Simona Stapan

Mi-e frică de ceea ce urmează să mărturisesc. Fiecare cuvânt este adevărat și nici nu voi încerca să palmez – așa cum face un scriitor adevărat, un magician – adevărul în spatele ficțiunii. Numele personajelor sunt schimbate, într-adevăr, dar orice cititor perspicace va recunoaște detaliile de culise ale poveștii ce în urmă cu șapte ani, șapte ani și ceva, a șocat și a spulberat pentru câteva săptămâni liniștea orașului G., de altfel, netulburat decât de cazuri deja firești de corupție.
Eu nu sunt scriitoare; cel puțin, nu mă consider, dar am un oarecare succes editorial pe plan local pentru un roman mai vechi. De curând, editorul meu m-a întrebat la telefon dacă nu am în pregătire și altceva. I-am spus că nu, că de la evenimentele pe care el le cunoaște prea bine, inspirația mi-e secată și că mă rezum la a semnala în presa de specialitate noile apariții editoriale prin câteva cuvinte critice; la asta și la orele mele de limba română de la liceu. A doua zi, el m-a așteptat la liceu; nu mi-a vorbit multe, dar a insistat „Scrie despre ceea ce trebuie să scrii!” și, atunci, mi-am dat seama că și-a ratat cariera de psihanalist.
Ceea ce scriu acum, mâine va fi pe masa editorului și el va hotărî soarta manuscrisului.

Mi-e teamă. Mi-e teamă și știu că frica este redemptorie. Mi-e teamă și știu că frica este totul sau nu va fi nimic.

1.
De doi ani, îi sunt amantă. O amantă discretă. Nu știu de ce tolerez starea asta a lucrurilor. De fapt, știu. Știu că sunt prea abulică, prea comodă, prea amorfă pentru a interveni cu ceva în viața mea. Mai bine zis, în filmul la care asist și pe care m-am obișnuit să-l numesc viața mea. Întotdeauna, am acționat în virtutea inerției, nedorindu-mi nimic în special, dar obținând aproape totul fără a depune niciun efort consistent. De data asta, miza e mai mare: sunt conștientă că am renunțat la și așa puținii prieteni – dacă ăsta e cuvântul generic, deși, eu, de ceva vreme, m-am obișnuit să privesc oamenii ca fiind de unică folosință; și ăsta cred că a fost cel mai mare șoc din viața mea; superficială cum sunt, însă, nu mi-am făcut convulsii de conștiință și am continuat să mă uit la film – pe care îi aveam pentru că nu prea mă pricep la ficțiune (deși sunt profesoară de literatură!). Nu prea suportam să-mi ficționalizez existența față de ei pentru a-i ascunde prezența lui V. în viața mea. Nu cred că exagerez prea tare spunând că viața mea acum se reduce la cele două-trei nopți pe lună pe care ni le petrecem împreună. Amândoi, fiind destul de ocupați cu viețile noastre oficiale, ne rezumăm la o relație simplă, pecetluită de discreție, un fel de lavaj sentimental.
V. și cu mine ne potrivim, sau, mai degrabă, forma asta de mariaj modern și alienant ni se potrivește. Niciunul nu vorbim mai mult decât e necesar, nu ne adresăm întrebări incomode, la care, de obicei, nu se răspunde sau se minte. Știm doar cât e nevoie să știm unul despre celălalt, dar avem certitudinea că nu ne mințim. El mi-a spus, de la bun început, că este implicat într-o relație oficială de care nu se poate dispensa, ocolind retoric și elegant motivele concrete.
Ce-mi place la el e tocmai distincția în limbaj și în comportament prin care alungă imoralitatea legăturii noastre și, în general, orice inechitate cu care se confruntă. E un resemnat din fire, care își mai dorește foarte puține de la viață. Adică, pe mine! Adică, la modul carnal, frust, iresponsabil și imatur. Îl bănuiesc, îl simt un om destul de atașat de morala comună, creștină, deși nu mi-a vorbit niciodată despre Dumnezeu, sau despre Dumnezeul lui. Intuiesc în rafinamentul lui, în cartonul pe care îl aplică societății, dar, care dispare de îndată ce e în prezența mea, un fel de preconcepție fatidică și inhibantă despre bine și despre rău.

2.
Mai departe de intuiții și reacții viscerale, știu că la începutul legăturii noastre a fost, efectiv, fisurat între datorie și senzație. În noaptea în care am făcut prima dată dragoste, îmi făcuse o scurtă și elocventă recapitulare a vieții lui: fusese căsătorit timp de 8 ani cu o femeie care, efectiv, dispăruse. Mi-a descris în termeni foarte vii șocul prin care trecuse atunci. I-au trebuit ani de terapie pentru a accepta, dar de fapt ce să accepte?! pentru că nu știa nimic sigur: autoritățile nu o găsiseră niciodată și, după termenul legal, o declaraseră moartă. Cel mai mult, luptase cu incertitudinea, cu posibilitatea dublului acelei femei, Karelia; cu posibilitatea ca ea să fi dus o viață ilegitimă, departe de privirea conjugală.
Fusesem plecat la un stagiu în Belgia. Când m-am întors, Karelia dispăruse ca și cum n-ar fi existat. În ultima perioadă, îmi spunea că nu simte că mai există; avea de șase luni, o depresie pe care, până la un punct, o depășise. Că nu mai există – eu o luam ca pe o metaforă, deși ar fi trebuit să știu că ea nu era omul metaforelor. Renunțase la profesia ei de psiholog din cauza depresiei, nu mai ieșea din casă, nu se mai vedea cu prietenele ei. Ar fi trebuit să nu plec la Bruges, dar ea insistase; cu o forță de care nu o mai credeam în stare atunci, Karelia îmi rezervase biletul de avion. Știu că, după ce poliția o declarase moartă, la înmormântarea simbolică nu am fost decât eu. Am simțit clar că era ca și cum ea nu ar fi existat; părinții îi muriseră cu mult timp înainte și nu mi-a venit să cred că trecuse prin viață ca o umbră – nimeni care s-o fi cunoscut, în afară de mine. Dar și eu, oare cât am cunoscut-o?! Cu siguranță, dacă aș fi cunoscut-o cu adevărat, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. Știu că înainte de germenii depresiei, eu insistam să avem un copil, iar Karelia ezita, amâna, nu-mi dădea importanță. Mi-a fost soție și mi-a rămas necunoscută…
A depășit momentul conversațional cu aceeași eleganță și coerență care îl caracterizează, vorbindu-mi de Cami, femeia care îi era atunci (îi este și acum) catalizatorul pentru a depăși dispariția femeii cu nume de țigări grecești, gândisem eu când am auzit numele acela straniu pentru fonetica românească.
Deodată, cu indiscreție, mi-a luat mâinile în ale lui și m-a întrebat: Dar tu? Care e viața ta? După câteva momente, care și lui și mie ni s-au părut nepermis de mult dilatate în tensiune, i-am strâns mâinile, la rândul meu, și i-am găsit privirea care mă iscodea: Despre mine, nu-i nimic de spus. L-am sărutat cu îndrăzneală, neștiind prea bine ce fac sau ce vreau.
*
Iartă-mă, te rog, iartă-mă, nu, nu am mai demult…, îmi spune V., vizibil rușinat, învins și cumva, mai senin. Când îmi dau seama ce s-a întâmplat, deja văd lucrurile dinafară și mi se par cumva amuzante, dar nu în sensul de ridicol. Accept situația ca atare și îi spun senină, aproape maternă: Oh, sunt convinsă că i s-a întâmplat și lui Bukowski! Începem amândoi să râdem ca de o poantă prea bună. După ce am fumat țigareta de după, deja amândoi uitaserăm de eșecul primei noastre întâlniri carnale: V. avusese orgasm înainte de penetrare; eu îi „aplicam” un prezervativ rulându-l pe penisul lui cu buzele și, frust, spontan și prematur, el ejaculase.
Am continuat să stăm de vorbă ca și cum ne-am fi cunoscut de-o viață și, spre dimineață, am adormit îmbrățișați, aproape caști.
*
L-am revăzut după o săptămână și ceva. Tot timpul ăsta, mă gândisem la două lucruri: la vinovăția lui, care pe măsură ce o ruminam în scenarii, care de care mai fanteziste și mai improbabile, îmi apărea ca o evidență și la penisul lui, pe care îl revedeam în minte; la început, încercând să dezavuez imaginea și apoi, abandonându-mă unor scenarii peste limitele mele de decență. Practic, nu aveam nimic nou să-i spun pentru că primul lucru care îmi chinuise mintea era inavuabil pentru el și, al doilea, pentru mine. Nu mi se întâmplase niciodată să mă gândesc la organul genital masculin în afara funcționalității lui evidente. Acum, îi revedeam – când mă spălam pe dinți, când le vorbeam elevilor despre alegoria moarte-nuntă, când îmi beam cafeaua, când îi trimiteam sms-uri, când mă chinuiam să adorm – penisul, așa cum îl percepusem cât avusesem contactul acela frugal cu el și, îmi părea, efectiv, un obiect estetic. În ciuda faptului că sintagma „sexul frumos” nu mi se pare întâmplătoare – îmi ador corpul și apreciez un trup feminin îngrijit, întreținut și, din când în când, obișnuiesc să mă uit la filme porno din simplul motiv de a admira frumusețea, nuditatea feminină; de altfel, cred că nu mi-ar fi plăcut mai mult să privesc un trup armonios, artistic de femeie nici dacă aș fi fost bărbat – V. era primul bărbat al cărui penis mi se părea frumos, desăvârșit. Până la el, corpul masculin mi se părea un pic neajutorat, ridicol ca proporții și estetism, comparativ cu cel al unei femei. Nu-mi puteam reprezenta sau explica prin ce penisul lui V. diferea de altele și de ce, în constituția lui fizică, se integra atât de bine în ansamblu, ca o piesă într-un puzzle la care ai muncit mult timp ca să-l termini.
M-am simțit foarte stânjenită când i-am privit, formal, la revederea noastră, ochii și i-am văzut în minte organul sexual: hotărât, demn, curajos. Mă surprinsesem, în perioada în care nu-l văzusem pe V., chiar gândind ceva de genul: ce păcat că nu-i pot face un oral ca lumea, cel puțin, nu acum, nu la început, din cauza vinovăției lui „precoce”.
Țin minte că vinovăția lui, pe care îmi propusesem s-o iscodesc, sau cel puțin s-o testez, mă preocupa mai puțin când a început să mă dezbrace, fiind foarte atent la fiecare zonă teoretic-erogenă. Cu o mână, îmi frământa sânii și deși, îl simțeam puțin stângaci din cauză că sunt mai mici decât, bănuiesc eu, i-ar plăcea unui bărbat – în mod hotărât, aici nu ne potrivim; sânii mei nu se potrivesc cu mâinile lui – atenția mi s-a orientat spre cealaltă mână a lui, care îmi atingea fesele, chiar în zona lor de proximitate cu vaginul – aici, da!, îmi nimerise din prima punctul cel mai erogen – și apăsa ferm, cu siguranța unui expert; îmi prindea carnea între degete și mie mi se părea că întârzie mult, prea mult. Dar a fost numai o părere. Ca și cum ne-am fi sincronizat gândurile, V. a început să-și coboare degetele, să și le afunde în vaginul meu deja umed. Îmi plăcea și voiam să nu se mai termine. Dar ce a urmat a fost incomparabil. M-a luat, brusc, în brațe; mi-am prins mâinile de gâtul lui și m-a întins pe un scrin a cărui înălțime îi ajungea până la talie. Și-a reluat „activitatea” manuală cu și mai multă asiduitate și precizie, spre deliciul meu și, fără prea multe ocolișuri, în timp ce degetele i se pierdeau ritmic înăuntrul meu, limba lui îmi căuta, lacomă, clitorisul. Nu îmi mai amintesc când și-a pus prezervativul și m-a pătruns – penisul acela minunat era în mine, acum; și, timp de câteva minute, revenindu-mi din orgasmul exploziv pe care mi-l provocase lingual, am văzut penisul lui ca din interiorul canalului meu vaginal, ca și cum în interiorul vaginului meu, cineva ar fi sădit o pereche de ochi. Îl și simțeam, îl și vedeam în același timp: arăta ca o lumină prelungă, puțin bombată la un capăt, unde devenea mai intensă. Îi vedeam organul-lumină apropiindu-se și depărtându-se din ce în ce mai febril și mai insațiabil. Atunci, lumina s-a desfăcut în particule mai mici și mai fluide, ca și cum penisul lui V. s-ar fi descompus în multe curcubeie, cu milioane de nuanțe.

3.
De la o vreme, legătura noastră își ieșise din cursul ei, care, odată cu explorarea și descoperirea carnală încheiate și pecetluite de o uzură confortabilă pentru amândoi și cu aceeași tăcere conspirativă inițială păstrată cu sfințenie, devenise previzibil și plăcut-călduț. În perioada aceea, părea că niciunul dintre noi nu vrem și nu avem nevoie de mai mult. Dar, după întoarcerea lui din Bruges – un schimb de experiență de un semestru, la o universitate din Belgia – eu mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise pactul nostru și, paradoxal, apropierea la care ajunseserăm prin el. E adevărat, vorbeam aproape în fiecare zi la telefon, dar nu prea aveam ce să ne spunem. Eu nu îndrăzneam să mă aventurez în efuziuni – aș fi simțit că încalc pactul nostru: fără funii atașate legăturii noastre – și pe el îl simțeam formal, „cartonat”, „îmbălsămat”; se plângea de dezinteresul studenților, de oboseală și de insomnie.
Când s-a întors, m-a invitat la un restaurant discret. Nu se întâmplase prea des să ieșim și m-am bucurat. L-am găsit peste măsură de fericit, de entuziasmat și nu puteam pune comportamentul ăsta pe seama revederii noastre. L-am întrebat fără menajamente ce se întâmpla cu el. În sfârșit, m-am despărțit de Cami; mă bucură nespus asta. Ea este cu altcineva acum.
Am rămas perplexă. Cum? De ce? Când? Aveam impresia că ținea la ea și o prețuia sincer. Mi-a răspuns evaziv; pentru prima oară, simțeam că mă minte, își pierduse eleganța și coerența discursului. M-am întristat. A urmat, însă, șocul: Monica, vrei să te măriți cu mine? Înțelegeam fiecare cuvânt în parte, dar întregul lor îmi rămânea indescifrabil. După ce am procesat informația, mai mult contrafăcut, am râs isteric: Și cu pactul nostru cum rămâne?
*
Am discutat mai multe la el, acasă. De fapt, nu am putut să-mi dau seama de adevăratele motive ale entuziasmului lui, de graba lui de a oficializa relația noastră. Rămăsese convingător, ca întotdeauna, dar discursivitatea lui era sever afectată; sărea de la una la alta, îmi povestea de proiecte grandioase, mie îmi atribuia calități, pe care eu nu consideram că le aveam și era convins că eu, persoana aceea, mai mult închipuită de mintea lui decât eu, care mă știam pe mine și credeam că și el mă știa la fel, ca urmare a mariajului nostru anterior și clandestin, îl iubeam dincolo de orice suspiciune.
Țineam la el – și acum, când scriu rândurile astea, țin la el, într-un fel care îmi depășește capacitatea de expresie – și am considerat că singura modalitate de a a afla ce se întâmplă cu el era să accept, cel puțin, formal. Asta am și făcut. M-am mutat la el, în cursul aceleiași săptămâni.
Relația noastră a devenit, în scurt timp, un chin. O parte din pactul nostru se păstrase. Dar numai în timpul zilei. Nopțile mele deveniseră lungi și dureroase, la propriu. V. avea, acum un libido și o potență cum nici măcar la prietenul meu de la 16 ani nu văzusem. Partidele de sex erau lungi, obositoare; uneori se întâmpla ca V. nici să nu ejaculeze; mă dorea în permanență; mă trezea la cinci dimineața pentru sex.

4.
Am intrat pe ușă, furioasă și plângând. Tremuram toată și mă simțeam cu un picior în hăul nebuniei.
– Cine dracu` ești tu, V.?
– Ce s-a întâmplat, mon amour? De ce ești în halul ăsta de nervi?
– Am fost la Universitate, la facultatea de Științele Educației, unde mi-ai spus că are ore Camelia Ciobanu, fosta ta iubită. Nu există nicio Camelia Ciobanu, înțelegi? Nu există nici măcar vreo Camelia, în corpul profesoral.
– Ce mama dracului ai căutat acolo?
– Tu să-mi spui cine ești și de ce ai mințit în legătură cu ea! Ea nici măcar nu există.
Atunci, s-a aruncat asupra mea. A încercat să-mi ridice fusta. M-am opus cu toată puterile pe care le mai aveam.
– Ce faci, animalule? N-am avut timp să-mi termin replica și m-am trezit pe pat cu un dos de palmă, aplicat la repezeală, dar cu efectul scontat. Cred că am căzut inconștientă și, ca într-un coșmar, l-am simțit în mine. Mi-era greață și mă durea. Durerea îmi străpungea tot corpul sacadat și forțat.

5.
Femeie asasinată de soțul ei, descoperită după patru ani în Dunăre. Criminalul, însuși, a mărturisit.
Renumitul profesor universitar, V.N. a făcut autorităților o mărturisire peste puterea de înțelegere a minții omenești. Se presupune că, în urma unei dispute conjugale, și-a strangulat cu bestiliatate soția, Karelia N., apoi a aruncat-o în apele Dunării. Echipele mobilizate ale Serviciului de Criminalistică au descoperit cadavrul, în urma mărturisirilor acestuia.
Odiosul criminal a relatat cu lux de amănunte modul în care a procedat. Actualmente, acesta este internat într-un spitalul de maximă securitate, în vederea stabilirii dacă acesta a avut discernământ în momentul comiterii faptei. Rezultatele preliminarii ale expertizei psihiatrice arată că, după comiterea faptei, printr-un travaliu de refulare, acesta a alungat din sfera conștiinței fapta comisă și și-a continuat viața, plăsmuind existența unei iubite, care a împrumutat caracteristicile soției asasinate. Experții avansează diagnosticul de sindrom discordant. Se pare că mărturisirea criminalului a fost „catalizată” de descoperirea adevărului de către actuala sa concubină, Monica M.
Karelia N. avea 38 de ani și era psiholog.

Am reprodus unul din numeroasele articole care au apărut la vremea respectivă despre acest caz.
Recuperarea mea a fost lungă. Îmi lipsește și acum pactul nostru.

Despre autoare:

Simona STAPAN
 Născută: 08/03/1986;
 Absolventă a Facultății de Psihologie, Universitatea Transilvania din Brașov ;
 Studentă în cadrul Facultății de Litere, aceeași universitate ;
 Corporatistă și îmi place!

 Colaborări literare:
 Revista LITERADURA ;
 eCreator ;
 Parnas XXI ;
 O mie de semne.

 Debut editorial : „Înzăpezirea cuvântului” – antologie editată de eCreator ; 2019.
 Apariție în volumul colectiv „Corabia poeților” – Editura Universitară ; 2021.
[https://www.editurauniversitara.ro/timp-liber/corabia-poetilor-antologie-de-poezie.html?fbclid=IwAR12spbaYI9LEMTKwhJ0Bae3OBfMPYoTlR_nWfQWmDmO_il-xxnxcopqGlk#resp-tab2]