Florentina Ionescu

Ai învățat să-ți ascunzi dorul după rândurile scrise despre el. E dureros, dar funcționează. Îți dai seama după ce ai scris – din nou – că ți-a crescut glicemia. Emoții ieșind la suprafață prin celule. Cinci grame de dor de tata. Atât are un pliculeț de zahăr, când intri în panică în diminețile cu hipoglicemie. Iar când te-apuci să scrii despre el cu adevărat, nu o mai faci cu lacrimi, ca înainte. O faci cu un dor capabil acum să-și schimbe forma. Shapeshifter. Și până la finalul povestirii tot îți va crește glicemia, ca un ghiocel, micuță floare. Dar ție nu ți-e frică de ninsoare. Ți-e frică de ploaie și de nori încărcați cu praf de pușcă planând deasupra capului. Pentru că o haină de ploaie în ziua când l-ai condus la cimitirul din Naipu cântărește cât un milion de pliculețe cu zahăr. Numai că pe atunci nu știai că ai diabet. Ce-ți trebuia ție haină, umbrelă? Ce-i trebuiau lui pantofii cu patru numere mai mari pe care i-ai cumpărat, pentru că picioarele umflate nu îi intrau în perechea cumpărată când trăia. Să te văd mireasă! Noroc! Sănătate! Urările tatei erau rostite întotdeauna în picioare. În jurul mesei din bucătărie. Cu ceașca sau păhăruțul verde cu țuică în mâna lui. Clinchet deasupra feței de masă cu flori. El zâmbea. Cuvintele i se rostogoleau din chipul de sfânt uitat de dumnezeu într-un salon de spital, pe o secție de chirurgie unde medicii ignoră muribunzii. Vorbele îi încadrau părul argintiu ca o aură.
Aura sunt eu și nu pot să-mi amintesc alte urări rostite de tata care să fi avut aceeași însemnătate. Cuvinte-drojdie depuse pe fundul unui pahar cu vin tulburel. Când vreau să ating cuvintele tatei, buricele degetelor se pătează de cerneală. În timp ce le scriam, simțeam șanțul adânc de deasupra peniței înfrânându-mi degetul arătător. Să protejăm prințesa. Să mă protejez pe mine. Un șanț plin cu apă de ploaie, trecută prin sita unor nori. Martorii mei în ziua când i-am aprins prima lumînare. Ceara îmi picase pe blugii negri ca o parafă. Devenise oficial. Semnat și parafat de cine? Tata nu mai era. Foaia încă albă a pomelnicului aștepta ca mâna mamei să scrie numele lui. Negru pe alb. Pe prima poziție. Degetele mele murdare de cerneală nu au putut atinge obrazul lui în ziua aceea de martie. Totuși, cuvântul moarte nu-mi venea la mână. Vârful peniței nu-l putea reda, împotmolindu-se în straturile de ceară devenite solzi pe o platoșă. Protecția mea.
Ileana, psihoterapeuta, mă asculta cu pixul în mână și cu agenda pe genunchi. Nota cînd și când ceea ce îi povesteam. Mi-am zis în gând: Doar ea simte definiția durerii mele. Eu de ce nu pot să o simt în deplinătatea ei? Ce e în neregulă cu mine?
Mi-am făcut curaj. Era cazul să nu mai amân. Și-atunci i-am spus Ilenei: Părinți morți vom avea toți la un moment dat. Dar nu toți părinții ne visează mirese. Nu toți vor să danseze pe ritmul muzicii în ziua cea mai fericită din viața fiicei lor. Mi se făcea inima cât un țurțure microscopic de gheață în secunda aceea. Clinchetul deasupra mesei. Toastul tatei. Să te văd mireasă! Și i-am povestit Ilenei: Știi că una dintre primele mele amintiri, de când eram copil, e una cu o mireasă? Daniela o chema. Sau cel puțin așa cred. Ileana notează din nou în agendă, ca un scrib plătit cu prea puțini arginți pentru munca depusă față de mine. Urmăream conturul voalului alb ce acoperea fața miresei. Femeia era așezată pe un scaun. Muzica era asurzitoare. Un acordeon. Câțiva lăutari. Ia-ți mireasă ziua bună! Mamaie îmi arăta ceva cu degetul, în direcția femeii cu oglinda. Mă ținea în brațe. Purta, ca de obicei, o broboadă neagră. Aveam mai puțin de trei ani. Poate doi.
Voi privi miresele în rochiile albe de la distanță, toată viața mea, iar asta va fi o formă de tortură. Tata nu mai e. O tortură suficientă, cât să mă țină lucidă. Să mă readucă mereu la realitate. La o versiune a ei din care el nu mai face parte din 2018. Fără ritm și fără rimă. Fără mâinile lui albe și curate, ducând o farfurie cu resturi de mâncare lângă ușa casei. O pisică hămesită în curtea de la țară. Felina îi mulțumește Zeului Pisică pentru hrana care i-a umplut burta. Zi după zi. Dar burta tatei cine s-o mai umple? Un diagnostic ca un trăsnet lovind un nume din catalogul pacienților. Abdomenul lui este o gaură neagră unde legile fizicii sunt rescrise cu atomi făcuți din celule canceroase. Liposarcom. Un tip nou de poem, semnat în ADN-ul tatei de o mână care știe întregul alfabet al mutațiilor genetice. Eu nu mai știu nimic.
Când îți pierzi un părinte, devii altul. Moartea face orice din tine, te modelează. Ești o gumă de mestecat scuipată fără rușine pe caldarâmul fierbinte, îi spuneam Ilenei. Da, Aura, dar gândește-te la tălpile tuturor trecătorilor și la felul în care guma se poate lipi de ele, ca de o corabie salvatoare. Posibilitățile sunt infinite. Ai avea destinații infinite alături de oricare dintre aceste tălpi.
Nu înțelegi, o întrerupeam eu. Problema nu sunt tălpile. Sunt eu. E spațiul acela în care rămân nemișcată. Încremenită. Paralizată de frică. Pierderea lui mă îngheață. O gumă scuipată ce nu merită să ajungă nici măcar să se lipească de talpa unui muncitor de la firma locală de salubritate.
*
Pisici cu nemiluita mișunând în curtea tatălui meu, când încă trăia. Cu burțile pline. De cele mai multe ori, fericite. Viața este o poveste desenată zi de zi pe retina unei pisici hrănite de mâna tatei. Fără mâna lui, retina orbește, devenind incapabilă să perceapă viața așa cum era înainte. Povestea se sfârșește. Te înșeli, insista Ileana în cabinet, acompaniată de huruitul aparatului de aer condiționat. Pierderea unui părinte te marchează, da. Te schimbă. Te face altul. Dar tu trebuie să mergi mai departe. Pixul ei abia mai atingea suprafața hârtiei. Mi se părea mie sau începuse să miroasă a clișeu în preajma fotoliului ei? I-am cerut un pahar cu apă rece. Gura mi se uscase, la fel ca spicele de grâu culese de tata de pe câmp, înainte de treierat. Un test al grânelor perfecte. Oare eu l-aș fi picat? Am ridicat paharul spre buze. Pe suprafața apei, un voal de mireasă, fluturând. Adierea provocată de aerul condiționat din încăpere îmi răcorește pielea, mâna, degetele. Dau voalul la o parte și încep să beau apa. Îmi alunecă ușor pe gâtul secătuit de cuvinte. Aș fi vrut să am mai multă energie să mă lupt cu morile de nunți ale vieții mele. Paharul mi se ciocnește de unul dintre incisivi. Un toast nevăzut de Ileana. Vocea tatei, plutind pe curenții de aer din aparatul fixat în perete: Să te văd mireasă!

Despre autoare:

Florentina Ionescu (n. 1987) este redactor la publicația săptămânală Viața Medicală. A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri (www.revistadepovestiri.ro), LiterNautica, Literomania, Opt motive, O mie de semne. A urmat cursuri de scriere creativă cu Marin Mălaicu Hondrari, Florin Iaru și Marius Chivu. A participat la seriile Creative Writing Sundays (CWS) organizate de Revista de Povestiri.