la planul său și să o cruțe pe Marion, însă văzând copilul pe care ea îl strângea la pieptul ei, chipul i se întunecă și mai mult, imaginându-și trupul ei alături de cel al lui Mathias. Nu, în ciuda faptului că aveau aceeași cetățenie și sânge francez, Marion trădase Franța și odată cu aceasta și pe Étienne. Îl împinse pe Mathias lângă ea, oferindu-le un ultim răgaz de aș lua rămas bun. Mathias zâmbi trist. Nu așa își imaginase sfârșitul vieții sale, cu atât mai puțin pe cel al soției și al fiului său. Era însă împăcat cu soarta, știind că mâinile lui nu erau pătate de sânge nevinovat. Își sărută familia pentru ultima oară, îmbrățișându-i apoi pe Marion și pe François, care adormise în brațele ei, așteptând din clipă în clipă să audă împușcăturile…
–Opreşte-te Étienne! Misiunea noastră s-a încheiat!
–Crezi că voi asculta ordinul unei femei?! Te omor şi pe tine pentru înaltă trădare!
–Încearcă doar. Noi suntem 5, iar tu, unul singur. Renunţă Étienne, altminteri, tu vei sfârși, nu această familie.
Cea care vorbise în acele clipe de groază pentru Marion şi Mathias fusese Lise, conducătoarea ,,femeilor din umbră’’. Cu doar câțiva ani mai în vârstă decât Marion, Lise era ea însăși o victimă a acelui război care le dăduse viața peste cap. Înainte ca iadul să se dezlănțuie în Europa, Lise și soțul ei trăiseră la fel de fericiți și îndrăgostiți precum Marion și Mathias. Iubitori de patrie și dornici să ajute, ambii fuseseră membrii ai rezistenței franceze, până când bărbatul pierise într-o ambuscadă. Copilul lor murise înainte de a se naște, din cauza torturii la care mama sa fusese supusă de către ofițerul nazist care o capturase. Însă celelalte membre ale echipei reuşiseră în cele din urmă să-și salveze ,,sora’’. Lise supraviețuise acelor momente de durere cumplită, fizică și psihică, dar ceva din ființa ei murise oricum. Știa însă că nu-l putea învinovăți pe Mathias pentru ce i se întâmplase ei. Și văzând-o pe Marion cum încerca să-și apere copilul, un zâmbet trist se ivi pe chipul lui Lise, primul după multă suferință. Își îndreptă privirea spre Étienne, care nu mai făcu niciun pas. Se apropie de el și luă pistolul din mâna lui tremurândă…

2 septembrie 1945 rămase în memoria multora drept o zi la fel de zgomotoasă ca cele în care s-au purtat atacuri sau bătălii. Însă zgomotul din 2 septembrie nu reprezenta nimic altceva decât bucuria oamenilor care strigau și sărbătoreau faptul că războiul se încheiase cu victoria Aliaților. La câteva luni de la încheierea oricăror ostilități, oamenii deja strigau puterilor învingătoare să-i pedepsească pe cei care se făceau responsabili de toate nenorocirile pe care le înduraseră în ultimii ani. Nu dură prea mult până când se înființă un tribunal care urma să-i judece pe criminalii de război. Deși cel mai mare dintre aceștia, Adolf Hitler, dispăruse fără urmă, marii conducători ai lumii se mulțumiră să-i condamne pe cei care se grăbiseră să-i îndeplinească ordinele.
Privind sala de judecată unde se desfășura procesul, Étienne se încruntă. Toți acei naziști încă abordau o atitudine superioară, de conducere, unii dintre ei chiar rostind ceea ce ei credeau a fi justificări pentru faptele comise. Étienne i-ar fi ucis pe loc, dacă i s-ar fi permis, însă cum nu putea decât să asiste în calitatea lui de reprezentant al poporului francez, se stăpâni ș încercă să se gândească la vremurile dinaintea războiului. Acum nu mai ezita să facă nimic din ceea ce-i trecea prin minte, cu excepția situației din sala tribunalului. Se întreba adesea cum ar fi fost viața lui dacă înainte de a se înrola, s-ar fi căsătorit cu cea pe care o iubise în trecut. Poate că l-ar fi așteptat sau poate că, datorită originii ei ar fi fost deportată împreună cu toți ceilalți evrei francezi pe care germanii reușiseră să-i trimită la Auschwitz, în 1942. Dar niciun gând legat de ea nu-l mai afecta acum. Amintirea femeii pe care o iubise odinioară începuse să se estompeze în noaptea în care ea coborâse acele trepte, strângându-și copilul la piept și sărutându-l pe cel care pentru Étienne reprezenta inamicul. Bărbatul își încleștă pumnii și ieși afară la aer…

Mathias era așteptat cu nerăbdare acasă, iar o dată ajuns, fu întâmpinat de François care începuse să articuleze cuvintele suficient de bine pentru cei 2 ani ai săi. Își ridică fiul în brațe, pornind spre locul de unde sunetul unei melodii cântată la pian răsuna puternic. Marion se opri văzându-l și îl îmbrățișă.
– Cum au petrecut ziua fetele mele?
– Liniștite și apărate de micul soldățel, François Richter.
– Și tu ești nerăbdător ca surioara ta să se nască, nu-i așa François? Încă o lună și apoi să vezi concert din partea amândurora, Marion…
Dar femeia nu-i mai răspunse. Își așeză din nou mâinile la pian, iar instrumentul prinse din nou viață sub atingerea ei. Din momentul în care Mathias fusese declarat nevinovat pentru fiecare cap de acuzație și chiar numit erou al Franței, Marion putu respira ușurată. Acum Mathias profesa medicina așa cum își dorise dintotdeauna, iar ea se întorsese la catedră, cei drept cu o pauză acum, în așteptarea fiicei lor. Nu, Marion nu regreta nicio clipă faptul că alesese viața în schimbul morții…

Despre autoare:

Ioana Ghelțu-Bîrjan (n. 1997) este absolventă a Facultății de Drept și Științe Administrative, specializarea Drept, din cadrul Universității ,,Ovidius’’ din Constanța şi a programului de Master ,,Științe penale’’ din cadrul Facultății de Drept și Științe Administrative, Universitatea ,,Ovidius’’, iar în prezent este studentă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Ovidius. A publicat în revista Liceului Teoretic Decebal, cât și în diverse alte cărți, dintre care amintim AD INFINITUM III, ANTOLOGIE TEXTE CONTEMPORANE (editura Vox Authors, 2019). În prezent, a finalizat un prim roman, pe care dorește să îl publice în curând, lucrând, de asemenea, la alte două volume.