Cosmin F. Spaschi

Scrumul uitării

Atunci când nu mai este nimic de făcut,
când tot ceea ce mai ai sunt câteva amintiri,
te prefaci într-un visător care se teme
că visele vor arde precum o lumânare
și totul se va transforma în scrumul uitării.

Mirat de cursul imperfect al vieții,
de urletele ascuțite ale rănilor care se deschid,
de vântul orb care vâjâie
între două gânduri cu iz de final de viață,
alegi să iubești pentru totdeauna.

Fără reciprocitate, fără teamă,
fără să mai speri că ziua de mâine
ce suferă acum pentru a se ivi
o să te liniștească.

În viață ne naștem de mai multe ori
și aprindem cu lacrimi în ochi lumânări
pentru fiecare celulă moartă,
pentru fiecare fir alb,
pentru toate gândurile negre.

Și știm că atunci când nu mai este nimic de făcut,
când tot ceea ce mai avem sunt câteva amintiri
devenim lumânări care ard,
transformându-ne în scrumul uitării.

Laborator

Am să scriu pe ușa camerei mele „Laborator”
Căci de la lumina becului ăsta
Ieftin și prost
Mi se pare o cameră obscură
Care scoate imagini
Imprimate pe foi de caiete.
Albumul cu sute de poziții scos
Se numește carte,
Iar fotograful poet.
În rest totul este la fel.
Haideți să zâmbim la cameră!

Din suflet

Poezia vine din suflet când o caut,
acolo locuiește aproape clandestin.
De multe ori a ieșit când trebuia,
facându-mi zilele urâte
mult mai bune.

Cu ea acolo simt că nu am frică
și pot oricând să găsesc împăcare.
Ea mă liniștește
când zgomotul de afară devine dureros,
ea mă înveselește când întunericul rece
Îmi cade peste piele.

Și când spun că sunt singur
nimic mai neadevărat nu zic,
căci ea este ecoul vorbelor dureroase
care îmi ies din corpul plin de răni,
târziu în noapte când nu am somn…

Cosmin F. Spaschi (n. 1994) este doctor în filosofie și autorul unui volum de poezie intitulat Halucinez, deci exist! (Editura Genius, 2022). Îmbinând sistemele de gândire de factură gnostică cu rolul de catharsis al artei, poezia devine, în viziunea autorului, o formă de autocunoaștere, de raportare la lume, de acceptare a existenței.