Gabi Gabrinov

Prima zăpadă ne-a vizitat abia la sfârşitul lui ianuarie, parcă pentru a-mi ţine pumnii. Plecasem de acasă îmbrăcată doar într-un palton crem, subţire, de toamnă, colanţi negri şi ugg-uri şi aveam în spate un ghiozdan mai greu decât mine. M-am oprit totuşi, pentru câteva clipe, când am coborât din autobuz, ca să inspir aerul tare şi să las fulgii să mi se împletească printre gene. Iarna era sora pe care n-o avusesem niciodată. Am grăbit pasul de cum am zărit clădirea clubului profilată pe fundalul cerului îngândurat, nu din cauza ninsorii abundente cât din cauza emoţiei. Perioada de şase luni de probă ajunsese la final şi urma să aflu dacă patronul avea de gând să-mi ofere contractul. Fulgii fragili se aşezaseră deja într-un strat consistent de zăpadă, a cărui luminozitate îmi rănea ochii. I-am închis pentru câteva secunde, am auzit uşa glisantă deschizându-se, cu sunetul ei specific, apoi m-am lovit de cineva. Era Anya, ultima persoană pe care mă aşteptam să o văd. Parcă vinerea era ziua ei liberă…
— Ai întârziat, boboc, mi-a zis ea în loc de bună dimineaţa, cu vocea groasă şi autoritară.
Nu întârziasem, era nouă fără douăzeci, numai că Anya căuta mereu motive să mă tatoneze.
— Îmi cer scuze, dar nu cred că am întârziat. E încă devreme. A venit madame Rouche?
Erau rare momentele când aveam curajul şi insolenţa s-o înfrunt. De regulă, când mă atingea cu replici ironice, preferam să-mi întorc privirea de la ea şi s-o ignor, Îmi era greu să-i răspund pentru că o respectam. Era cea mai bună patinatoare pe care o văzusem vreodată. Avea o graţie înnăscută, o fluiditate ingenuă şi nişte mişcări rotunde, curbate, iar toate astea o ajutaseră de-a lungul timpului să câştige multe campionate regionale şi naţionale. Prin comparaţie cu ea, care era regina albinelor, eu eram doar nou-venita care n-avea niciun prieten şi pe care toată lumea o privea suspect.
— Astăzi lucraţi cu mine. Josephine e răcită. Ne vedem în câteva minute la încălzire.
A trecut pe lângă mine ca un uragan şi a ieşit în curtea îngheţată, iar eu mi-am văzut de drum, oftând. M-am echipat cât de repede am putut, cu gândul să apuc să beau măcar o gură de cafea. Cu şnurul poantelor înfăşurat pe după gât, am pornit spre sală în ciorapi. Aveam nevoie de toată energia din lume dacă urma să particip la încălzirea Anyei. Spre suprinderea mea, când am ajuns în dreptul mesei unde se aflau filtrul de cafea şi ceştile adorabile, cu mesaje motivaţionale, aranjate frumos în stive, m-am întâlnit cu domnul Zary, patronul clubului şi tatăl Anyei, un domn înalt şi distins, pe la vreo cincizeci de ani, cu care n-am mai schimbat vreo vorbă de la interviul de angajare.
— Boboc! Bună dimineaţa, chiar pe tine voiam să te văd! mi se adresă el cu o voce caldă, zâmbind afectuos, cu chipul plin de riduri şi ochii căprui, moi, pe care, din nefericire pentru ea, Anya nu i-a moştenit. Merge treaba?
— Ca pe patine, aş putea spune.
Glasul îmi trăda emoţia, oricât aş fi încercat eu să mă temperez. A râs mărunt în timp ce-şi amesteca zahărul în cafea cu o linguriţă, apoi mi-a zis, ceva mai serios, dar cu aceeaşi figură caldă:
— După-amiază, după antrenament, te aştept în birou să discutăm.
— Sigur, am bolborosit eu, simţind cum îmi clocotesc măruntaiele.
A trecut apoi pe lângă mine, iar eu am rămas câteva clipe nemişcată; mi-am turnat repede o gură de cafea într-o ceaşcă şi am băut-o cu înghiţituri hulpave, fără zahăr. Măsuţa de cafea de pe holul lambrisat, care ducea spre sălile de balet, era aşezată în faţa unei ferestre imense, aproape cât peretele de înaltă şi cam tot atât de lată, care dădea în grădina din spate, unde vara, creşteau trandafiri, irişi şi petunii de toate culorile, şi tufe de caprifoi care împrăştiau mereu un miros reavăn şi plăcut. Acum, zăpada învelise toată grădina în pătura ei albă, iar spinii florilor se mutaseră la mine în suflet şi mireasma caprifoiului se plimba la mine în nări — un parfum imaginar, aducător de dor, răscolitor de amintiri. Atunci când venisem pentru prima dată la interviu, căldura cotropea străzile oraşului aglomerat, soarele ardea cu ciudă şi încingea asfaltul, motiv pentru care chiar m-am bucurat să descopăr grădina în care abunda răcoarea. Am lăsat ceaşca jos încet, cu o mişcare tristă, şi am pornit mai departe spre sălile de balet. Scârţâitul parchetului mi-a trădat prezenţa. Anya era deja acolo, încovrigată pe podea, arătându-le colegilor mei o figură cu piciorul după ceafă. Uneori aveam impresia că oasele ei erau din jeleu. Nu mi-a acordat nici cea mai mică atenţie când am intrat, însă mutrele celorlalţi îmi spuneau că întârziasem din nou. Nu trecuseră nici cincisprezece minute de când mă întâlnisem cu ea în faţa clubului, iar faptul că ei se aflau deja acolo îmi scotea în evidenţă neobrăzarea. Anya se ridică lejer şi se întoarse spre mine.
— Pune-ţi poantele, boboc. Azi tu conduci.
Resemnată, n-am apucat decât să oftez, apoi m-am aşezat pe podeaua lustruită şi am început să mă încalţ. Nici ceilalţi nu păreau să fie gata. Maria Elisabeta şi Ludmila şuşoteau, faţa în faţă, cu frunţile aproape atingându-se, Alex şi Maurice repetau piruete lângă fereastră, iar… Liesel nu venise. Cum de-mi scăpase prezenţa lui?
Într-o fracţiune de secundă, mi-au năvălit în minte amintirile din seara aceea. Clubul, muzica, luminile. Bătăile inimii, pastilele, dansul. Paharele care se goleau, nuanţele şi vârtejurile, halucinaţiile, râsul. Ochii verzi care mă sfredeleau. Mâinile care m-au cuprins cu putere, care m-au strâns de parcă voiau să-mi frângă oasele. Extazul. Dimineaţa rece, cearşaful gol.
Corpul meu a reacţionat în consecinţă, transformând amintirile în senzaţii fizice.
— Toată lumea sus! Echidistanţi! comandă Anya, iar noi am executat.
Ne-am ridicat cu toţii pe vârfuri. Mi-am aşezat degetele în palma Anyei cu un gest care se cerea graţios şi m-am lăsat condusă de ea, cu picioarele încordate şi cu pasul mărunt şi arcuit. Colegii mei se sprijineau de bara care traversa peretele îmbrăcat în oglindă. Anya ne-a indicat un ,,Plié!” cu accent franţuzesc perfect. Mi-am încordat braţul şi am încercat să mă sprijin de mâna ei, însă braţul îmi tremura, pentru că n-aveam încredere că Anya avea să-mi susţină greutatea. Îmi era frică să nu mă lase baltă. Muşchii picioarelor se încordau treptat în timp ce îmi îndoiam genunchii pe rând, cu revenire în poante.
— Buuun, făcu Anya, admirativ, fixată pe mişcările Mariei Elisabeta, patinatoare de performanţă. Tendu!
Mi-am dus piciorul stâng în faţă şi am strâns, iar în clipa următoare, mi s-a pus un cârcel teribil la degetele piciorului de sprijin, astfel că echilibrul meu s-a dus pe apa sâmbetei şi-am coborât tălpile. Anya număra constant pentru colegii mei, ale căror gambe zvâcneau ritmic în faţă, în lateral şi în în spate, dar şi-a pus palmele pe talia mea ca să mă susţină. Căldura gestului ei mi-a inundat stomacul. Expresia mea chinuită îi dăduse de bănuit cu privire la problemă şi spre surprinderea mea, nu doar că n-am primit niciun reproş, dar mi-a şoptit la ureche pe un ton cald:
— Se mai întâmplă, nu?
Am încuviinţat cu un oftat, zâmbid strâmb. Durerea îmi trimitea junghiuri otrăvitoare prin vene, iar tendoanele mele stăteau să plesnească. Simţeam cum strânsoarea slăbeşte, iar degetele au revenit într-o poziţie normală, aşa că am continuat odată cu ceilalţi. Tocmai când executam un rond de jambe, Liesel a intrat pe uşă. Cred că Anya mi-a simţit imediat reacţia, pentru că m-am dezechilibrat uşor, dar probabil că a pus-o pe seama cârcelului. Liesel s-a scuzat din priviri şi s-a alăturat colegilor, la oglindă, fără vreun protest din partea cuiva. Ştiam că Anya simţea ceva pentru el, ceva mai mult decât implica activitatea noastră, dar nu ştiam dacă era vorba de o foarte strânsă prietenie sau de vreo pasiune secretă. Sentimentele ei misterioase erau motivul pentru care eu întârziam mereu, iar Lisel niciodată. Poate că ştia.
Până la finalul setului, când am încheiat scurt cu câteva mişcări arabesque, respiraţia mi-a luat-o razna şi îmi ardeau obrajii. Anya, însă, nu mi-a dat drumul, ci mi-a făcut semn să iau poziţie. Privirea Mariei Elisabeta sclipea de amuzament pe când se apleca să-i şoptească ceva lui Alex. Citeam răutatea pe buzele ei, ca şi cum aş fi fost condamnată la spânzurătoare şi ea se bucura de iminentul meu deces. M-a învârtit de câteva ori pe loc, apoi mi-a dat drumul brusc. Nu ştiu cum am reuşit să nu mă dezechilibrez. Comenzile ei au continuat, căzând ca ghilotinele peste capul meu care vâjâia. Nu puteam să mă concentrez, nu când Liesel îmi evita privirea, iar în mintea mea se derulau imagini frânte cu noaptea în care îmi permisesem să fiu oricine altcineva decât eu. Oare cum putea să fie atât de calm şi de rece şi să mă observe în fiecare zi, atunci când ne întâlneam la club, ştiind ce se întâmplase între noi?
Încordată ca un arc, am descris câteva mişcări scurte şi rapide cu piciorul stâng şi nu ştiu ce mi-a venit, dar m-am ridicat în poantă cu piciorul de sprijin şi am tremurat scurt, crezând că o să cad. Până la urmă, schema mi-a reuşit şi am revenit într-o încordare statică, în poziţia normală. Anya mormăi un ,,liberi” scurt, iar gaşca se grăbi să părăsească sala de balet, dar când să mă alătur şi eu marşului libertăţii, m-a tras de mână, oprindu-mă. A aşteptat să iasă toată lumea, apoi m-a privit adânc în ochi, cercetând încruntată, supărată parcă, fiindcă nu reuşea să găsească motivul pentru care concentrarea mea din dimineaţa aceea nu dădea rezultatele scontate. Avea nişte irişi de gheaţă pură, o culoare atât de deschisă încât vedeam cu uşurinţă firişoarele negre care îi brăzdau.
— Îmi place de tine, boboc, zise ea dintr-odată, şi se retrase. E bine să vrei să-ţi depăşeşti condiţia, chiar dacă nu poţi, dar e bine să vrei. Să vedem cum stai pe gheaţă.
N-am reuşit decât s-o aprob vag, cu glasul moale, şi m-am întors la vestiar cu capul în pământ, fără să-mi dau seama de ce îi permiteam să mă afecteze în halul acela. M-am schimbat cât de repede am putut, am băut apă şi am încercat să ignor privirile furişe ale colegilor mei.
Era mai frig decât de obicei în patinoar, probabil din cauza zăpezii. Cupola de sticlă de deasupra fusese acoperită de stratul proaspăt, astfel că lumina nu se mai filtra clar prin geamul dublu, ci curgea gri şi vâscoasă, creând o imagine posomorâtă cercului imens de gheaţă. De această dată, am intrat prima şi m-am aruncat pe patinoar cu sete, alunecând cu ochii închişi într-o graţie mută, bucurându-mă de imensitatea care era doar a mea, fie şi pentru câteva clipe. Până au apărut şi restul, am apucat să dau câteva ture, ba chiar am încercat câteva şuruburi, ca să-mi testez elasticitatea.
Iubisem gheaţa dintotdeauna. Copilărisem în munţi, la bunici, şi hazardul făcuse ca ei să aibă în spatele casei un iaz care, în fiecare iarnă, îngheţa bocnă. Bunicul îmi făcuse primele patine, din nişte role vechi, de-ale maică-mii, care zăceau uitate prin garaj, şi îmi cumpărase lame noi de la târg. Învăţasem să patinez singură, în prima iarnă când părinţii mei mă abandonaseră acolo şi plecaseră în străinătate să se ocupe de afacerile lor. Patinajul era singurul lucru care mă făcea să nu mă mai gândesc la ei şi la deciziile lor stupide, pe care le luau fără să mă întrebe şi pe mine, fără să le pese cum mă simt, şi care mă bântuiseră până târziu în viaţă. Mi-am căutat alinarea în tot soiul de cercuri dubioase, la petreceri cu necunoscuţi, în pat cu străini, negându-mi durerea. Totuşi, găseam pacea adevărată, sau cel puţin o copie foarte fidelă a ei, numai pe gheaţă. Atunci când patinam aveam o mai mare stabilitate decât atunci când mergeam pe trotuar, pentru că pe gheaţă mă susţinea întotdeauna curentul, care mă purta în braţele lui puternice ca pe o păpuşă.
— În regulă, fiţi atenţi! începu coordonatoarea noastră, făcându-ne semn cu mâna să ne adunăm toţi în jurul ei. Azi nu vreau să obosesc prea tare. Mai avem destul timp până la concursul regional, aşa că azi o să avem fiecare un program liber. O să fie o zi de relaxare, să zicem aşa.
Chiuituri scurte au umplut patinoarul.
— După ce terminăm, ieşim la o prăjitură? îndrăzni Mariuce să se avânte, vizibil înflăcărat de perspectiva de a sparge rutina, chiar şi pentru o zi.
— Da, Maurice, dar numai după ce terminăm. Şi să fie o prăjitură mică! O să încep eu, iar voi vă aliniaţi mai încolo şi continuăm pe rând.
Nu mai aşteptă alte reacţii, ci porni muzica din aplicaţia de pe telefon, apoi îl băgă în buzunarul vestei, i-o azvârli Ludmilei, îşi luă avânt şi zbură ca o săgeată, aplecată în faţă şi cu braţele ridicate perpendicular cu trupul, cu piciorul drept perfect întins în spate. Rochia roşie, din tricot, pe care o purta alături de colanţi negri, o făcea să semene cu un phoenix. Fără pic de efort, execută două sărituri cu revenire, una după alta, şi o spirală complicată, care-i făcu pe Alex şi pe Liesel să fluiere şi să chiuie. Era foarte graţioasă. Se putea arcui atât de mult încât să patineze în şpagat vertical, avea atâta stăpânire de sine şi precizie încât urmele pe care le lăsau lamele ei pe gheaţă deveneau ele însele o operă de artă. După câteva piruete caligrafice, execută un lutz impecabil, care smulse aplauzele tuturor şi în final se opri brusc din balansul unei rotiri, rămânând cu braţele în sus şi cu capul drept, afişând o expresie sfidătoare. Femeia asta avea spectacolul în sânge. De când am văzut-o pentru prima dată patinând, tot ce mi-am dorit a fost să ajung măcar pe jumătate la fel de bună pe cât era ea la aproape douăzeci şi cinci.
După ea au urmat Maria, Maurice, Alex, Liesel şi Ludmila, exact în această ordine. Pe mine m-a lăsat intenţionat ultima. Am urmărit foarte atentă programele colegilor mei, încercând să compun în minte propria execuţie. După câteva ocoluri, pe care le-am făcut mai mult ca să mă încălzesc, m-am oprit o clipă, pentru că i-am surprins privirea lui Liesel asupra mea. Ochii lui negri mă priveau curioşi, strânşi într-un început de zâmbet de încurajare. Picioarele au început singure să plece spre toate zările care se deschideau în mintea mea. Ele ştiau drumul mai bine decât mine, urmăreau conturul unor poveşti spuse pe gheaţă de inimi pline de pasiune şi voinţă. O piruetă, un balans periculos pe călcâi, pe care l-am încremenit la timp, altfel aş fi măturat gheaţa cu obrazul, o întindere din salt şi încă o piruetă, ca să închid cercul. Mă simţeam de parcă respiram foc. Dansau în mine două voci: o încleştare de ambiţie, voinţă reprimată, dârzenie, şi o dulce savoare a paşilor, o unduire a sufletului pe care numai eu puteam s-o simt.
Diferenţa dintre mine şi ceilalţi patinatori era că eu trăiam dansul ca pe o poveste, tocmai de aceea m-am şi aruncat într-un periculos şurub şi, pentru că mi-a venit ideea pe moment, n-am avut timp să-mi iau suficient avânt, astfel că direct din piruetă am plecat cu stângul înainte, am îndoit piciorul drept, încordat, rugându-mă ca celălalt să fie suficient de pregătit să absoarbă forţa impactului, şi aproape că am reuşit un dublu axel. Aproape. Avântul mi s-a tăiat după prima rotire şi am căzut pe genunchi, apoi m-am întins pe spate şi n-am mai auzit decât exclamaţiile colegilor mei care veneau spre mine. Anya a ajuns prima şi s-a aplecat îngrijorată deasupra mea.
— Eşti bine? Ce ţi-a venit să faci mişcarea aia? Te durea capul?
Liesel m-a ajutat să mă ridic, cavalereşte, şi am zvâcnit de câteva ori din picior ca să mă asigur că nu-mi rupsesem nimic. Nu mă durea prea tare. Eram sigură că voi fi rămas numai cu o mică vânătaie, care să-mi amintească, preţ de o săptămână, de un moment în care am încercat să-mi întind aripile şi să zbor. După câteva minute de mustrare severă, văzând că eu zâmbeam în coţul gurii, deşi nu o făceam sfidător, ci mai degrabă ca să arăt că mă bucuram prea tare de îndrăzneala mea pentru a lua în serios cearta, Anya s-a oprit, a oftat prelung şi a făcut cea mai neaşteptată declaraţie:
— Ăsta e ultimul meu sezon pe gheaţă şi nu am mari şanse la titlu, dar cred că ştiu cine o să-mi ia locul.
Bucuria pe care am simţit-o atunci când i-am auzit cuvintele nu a ţâşnit, ci mai degrabă a crescut treptat, dintr-o scânteie care pâlpâia în sufletul meu, şi a dăinuit în mine multă vreme după aceea. Am sărit în braţele ei, chirăind, şi aproape că am căzut amândouă. Râdeam cu toţii. Acum abia aşteptam primul concurs. Pe când ne îndreptam spre tribune, alunecând în şir indian, ca nişte boboci de gâscă în spatele mamei lor, Maurice s-a întors spre mine.
— Lena, mergi cu noi la prăjitură?
— Vin şi eu mai târziu, i-am răspuns. Am un contract de semnat.

Despre autoare:

M-am născut în 1997 în oraşul Găeşti, Dâmboviţa. Am urmat cursurile colegiului naţional Vladimir Streinu din Găeşti, la profilul uman, specializarea filologie, pe care l-am terminat în 2016. În 2020 m-am mutat definitv în Germania. În prezent sunt casnică şi aştept primul copil.
Îmi place să cred despre mine că sunt povestitor, nu scriitor, pentru că toată viaţa m-au preocupat poveştile de toate felurile, culese de la oameni sau inventate de mine. Scriu poezii de la nouă ani şi poveşti fantastice încă din gimnaziu. Am debutat literar în 2016, în revista Helion Online cu povestirea ,,Îngerii”. Am scris de-a lungul timpului alte câteva proze scurte, care au fost publicate în Helion (Nocturn) în 2017 , Liternautica (Ftizie-fragment de roman) în 2019 şi Egophobia, revistă cu care am colaborat cel mai des (Groparul care şi-a îngropat sufletul din greşeală, Povestea ceasornicarului, alchimistului şi bibliotecarului). Recent, am publicat şi în revista online Catchy. De asemenea, am fost selectată să particip cu zece poezii contemporane în antologia literară Nova Poetica, ce va apărea anul acesta la editura Literagraf.
Ador să scriu, să citesc şi sper ca într-o bună zi să pot mirosi paginile romanelor mele proaspăt sosite de la tipar.