Ionel Rușanu

Îmi tot vine în minte în ultima vreme atitudinea resemnată în fața morții pe care o avea bunicul meu. Dar el era plămădit din alt aluat. Și era întărit de vremuri dure. Vremurile celui de-al Doilea Război Mondial. A luptat pe ambele fronturi; și în Est, și în Vest. A fost lovit de ghinion abia pe frontul de vest, în Ungaria, în toamna lui 1944.
Ca o ironie a sorții, mai apoi a primit o decorație de la ruși, pentru că lupta alături de ei pe frontul de vest atunci când a fost rănit. Deși cu doi ani mai devreme luptase împotriva lor până la Stalingrad.
Oricum nu am dat mare valoare acelei decorații. Rușii aruncau cu decorații peste tot în acea vreme. Cu toții ne amintim de pozele cu veterani cu pieptul plin de decorații. Importantă pentru mine era Virtutea Militară, care era însoțită și de un brevet semnat de Majestatea Sa Regele Mihai I. Bunicul își pierduse piciorul stâng în război, dar măcar avea acea decorație care îi amintea că poate nu a fost în zadar… sau cel puțin așa îmi place să cred.
Deci după doi ani pe linia frontului, norocul i s-a terminat într-o zi. Evident că putea fi mai rău și să-și piardă viața sa tânără.
Cumva s-a transmis în familia noastră povestea bunicului când ghinionul l-a lovit mai întâi din cauza naivității sale de fecior de țărani care nu pusese prea des piciorul pe la oraș. Asta, spre deosebire de fratele său mai mic, care de la șaisprezece ani devenise băiat de prăvălie la București, chiar în centru, pe Lipscani.
Regimentul său era încartiruit ceva mai jos când coborai de pe dealul Filaretului și cu toții se întrebau când vor fi trimiși pe frontul de est. Era deja anul 1942 și românii trecuseră dincolo de Nistru, deși interesele lor nu cereau asta. Dar onoarea mareșalului Antonescu și a cuvântului dat aliaților germani a prevalat.
Într-o dimineață îl chemă sergentul Marincea pe bunicul meu, Florea alu Grătăraș, un simplu soldat de 21 de ani ce abia terminase instrucția de bază.
— Oltene, am o sarcină pentru tine, spuse sergentul care în civilie fusese maistru într-o uzină bucureșteană. Fusese concentrat la fel ca mulți dintre rezerviștii de până în patruzeci de ani.
Florea a vrut să îi spună că nu este oltean, ci este din Teleorman. Dar ce folos să-și răcească gura? Și apoi, nu se cădea să îl contrazică pe un gradat.
— Locotenentul Frumușanu mi-a ordonat să-l ducem pe un dezertor la Jilava, continuă sergentul. Și asta o vei face tu.
— Dar, dom’ sergent, eu sunt de la țară, nu știu prin București.
— Las’ că te descurci, că ești băiat isteț. Întrebi lumea, ceri direcții. Clar, Florică?
— Da, dom’ sergent, am înțeles, să trăiți!
— Și ai grijă cu ăsta că e din ăia periculoși. Comunist, adăugă sergentul Marincea pe un ton mai scăzut. A dezertat că cică el nu luptă împotriva amicilor lui bolșevici. Să stea la răcoare, atunci.
Auzise el, Florea, de comuniști ca de ceva periculos și interzis. Dar termenul „bolșevic” îi era cu totul necunoscut.
Luă actele de actele de transfer de la sergent, își săltă pușca la umăr și merse la arestul regimentului, de unde avea să-l ia pe deținut. Acesta era un tânăr cam de aceeași vârstă cu el, dar cu o privire vicleană. Nu te privea mai niciodată în ochi. Era îmbrăcat în haine civile și haina de la costumul de doc bleumarin o ținea peste brațele încătușate în față.
Mai bine așa, își spuse soldatul Florea. Nu sare în ochi la toată lumea de pe stradă că e pușcăriaș.
Au ieșit pe poarta unității militare și deja Florea se simțea puțin pierdut, odată ajuns pe străzile capitalei. Treceau calești, mașini și tramvaie în toate părțile. Oamenii își vedeau de-ale lor, chiar de era război.
— O să luăm tramvaiul, decise Florea. Scrie în acte că ești din București. Care tramvai ne duce mai aproape de Jilava?
— Sigur, camarade, te ajut. Luăm tramvaiul 5. Să mergem mai spre centru și de acolo avem de unde alege.
Zis și făcut. Așteptară tramvaiul, și când acesta veni târându-se pe șinele îngropate în caldarâm, Florea îl ajută pe deținut să urce poticnit în tramvai, ținându-și tot timpul o mână agățată ferm de brațul acestuia. Tramvaiul coborî dealul Filaretului și, după mai multe opriri, întoarse la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Acolo, vatmanul îi invită pe toți să coboare.
— Nu știu cum ești tu, camarade, dar eu tare aș bea ceva. E al naibii de cald astăzi, zise deținutul.
Îi era și lui Florea cald, dar îl deranja mai ales acest „camarade” folosit atât de lejer de către comunist. Ce îl apropia pe el, fecior de țărani, de acest orășean adept al unei ideologii necunoscute lui? Deținutul însă insistă.
— Hai să trecem strada spre Lipscani, unde vom găsi destule de băut. Fac eu cinste.
Pentru că îi era și lui sete și nici nu avea să îl coste ceva, poate doar puțin timp pierdut, Florea acceptă. Nu avea o oră clară pentru întoarcerea din această misiune solitară, dar cu siguranță trebuia să fie înapoi la regiment până la șase, când se făcea apelul de seară.
Strada Lipscani era furnicarul dintotdeauna, încă un motiv în plus pentru ca Florea să se simtă pierdut în acea masă de oameni. Deținutul văzu asta și îl îndrumă către o terasă care avea câteva mese libere. Luară loc la o masă, deținutul tot cu mâinile încătușate în față, iar Florea tot cu pușca la umăr.
— Ce luăm? întrebă amabil deținutul.
— Eu aș bea o bragă, spuse Florea.
— Hai camarade, ce naiba… asta e băutură de copii. Luăm câte o bere, că n-o fi foc. Băiete, două halbe aici! strigă el apoi către ospătar.
— Bine, fie. Dar nu-mi mai spune „camarade”. Eu sunt de la țară, nu sunt camarad cu un dezertor comunist.
— Deci ți-au spus că sunt comunist. Să nu crezi tot ce ți se spune. Nu suntem sperietoarea care guvernele tradiționaliste corupte vor să părem. Noi luptăm ca tot românul, fie de la țară sau de la oraș, să câștige pe cât muncește și să aibă oricând o pâine pe masă. Iar cine nu muncește să plece, să ne lase. Asta e filozofia noastră: fără burghezi și moșieri. Toată avuția țării să ne aparțină nouă, românilor.
Aceste cuvinte rezonau, ce-i drept, în mintea bunicului, care venea dintr-o familie numeroasă ce muncea doar câteva pogoane de pământ primite după primul război. Restul, mai luau în arendă de la moșier. Ar fi fost bine să nu-i mai dea acestuia jumătate din munca lor.
— Văd că te-am pus pe gânduri, spuse comunistul pe când sorbea din berea pe care tocmai le-o adusese ospătarul. Alături de niște alune prăjite. Ca să cheme mai multe beri după ele…
— Da, toate bune și frumoase, spuse și Florea. Dar au mai fost și alții care au spus că luptă pentru popor și apoi și-au văzut tot de interesul lor. De ce ați fi voi mai breji?
— Pentru că avem un model care deja funcționează. În Uniunea Sovietelor.
— Aha, amicii tăi bolșevici, repetă Florea cuvintele sergentului.
— Da. Înțelege că ei duc un război de apărare împotriva agresorilor fasciști.
— Las’ că și ei ne-au luat mai întâi Basarabia, opină Florea.
— Da, la asta nu am ce zice. Probabil, o mișcare eronată. Nu știm noi ce jocuri se fac la nivel înalt. Dar după război oricum nici nu vor mai conta granițele dacă înving rușii și ideologia comunistă se va răspândi și la țările învecinate, poate în toată Europa.
Și apoi își mișcă mâinile cu cătușele zornăitoare.
— Fii de treabă și scoate-mi astea. Se uită lumea la noi. Uite, îți dau cuvântul meu de comunist că nu încerc să fug. Noi, comuniștii, punem mare preț pe cuvântul nostru, să știi. De exemplu, dacă m-am jurat să nu lupt împotriva sovietelor, îmi țin vorba, chiar de risc Curtea Marțială pentru asta.
Florea cântări preț de câteva secunde dacă să creadă vorbele acestui străin cu glas mieros.
— Bine, mă, Ifrim, îi spuse el pentru prima oară pe nume. Ți le scot, dar să nu cumva să încerci să fugi, că te împușc. M-ai auzit?
— Da, camarade. Parol.
Și i le scoase. Omul fiind mai liber în mișcări acum, goli halba cu bere pe nerăsuflate.
— Uite, pentru că ești băiat bun, de la țară, din popor, cum s-ar zice, mai dau un rând. Băiete!
Și cu toată slaba împotrivire a lui Florea, ospătarul le-a mai adus câte o halbă. Și ușor-ușor le goliră și pe acelea. Se făcuse amiază între timp și soarele ardea cam tare în acea zi de septembrie.
— Teribil de cald, spuse Ifrim de parcă era un lord englez care căuta să mențină conversația. Dar nu, el avea o țintă în orice spunea. Nu ar fi mai bine să ne tragem undeva la umbră după bericile acestea? întrebă el apoi.
— Avem de ajuns la Jilava, nu putem să mai stăm din drum, răspunse scurt Florea.
— Hai să mai stăm jos. Uite mai încolo pe Lipscani este Cinema Paradis. Stăm acolo pe scaune confortabile, fauteuil, cum zice franțuzul, vedem un spectacol… Nu-i așa că nu ai mai fost la cinema?
— Nu am mai fost, ce-i drept, recunoscu Florea. Era și la noi la Rușii de Vede, dar mi s-a părut prea scump beletul.
— Nicio grijă, camarade. Plătesc eu. O să ai ocazia să o vezi pe Greta Garbo. Ce ochi are, Doamne…
Și comunistul spunea toate acestea gesticulând sugestiv în timp ce aproape îl trăgea pe Florea spre cinematograf.
Hai că n’o fi un capăt de lume, își zise Florea. Mai ales că părea o zi plină de noutăți în viața lui. Se simțea cumva ca atunci când mergea la bâlciul de la Ruși când, odată într-un an, avea parte de atracții sau comédii, cum le mai zicea lumea, dar și mâncare și băutură pe săturate.
Ifrim se ținu de cuvânt și nu dădu nicio clipă semn că s-ar gândi să fugă. Și mai și plăti biletul de cinema pentru amândoi. După ce trecură de perdeaua grea de catifea de la ușa sălii de cinema, îi întâmpină un miros dens de mucegai de la tapițeria de pluș a scaunelor, plus sudoare umană și tutun prost. Pe scena din fața ecranului alb, un comedian spunea cuplete. Se așezară pe două scaune mai în față și căscară gura la artist.
Acesta tocmai interpreta un cuplet satiric despre un alcoolic inveterat pe nume Sandu.
Pentr-un țoi când n-avea banul
Își lăsa zălog sumanul.
Pentr-un chil când l-a-nsetat,
Sufletul și l-ar fi dat.
De la crâșmă toți plecară,
Numai el mai stă și-n seară
A plecat și el acum,
Cumpănindu-se pe drum.
Merge pân’ la Crucea ’naltă
Și acolo, buf în baltă.
(Și aici comedianul plonjă caraghios pe scenă, spre hazul audienței.)
S-a sculat cu mare greu,
Iată-l la căminul său.
Soața-i zice: Arz-o focu’
Crâșma ți-o mâncat norocu’,
El îi bate din picior,
Taci, femeie, că te-omor!
Copilașii-ncep a plânge,
El, nebun, de gât îi strânge.
Cade jos apoi turtit,
Somn adânc l-a copleșit.
Dimineața, o arsură
Foc îi sunt și piept, și gură.
Ca să-i treac-al setei jar,
Pleacă-n sat la crâșmă iar.
Artistul se înclină și apoi veni în sală punând la vânzare cu doi lei foile tipărite cu cupletele pe care le spusese. Cum Florea voia să mai afle și altele, de data aceasta își cumpără din banii săi cupletele. Așa le-am aflat și noi mai târziu. Acesta de mai sus se numea „Sandu” și se pare că s-a transmis masiv la vremea aceea pe cale orală plecând de la o poezie satirică a lui Petre Dulfu, părintele literar al lui Păcală.
Lumina se stinse apoi, îngreunând sarcina vânzătorilor de rahat și apă rece care umblau printre rânduri. Filmul în alb-negru era într-adevăr ceva nou pentru bunicul. Era ca și cum oamenii din pozele pe care le admira în vitrina fotografului din oraș ar prinde viață și ar mai și vorbi. Vorbeau într-o limbă străină, din păcate, și uneori nu reușea să citească până la capăt dialogurile scrise cu litere mari, cursive.
Se tot întoarse spre deținutul său, dar acesta părea cu totul captivat de ceea ce se întâmpla pe ecran. Vor fi fost ochii Gretei Garbo fascinanți, dar până la urmă, căldura și oboseala și poate și cele două beri băute mai înainte l-au doborât pe soldat și curând adormi.
Când se trezi, lumina era aprinsă din nou în sală, iar oamenii ieșeau pe ușa din dreapta ecranului. Florea sări brusc în picioare realizând unde este. El era la cinema, arma îi era încă lăsată la podea unde o pusese când se așezase. Dar deținutul nu mai era.
Atât a valorat cuvântul lui de comunist, își zise Florea cu obidă.
Ieși repede din sală, dădu ocol pe străzile din jur, dar fără niciun rezultat. Ifrim era dus de mult de acolo. Așa că nu avu ce face și se întoarse spășit la regiment.
— Te-ai întors, oltene? îl întâmpină sergentul Marincea.
— Da, dom’ sergent, dar am făcut-o de oaie. Mi-a scăpat deținutul.
— Păi cum, mă? strigă sergentul, devenind roșu de furie.
Cu o voce tremurată, Florea îi mărturisi cum s-a lăsat păcălit de către comunist.
— Nu am ce-ți face, soldat. Vei suporta consecințele. Hai cu mine la dom’ locotenent să-i raportezi și lui.
Nici locotenentul nu fu mai blând.
— Asta o să ajungă până la dom’ colonel. Și tu, sergent, ai o parte de vină aici că ai trimis omul nepotrivit. Iar tu, soldat, mai mult ca sigur vei ajunge în linia’ntâi drept pedeapsă.
Așa avea să fie. Ziua următoare, locotenentul Frumușanu îi înmână soldatului Florea actele de drum. Trebuia să plece direct pe front cu Regimentul 13 Călărași.
— Vezi că o să-ți mănânce urechile ardelenii ăia din regiment, îi mai zise locotenentul. Asta dacă nu te omoară rușii mai repede.
Halal încurajare. Dar o rază de lumină veni de la sergentul Marincea, care era și el complet echipat, gata de drum.
— Hai, oltene, că nu te las eu să te pierzi și pe acolo, prin Rusia.
* * *
Și nu s-au pierdut. Amândoi s-au urcat la limită, pe unul dintre ultimele vase care au plecat din Sevastopol, în retragerea din aprilie-mai 1944, în vasta operațiune care a fost numită mai apoi Dunkirk-ul românesc.
Stând pe puntea vasului NMS Regina Maria, soldatul Florea privea cu tristețe la cei care rămăseseră pe mal și nu mai prinseseră un loc pe vas. Cu siguranță aveau să cadă prizonieri la ruși.
Își făcu o cruce și spuse mai mult pentru sine: „Ei, soartă, soartă, aș zice că acum suntem chit.”
Dar, din păcate, războiul nu se terminase.

Despre autor:

IONEL RUȘANU
Născut la 1 aprilie 1970 în comuna Putineiu, județul Teleorman
Absolvent al Facultății de Electronică și Telecomunicații din Universitatea Politehnica București, promotia 1994.
Domiciliul actual: București.
Lucrez ca inginer specialist în comunicații digitale.
Primele povestiri SF le-am scris în timpul liceului și le-am trimis la emisiunea radiofonică ”Exploratorii zilei de mâine” pentru feedback, care a fost în general pozitiv.
Apoi am dat prioritate meseriei de inginer, simțind că scrisul nu este îndeajuns de matur.
După pragul vârstei de 40 de ani am revenit la scris.
Debut în 2018 cu romanul SF pentru tineret ”Mintea mea este o galaxie”, editura ePublishers.
În 2021 am publicat o culegere de proză scurtă sub titlul ”Loteria vieții – povești din pandemie” la editura Letras.