Soldatul

Gabi Gabrinov

Câmpul era învelit într-o revărsare de ceaţă groasă la prima oră a dimineţii, atât de densă încât bloca razele firave, sângerii ale răsăritului. Era un amestec ciudat de lumină şi întuneric, ca într-un tablou gotic. Noaptea nu trecuse de tot, iar ziua abia îşi deschidea ochii, bolnavă, slăbită, ca după un somn tulbure.
El nu dormise deloc şi era atât de obosit încât imaginea câmpului împietrit la graniţa timpului i se părea ireală, de parcă era desprinsă dintr-un basm pe care-l citise în copilărie. Suflarea îi era grea, pieptul îi tresărea spasmodic, gâfâia, i se părea că inima lui bubuie atât de tare încât răsună peste tot câmpul, fiecare bătaie echivalând în intensitate bubuitul unui tun. Alerga cu trupul greu, acoperit de uniforma kaki, de pantalonii cargo cu buzunare largi, suficient de încăpătoare pentru muniţie, cu vesta anti-glonţ, casca şi bocancii grei cu bot de metal, care lăsau urme adânci în pământul umed. Ceaţa îl învăluia până la jumătatea pieptului, se simţea de parcă înota prin ea. În aceeaşi manieră, mintea lui înota în frică şi îndoieli.
Îşi lăsase în urmă casa. Se trezise într-o dimineaţă şi descoperise că toată lumea se întorsese cu fundul în sus, că nimic nu mai avea sens, că era chemat să dea socoteală pentru nişte fapte care nu erau ale lui. Şi trebuise să plece, să-şi lase familia, pe mama lui bătrână, care avea mereu pregătită pentru el câte o mângâiere fragilă, cu mâinile ei tremurânde cu degete noduroase, pe tatăl lui, cocoşat sub greutăţile vieţii, care mergea spijinindu-se în baston, pe sora şi fratele lui mai mici, pe care îi privise crescând din umbra fratelui mai mare, pe care mereu îi apărase şi îi învăţase de bine. Acum nu ştia dacă avea să-i mai vadă vreodată. Deşi alerga cu bocancii grei, sufletul lui alerga desculţ pe lângă el. Numai gândul că n-avea să mai apuce alt răsărit, la fel de frumos colorat şi de blând ca acela, îi făcea lacrimile să-i înmugurească în colţurile ochilor. Nu-i era teamă pentru viaţa lui cât îi era necaz că trăia posibilitatea de a nu se mai întoarce niciodată acasă, de a nu-şi mai putea săruta niciodată mama pe obraz, de a nu mai putea juca niciodată cărţi cu tatăl lui, pe veranda casei lor bătrâneşti, vara, în aurul dulce al amurgului, cu muştele bâzâindu-le pe lângă urechi, bând bere rece din halbe murdare, bucurându-se de o viaţă simplă şi fericită. Îi era teamă pentru bătrânii lui părinţi şi pentru fraţii lui, pentru că nu aveau unde să se ducă, nu aveau cum să se adăpostească, nu ştia ce se întâmplase cu ei în utlimele zile, nici nu ştia dacă mai erau sau nu în viaţă. Poate că cineva aruncase o bombă peste casa lor, ori poate că oraşul în care locuiau fusese asediat şi toţi civilii fuseseră executaţi. Incertitudinea îl durea mai tare decât amintirile cu ei, care îi năvăleau în minte în valuri spumoase, mai clare ca niciodată, cu o valenţă schimbată acum de un fir de aţă roşie care fusese tras de cine nu trebuia.
Un coleg îi făcu semn spre un cuib de arbuşti şi se grăbi într-acolo, arcuindu-şi trupul de la jumătate şi păşind cu băgare de seamă printre firele de iarbă. Se ghemui lângă el şi îşi încărcă puşca, în timp ce buza de jos îi tremura.
Îşi lăsase în urmă iubita. Iubita lui cu părul bălai, al cărei zâmbet îl învăluia şi acum ca o perdea de lumină, femeia alături de care voise să-şi construiască o familie, un cămin. Era studentă şi locuia cu chirie într-un oraş mai mare, însă se vedeau în fiecare sfârşit de săptămână, îşi scriau mereu mesaje şi se purtau mereu în gând unul pe celălalt. Ea voia să devină asistentă, muncea din greu ca să poată ajunge să ajute oamenii la nevoie, să poată alina suferinţa trupurilor ronţăite de boli, de necazuri şi îndoieli, însă şcoala era foarte grea şi scumpă, iar părinţii ei nu puteau s-o ajute cu prea mult. El o iubea atât de mult încât făcea tot posibilul s-o ajute, fie cu bani, fie cu alte lucruri mărunte, dar care cântăreau mult în ochii ei. Erau amândoi copii săraci, nu avuseseră niciodată parte de maşini scumpe sau vacanţe luxoase, însă erau fericiţi cu puţinul pe care-l aveau, atâta timp cât puţinul acela putea fi împărţit cu ceilalţi, căci dar din dar se face raiul şi fericirea are un gust mai bun când muşcă mai mulţi din aceeaşi felie. Inima lui surâdea atunci când se strângeau duminica la masă, cu toţii, în curte, sub vie, chiar dacă aveau de mâncare doar borş de legume ori cartofi copţi, însă acum, în mijlocul câmpului ceţos, aşteptând moartea să se apropie, aceeaşi amintire care altă dată îi umplea inima de bucurie, reuşea să-i zdrobească spiritul. Piatra durerii era prea grea, atât de grea încât se simţi dintr-odată ca şi cum avea un pumn de nisip blocat în coşul pieptului, care nu-l lăsa să respire.
Auzi bubuitul grenadei şi se ridică, pregătindu-se să tragă. Trase patul puştii, trase aer în piept şi trase după deget viaţa cuiva. Îl văzu căzând la mai bine de zece metri în faţa lui. Închise ochii şi îi ceru iertare. Lacrimile care i se scurgeau din colţurile ochilor erau reci. Ceaţa se rostogolea tulbure, de parcă înadins nu voia să-i lase să se vadă unii pe alţii, de parcă încerca să-i împiedice.
Îşi lăsase în urmă visurile. Până acum câteva zile, fusese un băiat obişnuit, care visa ca într-o zi să ajungă un om mare. Se înrolase în armată din dragoste pentru ţara lui, care, din dragoste pentru el, îl trimisese să moară, pentru că iubirea e singura pentru care moartea e cel mai mic preţ de plătit. Visase şi el, ca toţi tinerii, să-şi termine şcoala, să ocupe o funcţie bună, să-şi cumpere o maşină, să-şi vadă fraţii la şcoli bune, să se însoare cu fata dragă inimii lui, să facă o nuntă mare, mare, la care să invite toţi prietenii, toţi vecinii şi cunoscuţii, să danseze până dimineaţa, să bea şi să râdă, să audă glume porcoase despre aşezatul pirostriilor, să-şi iubească nevasta, să-şi vadă părinţii liniştiţi, afundându-se împăcaţi în bătrâneţile lor ca osânditul într-o groapă cu nisip mişcător. Visurile lui erau visurile tuturor băieţilor tineri care se adunaseră pe câmpul acela, dar pentru el erau atât de vii şi apăsau atât de greu, încât vedea mişcându-se pe lângă el reflexii tremurânde ale faptelor care nu se întâmplaseră încă decât în imaginaţia lui.
Se auzi o bubuitură asurzitoare şi se aruncă pe burtă, ducându-şi mâinile deasupra capului. Înjură printre dinţi şi se redresă repede, înaintând pe coate şi genunchi până la primul pâlc de tufe goale.
— Vin dinspre pădure! îşi auzi un coleg strigând.
Pădurea care înconjura câmpul se apropia de el, înţesată de trupuri la fel de speriate, confuze şi îndurerate ca al lui. Ceaţa se ridica, astfel că el şi colegii lui putură în sfârşit să-şi vadă inamicii, ascunşi după primele trunchiuri ale copacilor, gata să tragă. Fixă cu privirea un băiat ascuns pe jumătate după trunchiul unui stejar cu talia groasă. El nu vedea un inamic, vedea o oglindă. Băiatul ăla era la fel de speriat ca el. Inima lui era la fel de grea, era convins că dacă ar fi venit altcineva şi le-ar fi smuls inimile din piept amândurora, ar fi descoperit că ambele sunt făcute din mortar. Dacă trăgea cu puşca sau arunca o grenadă, n-ar fi curmat o viaţă, ci ar fi spart o oglindă. Îl înfuria ideea că nu erau decât nişte pioni pe o tablă de şah imaginară, nu erau decât păpuşile cuiva care se plictisise de atâta bine, cuiva căruia i se urâse de casa lui caldă, de mâncarea bună, de femeile frumoase, de băutura scumpă, şi, plictisindu-se, se gândise să trimită mii de oameni nevinovaţi să se măcelărească între ei, oameni care, în majoritatea lor, nu aveau nici măcar a zecea parte din ce aveau acei cineva.
Îşi lăsase în urmă principiile, ideile şi valorile, atunci când plecase. Tatăl lui îl bătuse pe piept, bărbăteşte, şi-i spusese: ,,E uşor să mori, fiule. Orice fraier poate să primească un glonţ în frunte, asta se cheamă soartă. E mai greu să trăieşti. Nu toţi oamenii pot să trăiască demn, corect, aşa cum ar trebui s-o facă. Tu o să trăieşti dincolo de războiul ăsta, o să vezi, pentru că eu am crescut un om adevărat. Dar vreau să-ţi aduci aminte de vorbele mele într-o zi în care vei simţi că îţi piezi calea, în care vei descoperi că nu mai poţi să fii bun, cinstit, corect, milos, într-o zi în care te vei transforma în cineva care nu eşti. Adu-ţi aminte atunci cât e de uşor să mori. Să nu cumva să descoperi că ai făcut-o deja fără să-ţi dai seama.”
Scrâşnind din dinţi, se avântă spre pădure, laolaltă cu colegii lui, trăgând în timp ce alerga. Îşi număra în gând secundele rămase. Una, două, trei… Fiecare clipă în care continua să trăiască era o clipă în care inima lui sărea o bătaie. Ştia că dacă nimerea vreun soldat inamic, n-ar fi fost el adevăratul lui criminal, tot aşa cum, dacă inamicul l-ar fi nimerit pe el, nu s-ar fi supărat pe el şi n-ar fi putut spune că l-a omorât, pentru că, de fapt, în război, nu soldaţii se omoară între ei. Fiecare ţară îşi omoară cu bună ştiinţă proprii soldaţi, trimiţându-i pe front. Totuşi, nu trăgea cu sete, ci cu pauze lungi, odată pentru că-i venea greu să alerge, şi apoi pentru că aproape ajunseseră în buza pădurii şi nu ştia ce să facă. Nu ştia câţi soldaţi inamici erau ascunşi după copaci, nu ştia dacă îi puteau depăşi numeric ori dacă i-ar fi lichidat pe toţi lejer. Nu avea în el ura necesară să omoare fără rost, mai ales ştiind preţul pe care trebuise să-l plătească pentru a fi acolo, în dimineaţa aceea, cu mâna pe curmătorul de destine. Trăgea şi-şi cerea iertare.
În ultima secundă, când ajunse faţă în faţă cu inamicul, încasă cu bucurie un pat de puşcă peste tâmplă şi, râzând, se prăbuşi la pământ. Scuipă un fir de sânge şi izbucni în hohote de râs. Auzi înjurături, scrâşneli de dinţi, şi pe cineva strigând că e nebun, apoi simţi lovitura de picior în stomac şi se ghemui de durere. Poate că tatăl lui avea dreptate, era uşor să mori. Mai demn ori mai puţin demn, învingător sau învins, nu prea conta cum. Nimeni n-avea să-şi amintească, oricum. Pe soldaţii trimişi la moarte nu-i plânge ţara de fapt, ci mama lor. Amintindu-şi din nou de cei lăsaţi în urmă, îl copleşi un val de furie, care-i inundă venele într-o răceală obositoare. Cine avea să plătească într-un final pentru toţi oamenii nevinovaţi care vor fi murit? Cui îi păsa de sutele de mii de oameni care fugeau din calea războiului, care îşi lăsaseră în urmă casele, oraşele, unii chiar ţara? Cine avea să dea socoteală pentru tot sângele pe care avea să-l bea pământul?
Furia îi pârjoli stomacul şi-l făcu să orbească. Se ridică, îşi culese puşca de pe jos şi începu să tragă fără ţintă. Un fir de transpiraţie sărată i se scurse de sub casă şi se prelinse în jos pe nas. Timpul se opri, înghiţind sunetul şi lumina. Pământul încetă să se mai învârtă, soarele se opri să mai răsară. În zgomotul asurzitor de împuşcături şi grenade, viaţa amuţi brusc, redusă la o simplă şoaptă umedă, într-o dimineaţă, pe un câmp ceţos. Cine a spus că numai moartea a văzut sfârşitul războiului n-a avut dreptate. Moartea era calea uşoară, era varianta de uzură. După moarte exista o altă viaţă, plină de durere, suferinţă şi pierdere. O viaţă complet diferită de cea pe care o cunoscuseră oamenii până atunci, o viaţă plină de mame care-şi plâng copiii morţi, care jelesc, urlă şi blesteamă, care speră ca blestemele lor să-i ajungă pe cei care le-au trimis copiii la moarte. O viaţă în care femeile se trezesc să bărbaţii lor nu se vor mai întoarce niciodată acasă. O viaţă în care femeile şi bărbaţii fug din casele lor cu copiii în braţe, disperaţi să-i protejeze, să-i ducă undeva unde să nu plouă cu foc, unde să nu existe gloanţe, tancuri, camioane cu puşti, avioane, grenade, undeva unde clădirile să nu explodeze şi să nu ardă totul în jur.
Soldatul înaintă, măcinat de această ură faţă de lumea care nu era nimic altceva decât o nesfârşită mlaştină de nedreptate. Nu era corect! Nu era normal, moral, omeneşte, dar mai ales nu era corect. Tot sângele vărsat, care gâlgâia nestingherit pe străzi, pe câmpuri, prin păduri, prin oraşe, n-avea să spele vreodată păcatele monştrilor care porniseră acea mascaradă fără sens. Înaintă cât putu, picioarele i se afundară în pământul jilav, îşi văzu colegii căzând unul câte unul, ca seceraţi, şi vru să tragă în continuare, pentru că el era singurul rămas în picioare, dar, pe când încerca, nedumerit, să-şi ridice puşca la piept, realiză că îşi lăsase şi trupul în urmă…

Despre autoare:

imageedit_10_9099821576

M-am născut în 1997 în oraşul Găeşti, Dâmboviţa. Am urmat cursurile colegiului naţional Vladimir Streinu din Găeşti, la profilul uman, specializarea filologie, pe care l-am terminat în 2016. În 2020 m-am mutat definitv în Germania. În prezent sunt casnică şi aştept primul copil.
Îmi place să cred despre mine că sunt povestitor, nu scriitor, pentru că toată viaţa m-au preocupat poveştile de toate felurile, culese de la oameni sau inventate de mine. Scriu poezii de la nouă ani şi poveşti fantastice încă din gimnaziu. Am debutat literar în 2016, în revista Helion Online cu povestirea ,,Îngerii”. Am scris de-a lungul timpului alte câteva proze scurte, care au fost publicate în Helion (Nocturn) în 2017 , Liternautica (Ftizie-fragment de roman) în 2019 şi Egophobia, revistă cu care am colaborat cel mai des (Groparul care şi-a îngropat sufletul din greşeală, Povestea ceasornicarului, alchimistului şi bibliotecarului). Recent, am publicat şi în revista online Catchy. De asemenea, am fost selectată să particip cu zece poezii contemporane în antologia literară Nova Poetica, ce va apărea anul acesta la editura Literagraf.
Ador să scriu, să citesc şi sper ca într-o bună zi să pot mirosi paginile romanelor mele proaspăt sosite de la tipar.

Un gând despre “Soldatul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s