M

Ioana Ghelțu-Bîrjan

Durere, durere, durere… o simțise dintotdeauna în așa fel încât se obișnuise cu ea… Dar ce însemna această durere pentru ea?
Copil fiind, se jucase și căzuse, rănindu-și genunchii. Când crescuse mai mare, pământurile tatălui ei fuseseră atacate, iar durerea îi cuprinsese spiritul atunci când își văzuse părinții murind… Din acea clipă, zâmbetul ei devenise unul melancolic, trist ca o zi mohorâtă de toamnă târzie.
Dar tristețea nu dură mult și femeia reuși să găsească din nou puterea de a păși cu fruntea sus, alături de soțul care o iubea mai mult decât soarele și care ar fi fost în stare să-i aducă și luna dacă ea i-ar fi poruncit aceasta. Lângă acel bărbat, femeia se simțea în sfârșit împlinită și fericită, puternică și ambițioasă, împărtășind iubirea soțului și punându-l pe acesta mai presus de orice, gata să ucidă pentru el dacă soarta i-ar fi cerut-o.

*

Durere, durere, durere… o simți din nou, însă de această dată era atât de puternică și îi cuprinse tot trupul. „Copilul nostru”, se gândea ea în timp ce încerca să-și înăbușe strigătele. În zadar însă. Acum suferea ca orice altă femeie, chiar dacă în ochii tuturor era soția unui general din armata regelui. I se părea că visează, că plutește asemenea unui spirit. Oare murise? Ce se întâmplase cu trupul ei firav? Dar copilul? O palmă grea o făcu să deschidă din nou ochii, dornică de a o înapoia celui care îndrăznise asemenea insultă. Dar văzându-și soțul, femeia se liniști din nou, conștientă de ce se întâmpla cu ea. În cele din urmă, cu un ultim efort, copilul mult așteptat se născu și în ciuda durerii pricinuite mamei sale, femeia se bucură așa cum nu o făcuse niciodată, atunci când își ținu fiul în brațe pentru prima oară…
Timpul ne vindecă de toate lucrurile care ne-au provocat suferință, dar nu și pe ea. Credea că fiul ei îi va aduce alinare și bucurie și așa era, însă uneori, mintea ei parcă era tulburată de aburii a ceva nevăzut, diabolic și astfel, privindu-și copilul atunci când îi alăpta, l-ar fi strivit într-o clipă dacă ar fi jurat astfel. Dar își revenea imediat, căci ochii i se umpleau de lacrimi la gândul că l-ar putea răni pe cel mic.

*

Durere, durere, durere… asta simte o mamă care privește rugul funerar al copilului său? Soarta ei o făcea din nou să sufere. La început femeia țipase, plânsese și apucând un pumnal, dorise să-și ia viața, în încercarea disperată de a fi din nou alături de fiul ei. Soțul ei o oprise în ultima clipă, smulgându-i arma și îmbrățișând-o, în timp ce ea se zbătea să scape din mâinile lui. Acum, în ziua în care își luă adio pentru eternitate de la acel micuț care abia împlinise doi ani, ochii ei albaștri erau secați de lacrimi, iar trupul, obosit peste măsură. Abia găsi puterea de a merge alături de bărbatul care o susținea la fiecare pas. În curând, totul se va termina… totul…
În acea noapte, vântul adia ușor, căci stăpânele întunecate ale pădurii erau adormite, astfel că natura respira ușurată pentru moment. Iar zeul viselor își întinse aripile și zbură peste castelul generalului care, deși își înmormântase copilul cu doar câteva ceasuri în urmă, dormea dus. Dar zeul nici nu-l privi. Își îndreptă pașii spre femeia care abia reușise să adoarmă și sărutându-i fruntea, se făcu nevăzut. Femeia își ținea din nou copilul la piept, legănându-l și cântându-i. Micuțul zâmbea cu gingiile lui știrbe, fără a bănui că într-o clipă o umbră îl va lua în brațe. Acum făcea primii pași, iar ea, mama lui, era chiar lângă el, sprijinindu-l și îndemnându-l să nu se oprească. De această dată, băiețelul râse, arătându-i mamei sale dinții mici și albi ca laptele. O auzi spunându-i ceva, dar nu mai putu face niciun pas. Femeia se apropie, iar copilul dispăru, de parcă nu ar fi existat niciodată, asemenea visului care se risipi în noapte…
Ceva se schimbase în ființa ei din ziua în care copilul îi fusese răpit pentru totdeauna de necruțătoarea moarte. Devenise mai nemiloasă, mai călită să reziste oricăror obstacole pe care soarta i le va scoate în cale. Lacrimile îi secară, iar inima și spiritul i se întăriră în așa fel încât, acum regreta că se născuse femeie și nu de puține ori se ruga și își dorea să fie transformată în bărbat. Nu mai suporta să-i vadă pe cei din jurul ei, cu excepția soțului ei care îi oferea alinare. Însă urma să rămână singură, dar nu pentru mult timp…

*

Generalul fu chemat de rege. Datoria lui de a apăra regatul și jurământul făcut stăpânului său erau mai presus decât orice altceva. Bărbatul își luă adio de la soția sa și plecă cu inima strânsă, gândindu-se la suferința ce se ascundea adânc în ființa ei, dar pe care ea nu o arăta nimănui, nici măcar lui. Strălucirea ochilor ei atunci când îl îmbrățișă, îl asigură pe general că totul va fi bine, iar dacă el se va întoarce, victorios sau înfrânt, ea va fi tot acolo, așteptându-l…
Ce soartă blestemată este aceea care convinge forțele răului să te ducă spre pierzanie, mărturisindu-ți mai întâi un adevăr infim? Durere, durere, durere, nu, nu asta simțise când primise veștile de la soțul ei, ci putere, tărie, ambiție nemăsurată, imaginându-și viitorul lor. El se înapoie victorios, dar cu spiritul slăbit de ororile văzute și de cuvintele auzite. Ea îi fu alături, îndemnându-l spre a săvârși ceea ce el nu îndrăzni să rostească. Puțină apă curăță apoi cele două perechi de mâini, iar petele dispărură întru totul. Soarta își urma cursul…

*

Fericire, fericire, fericire, ce sentiment ciudat pentru cineva care nu reușea să o găsească și să o cunoască. Puținele momente în care găsea puterea de a râde, femeia simțea apoi resemnare, rușine, dezgust uneori, asemenea unei amante care, după întâlnirea avută, realizează cât de mult greșise. Pentru ce să râdă, când clipă de clipă simțea că era urmărită de o umbră care nu-i dădea pace. Soțul ei avea vedenii și țipa la acestea să îl lase în pace, însă nu și ea. Pentru ea, totul se petrecea înăuntrul trupului ei firav, minții sale ascuțite, dar care în cele din urmă descătușă remușcarea, care o atacă în interior asemenea unei bestii flămânde, devorându-i spiritul, puțin câte puțin…
Alți nevinovați căzură la ordinul regelui. Dar, cu ce greșise acea familie, când numai capul ei era răspunzător de trădare? Regina abia își stăpâni lacrimile pe care le crezuse pierdute, atunci când auzi sentința. Încercă să-l oprească pe rege, însă acesta nu-i dădu răgazul de a rosti niciun cuvânt. Râsul lui diabolic o înspăimântă pe femeia care în trecut ar fi făcut orice pentru acest bărbat, încurajându-l chiar să-și îndeplinească destinul mai înainte de vreme. Acum i se părea că vede un străin în ființa lui, un simplu bărbat ce ucide în stânga și dreapta pentru a apăra un regat fără moștenitori. Auzea din ce în ce mai des o voce care o chema, dar privindu-și mâinile murdare, femeia nu mai făcea niciun pas până când nu se spăla pentru a curăța acele pete. Iar vocea aceea, îi era cunoscută și din ce în ce mai puternică… „Vin la tine”, se hotărî în cele din urmă…

*

Soarele nu răsărise încă atunci când femeia se apropie de capela micuță. Intră, căci vocea se auzise din nou dinăuntru. Încăperea era friguroasă și atât de liniștită, încât femeia se înfioră pentru o clipă, imaginându-și mormântul micuț al fiului ei. Se așeză pe podeaua de piatră și încercă să se roage, dar nu-și amintea nicio rugăciune. Remușcarea își înfipse din nou colții în sufletul ei, iar femeia își privi mâinile. Erau din nou pătate și înroșite, dar de această dată femeia își feri privirea de la mâinile sale, căutând în jurul ei vocea aceea. Știa că niciun ulei sau parfum din orient nu va fi capabil să-i curețe mâinile vreodată, dar straniu era faptul că nu-și amintea cum ajunse în acel moment. Ce se întâmplase în viața ei, cine îi schimbase cursul? Vocea o strigă din nou în același timp cu mușcătura remușcării. „În pat, în pat, în pat”, se gândea ea în timp ce-i zâmbea copilului. Ieși din capelă și se îndreptă spre intrarea ce ducea în pădure. Cu aceleași mâini gingașe, curate, femeia, odinioară soție de general și acum regină, rupse frunzele unei plante, le strivi și bău sucul lor. Reîntoarsă la castel, femeia își așteptă soțul, dar bărbatul nu veni în acea dimineață. Încetul cu încetul, o senzație ciudată o cuprinse, în timp ce remușcarea mușca ultima fărâmă a spiritului său, iar vocea fiului ei o strigă din nou… Lady M. muri…

Despre autoare:

ioana-gheltu-birjan

Ioana Ghelțu-Bîrjan (n. 1997) este absolventă a Facultății de Drept și Științe Administrative, specializarea Drept, din cadrul Universității ,,Ovidius’’ din Constanța şi a programului de Master ,,Științe penale’’ din cadrul Facultății de Drept și Științe Administrative, Universitatea ,,Ovidius’’, iar în prezent este studentă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Ovidius. A publicat în revista Liceului Teoretic Decebal, cât și în diverse alte cărți, dintre care amintim AD INFINITUM III, ANTOLOGIE TEXTE CONTEMPORANE (editura Vox Authors, 2019). În prezent, a finalizat un prim roman, pe care dorește să îl publice în curând, lucrând, de asemenea, la alte două volume.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s