Poeme

Tiberiu-Adrian Drăghici

Amar de vină

Gemeau clopote sure și pline de rugini
Când te priveam în ochii – albaștri și senini.

Și-n urma ta, cu pașii, unui imens trecut
Priveam cum ar să iasă toți morții din pământ.

Și cum izbind, cu mintea, un univers de stele
Eu voi găsi în tine, Crăiasa lumii mele.

Și visurile-mi toate luat-au forma ta
Precum un sculptor mintea, încet, te modela.

Și cu idei vrăjite de micile-ți avansuri
Treceau în jurul meu toți fluturii la dansuri.

Ca-ntr-un final de patimi și de amar de vină
S-aud și-acum cum sufletul și inima-mi suspină.

Gemând ca dintr-o veche clopotniță-n rugini
Când mai privesc în ochii-ți – albaștri și senini.

La geamul tău, iubită!

La geamul tău, iubită, e noapte, noapte neagră,
Doar sunetul de ploaie amarul îți îneacă,
Nu dormi deși pe mână îți razimi dulcea tâmplă –
Și toate ale tale idei care o împlă.
Te macină prea-poate gândiri de copilandră
De vreun fecior ți-e sama a fi chiar deocheată;
Cum să-ți întorc privirea, o clipă, catră mine?
Ca să privești la dânsu-mi, plăcerile haíne..
Ca să iubești la mine, tot ce nu-i de iubire
Și că să te robești în astfel de smintire…
Căci rău te chinuiește, și văd, și zac asemeni
Ca focul care cată a se-nfructa cu cremeni.
Frumoasa ta privire, o clipă de-ar vedea
Prin câte chinuri grele, treci tu, iubita mea
Nici chiar oglinda care, îți dete ajutoare
Nu te-ar mai vrea să fie: a ta admiratoare,
Ci fuge și s-ascunde de plânsul tău stingher
Găsindu-și adăposturi în colțuri de ungher…
De pui a tale buze – pe fruntea mea murdară
De gândurile negre, cu o așa povară
Ai retrăi în mine, cu lungi alinte grave
Întâile minune și primele octave.
În triluri, te-aș compune, chiar supărată stând
Cu lacrime amare, te-aș veseli cântând…
Și grabnic, fără milă, căci nu am milă când
Iubesc atât de groaznic încât uit cine sânt,
Urmarea ta, de care sunt aspru pedepsit
E că iubesc zadarnic căci eu nu sunt iubit.
Nu mai tânji pe tâmple, cu mâinile subt ele,
Ci desfrunzește-ți fruntea de gândurile rele.
Și cată-mă cu sila, dar făr’ a bănui,
În noaptea neagră, neagră, pre mine-a mă iubi…

Testament

Și de-am să mor, voi să-mi băgați
În buzunare, cărți de poezii,
De versuri. Și să îmi cântați
Din Blaga, Eminescu, Arghezi…

De moartea mea – jale și foc
Să nu se facă vreun tam-tam
Dar nici să mor precum un dobitoc,
Dar nici să fie ca la Amsterdam.

Cu plânsete, în chinuri inedite
Să părăsesc a lumii poarte ruginite
Silit, nedrept, urmaș al poeziei
Încă din mugur fraged al copilăriei.

Urcat brutal pe catafalc curat,
Luat pe brațe, de femei, și aruncat
În neagra groapă – fără fund – care miroase
Doar a tămâie și a oase…

Despre autor:

Drăghici Tiberiu-Adrian locuiește într-o comună din Râmnicu Sărat, județul Buzău. A absolvit liceul Teoretic ,,Ștefan cel Mare” Râmnicu Sărat, profil uman. În prezent este elev al Școlii de Politie „Vasile Lascăr” Câmpina. Acesta reprezintă debutul său în poezie, cu care are o legătură profundă încă din copilărie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s